Insolvency practitioner's bid disqualification annulled for missing reasons; tax agency appeal rejected, costs awarded.

Şedinţa publică din data de 26 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul Cabinet Individual de Insolvenţă A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat, în principal, anularea procesului-verbal al Comisiei de agregare şi selecţie a participanţilor în insolvenţă din data de 03.05.2017, iar în subsidiar, revocarea parţială a aceluiaşi act administrativ, în ceea ce îl priveşte, înscris la poziţia 80 din Anexa nr. 2 la procesul-verbal, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 62 din 30 martie 2018, a admis în parte acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamantul Cabinet Individual de Insolvenţă A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi, în consecinţă, a anulat în parte procesul-verbal din data de 03.05.2017 emis de Comisia de Agreare şi Selecţie a Practicienilor în Insolvenţă din cadrul Agenţiei Naţională de Administrare Fiscală, în ceea ce priveşte poziţia nr. 80 din Anexa nr. 2 referitor la descalificarea ofertei depusă de către reclamant, a respins restul pretenţiilor formulate de reclamant şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.250 de RON cheltuieli parţiale de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că intimata a uzat de dreptul de a formula plângere prealabilă împotriva acestei decizii, ocazie cu care comisia de soluţionare a reverificat oferta depusă de aceasta.

Întrucât prin plângerea prealabilă formulată împotriva Deciziei nr. 01/03.05.2G17, intimata nu a făcut dovada deţinerii la data depunerii ofertei în vederea agreării, respectiv 05.10.2016, a poliţei de asigurare de răspundere profesională încheiată pe numele ofertantului, anume CII A., Comisia de soluţionare a plângerilor prealabile a respins plângerea.

În opinia recurentei, decizia prin care intimata a fost descalificată a fost motivată în fapt şi în drept, astfel că aceasta a cunoscut motivele soluţiei adoptate de comisie, iar instanţa era în măsură să exercite controlul de legalitate asupra actului atacat în cauză.

Se mai susţine că hotărârea instanţei de fond este criticată şi cu privire la obligarea la plata sumei de 1.250 tei cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ.

Recurenta susţine că prezenta cauza nu prezintă o complexitate deosebită astfel încât să se impună obligarea sa la plata cheltuielilor într-un cuantum atât de mare.

În susţinerea recursului sunt redate şi indicate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Cabinet Individual de Insolvenţă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că urmare a Invitaţiei de participare la procedura de verificare a cerinţelor în vederea agreării practicienilor în insolvenţă, publicată de recurentă la data de 16.09.2016, intimata CII A. a depus, în vederea agreării, oferta înregistrată cu nr. x/05.10.2016.

Oferta a fost descalificată de către Comisia de agreare şi selecţie constituită la nivelul ANAF, operaţiunea fiind materializată prin procesul-verbal din data de 03.05.2017, rezultatul procedurilor de verificare în vederea agreării regăsindu-se în cuprinsul Anexelor 1-3 la procesul-verbal menţionat, anexele făcând parte integrantă din acesta.

Lista practicienilor în insolvenţă descalificaţi de comisie se regăseşte în Anexa 2 la procesul-verbal din data de 03.05.2017, în cuprinsul acesteia regăsindu-se şi cabinetul reclamant - poziţia 80.

Prin decizia nr. 1/03.05.2017, ţinând cont de procesul-verbal încheiat la aceeaşi dată, Comisia a decis aprobarea listelor practicienilor în insolvenţă agreaţi, a celor descalificaţi, precum şi a ofertelor depuse tardiv (Anexele nr. 1-3).

Din preambulul procesului-verbal contestat rezultă că la baza emiterii acestuia a stat Ordinul nr. 2442/2016, emis de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar ca temei de drept au fost invocate prevederile art. 7 alin. (1) lit. b), c), d) şi e) din ordinul menţionat.

Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect a reţinut că procesul-verbal nu cuprinde nici un fel de menţiune din care să rezulte pentru care dintre motivele prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. c), d) sau e) din ordin s-a decis descalificarea intimatei, în condiţiile în care în Anexa nr. 2 se regăsesc toţi ofertanţii descalificaţi, respectiv toţi cei cu privire la care Comisia a apreciat că nu îndeplinesc cerinţele, fără însă a se putea face distincţie între circumstanţele concrete avute în vedere pentru fiecare dintre ofertanţii descalificaţi.

Judecătorul fondului a reţinut că actele atacate nu conţin o motivare corespunzătoare care să permită exercitarea unui control de legalitate.

Procedând astfel instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică.

Instanţa de control judiciar reţine că un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Altfel spus, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate, şi anume: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

Este adevărat că o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

Într-o atare situaţie, actul administrativ este lipsit de previzibilitate şi coerenţă, iar vătămarea există.

Înalta Curte apreciază că procesul-verbal emis de Comisia de Agreare şi Selecţie a Practicienilor în Insolvenţă, la data de 03.05.2016, trebuia să cuprindă în mod obligatoriu, într-o manieră coroborată, motivele de fapt şi de drept care au determinat descalificarea intimatei întrucât numai în acest fel este posibilă exercitarea controlului judiciar asupra legalităţii măsurii, motivarea actului reprezentând o condiţie de legalitate a acestuia.

Decizia de descalificare a intimatei nu cuprinde niciun fel de referiri, nici în privinţa acesteia şi nici în privinţa celorlalţi ofertanţi descalificaţi, astfel cum sunt prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. c), d) sau e) din Ordinul 2442/2016, care ar fi justificat o asemenea hotărâre.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acţiunea. Principiul enunţat este consacrat, în mod expres, în art. 453 C. proc. civ. care dispune:

"(1) Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, şi anume aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.

Art. 453 C. proc. civ., fără a menţiona în terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiune ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată.

Pe lângă principiul culpei procesuale, există şi alte principii care se impun a fi respectate pentru a fi posibilă acordarea cheltuielilor de judecată.

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Prima instanţă a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă.

În jurisprudenţa CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Din perspectiva CEDO pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real, caracterul rezonabil şi caracterul necesar.

Se poate observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa CEDO sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a dispus acordarea cheltuielilor de judecată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond în mod corect a dispus acordarea parţială a cheltuielilor de judecată, având în vedere complexitatea cauzei şi faptul că acţiunea a fost admisă în parte.

Instanţa are în vedere şi Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârât Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 62/2018 din 30 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2021.