Scope of guarantee cap: per-claim vs. per-creditor application for subrogated CASCO regression claims against insolvent insurers

Şedinţa publică din data de 26 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 2767 din 22.11.2016 şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2229 din 12 iunie 2017, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Deciziei FGA nr. 2767/22.11.2016, a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate, a respins, în rest, pretenţiile formulate ca neîntemeiate şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1134,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs principal iar reclamanta A. S.A. a formulat recurs incident.

I. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. .

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond ajunge la concluzia eronată că, potrivit art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, plăţile către reclamantă, considerată o altă persoană decât creditorul de asigurări, pot fi efectuate conform alin. (3) lit. f) din acest articol, respectiv "în alte situaţii, conform contractelor încheiate între părţi şi prevederile, legale în vigoare"

Aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum şi a dispoziţiilor legale care reglementează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA.

Creditorul de asigurare este definit atât la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015, cât şi la art. 3 alin (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004.

Aşadar, din dispoziţiilor legale citate mai sus, se poate observa că singurele persoane care pot beneficia de dispoziţiile Legii nr. 213/2015, respectiv de plata unor despăgubiri de la Fondul de garantare a asiguraţilor sunt creditorii de asigurări, astfel încât, dacă instanţa de fond a considerat că reclamanta intimată nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată şi în consecinţă obligarea noastră la soluţionarea pe fond a cererii de plată pentru lipsa calităţii reclamantei.

Prin hotărârea atacată, sunt eludate astfel dispoziţii legale care prevăd în mod imperativ că scopul FGA este acela de a proteja creditorii de asigurări, şi implicit că plata despăgubirilor/indemnizaţiilor din disponibilităţile sale se face doar către creditorii de asigurări.

Raportat la aceste dispoziţii, care instituie reguli de tehnică legislativă, nu s-ar putea reţine că prin emiterea Normei ASF nr. 16/2015 s-a lărgit sfera beneficiarilor Legii nr. 213/2015.

Norma ASF nr. 16/2015 vine în explicarea legii, iar nu în completarea ei.

O a doua observaţie este aceea că, procedând în acest fel, prima instanţă a interpretat greşit şi apoi a aplicat greşit aceste prevederi unei situaţii de fapt care nu reclamă aplicabilitatea acestor dispoziţii.

Din cuprinsul acestor prevederi rezultă că, plata despăgubirilor se face direct către creditorii de asigurare, iar atunci când acest lucru nu este posibil, plata se va face către persoanele menţionate în art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015. Spre exemplu, în situaţia în care creditorul de asigurări a decedat, plata se va face către moştenitorii acestuia şi indiferent de numărul acestora, plafonul de garantare de 450.000 RON se aplică pe creditorul de asigurare unic şi nicidecum nu se poate aplica pe fiecare moştenitor al acestuia. Astfel, la art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 sunt menţionate doar persoanele care pot încasa despăgubirea de la Fond, alte persoane decât creditorii de asigurare şi nu alţi beneficiari ai prevederilor Legii nr. 213/2015.

Persoanele menţionate la art. 23 alin. (3) lit. a) - b) din Norma ASF 16/2015 sunt moştenitorii legali sau testamentari ai creditorului de asigurări, acestea fiind persoanele care, dat fiind decesul creditorului de asigurare, pot încasa valoarea despăgubirilor de la Fond.

În mod nelegal prima instanţă nu a ţinut cont de susţinerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. şi implicit puterea de lucru judecat.

Dreptul de regres este un drept propriu al asigurătorului CASCO, care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

Aceasta realitate juridica este confirmata de art. 2 pct. 1 din Legea 237/2015 şi, anterior acesteia, de art. 2 pct. 1 din Legea 32/2000, potrivit cărora: "activitatea de asigurare - activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată". Prin urmare, aşa cum am menţionat în apărările noastre activitatea de regres este o activitate de asigurare, comerciala. Creanţa urmărita de asigurător este prin urmare o creanţa de asigurare proprie, exclusiva asigurătorilor şi nu şi persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plăţii indemnizaţiei de asigurare. Aşadar asigurătorul îşi exercita dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanţei şi nu ca reprezentant al asiguratului. Reclamanta intimată îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civila obligatorie ca urmare a subrogării acesteia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi. Astfel, potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menţionate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

Reclamanta-intimată este înscrisă în Tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca un singur creditor de asigurare. Ca menţiune, se precizează în tabel ca petenta are o creanţă scadentă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe un creditor de asigurare.

Reclamanta-intimată este înscrisă la masa credală a B. tocmai în virtutea principiului subrogării legale la care face referire în punctele sale de vedere, ignorând însă faptul că, în cadrul procedurii administrative, suma ce o poate solicita este limitată, printr-o lege specială, la un plafon maxim.

Ori "creditorul de asigurări" nu este definit ca atare în Legea nr. 85/2014, aceasta făcând trimitere la definiţia din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare a "creditorului de asigurări" (art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014) - respectiv cel căruia legiuitorul i-a creat atât o poziţie privilegiata, atât în procedura de faliment, fiind înscris într-o categorie prioritara în ceea ce priveşte distribuirea sumelor încasate la masa credală (art. 267 alin. (1) din Legea nr. 85/2014), cât şi în procedura administrativă de plata la FGA, care îi acordă o protecţie suplimentara în raport de ceilalţi creditori ai asigurătorului în faliment. În acest sens, art. 243 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 indică în mod expres faptul că măsurile aplicate în cadrul falimentului reglementate de Capitolul IV urmăresc protejarea intereselor legitime şi a drepturilor creditorilor de asigurări, prevederea fiind similara cu dispoziţiile din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare şi cu cele din Legea nr. 213/2015 referitoare la protecţia creditorilor de asigurări, ca însăşi scop al înfiinţării subscrisei (art. 2 din Legea nr. 213/2015).

În ceea ce priveşte aplicarea plafonului instituit de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la persona vătămată şi nu la reclamanta, prima instanţă a încălcat aceste dispoziţii, precum şi cele ale art. 4 lit. e) din acelaşi act normativ - care definesc noţiunea de plafon de garantare prin raportare la creditorul de asigurare.

În situaţia în care se reţine că reclamanta nu este creditor de asigurare, aceasta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 213/2015, plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se poate face doar către un creditor de asigurare.

Dimpotrivă, în situaţia în care s-ar reţine că reclamanta este creditor de asigurare, plata de către Fond a creanţelor de asigurări se poate face doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare. În această situaţie însă raportarea plafonului nu se poate face la persoana vătămată întrucât reclamanta nu solicită.

Plata creanţei în calitate de reprezentant legal sau convenţional al acesteia, ci în nume propriu.

Într-o altă ordine de idei, prima instanţă ignora cu desăvârşire dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. raportat la art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015. dispoziţii care determina scopul înfiinţării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Totodată, Curtea Constituţională prin decizia nr. 80/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitatea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a reţinut ca dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 instituie o procedura necontencioasa pentru soluţionarea petiţiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului ca obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se consideră creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată, să declanşeze procedura de plată administrativă necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Prin urmare, Fondul nu a preluat patrimoniul sau parte din patrimoniul B., ci exclusiv dosarele de daună, precum şi evidentele tehnico-operative şi contabile aferente acestor dosare. Prin urmare, subscrisa a desfăşurat o activitate administrativă, activitate care se continua în toate celelalte etape stabilite de lege, prin primirea şi înregistrarea cererilor petenţilor, analizarea dosarelor, aprobarea sau respingerea acestor petiţii de către Comisia specială şi finalizarea activităţii, prin emiterea de ordine de plată sau decizii de respingere a petiţiilor creditorilor de asigurări.

Dacă solicitanţii - creditori de asigurări - se pot adresa atât Fondului cât şi asigurătorului în procedura de faliment - precum intimata-reclamantă în cauza de faţă - este evident că, raportul juridic de asigurare îşi păstrează părţile de la momentul încheierii lui -asigurător - asigurat, în condiţiile în care nu s-ar putea susţine în mod logic faptul că, în unul şi acelaşi raport juridic să existe atât un subrogat cât şi un titular.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesor sau continuator al vreunei societăţi de asigurare - în cauza, B. - ci o persoană juridică de drept public, având ca scop realizarea unui interes public de protecţie a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, sens în care desfăşuram doar operaţiuni administrative şi intrând în raporturi de drept administrativ cu petenţii, activitatea subscrisei nefiind comercială şi nerealizând profit.

Pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că, astfel cum am arătat şi anterior, FGA nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursa) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăţi de asigurare în faliment. În niciun caz nu se poate susţine că, subscrisa FGA am preluat riscul din piaţa, căci într-o astfel de ipoteză ar însemna fie că subscrisa suntem succesor al B., fie fidejusor al acesteia. Or, o astfel de ipoteză nu poate fi nicidecum acceptată, de vreme ce FGA este o schemă de garantare.

Plafonul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare şi nu pe creditor de asigurare, adaugă la lege, neputând fi în niciun caz primită.

În fine, recurentul a reluat definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare, ce se regăsesc în conţinutul art. 4 din Lege, precizând că legea defineşte chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, făcând trimitere şi la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) şi b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 şi nr. 11/2011.

II. Reclamanta A. S.A., în motivarea recursului, arată că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile de drept material, respectiv art. 18 din Legea nr. 544/2004, dispoziţiile Legii nr. 136/1995, precum şi dispoziţiile art. 16 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, apreciind că n-ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate prin Cererea de plată. Or, având în vedere existenţa documentului de avizare aflat la dosarul cauzei, Cererea de plată a fost analizată deja de către FGA din toate punctele de vedere - acesta având de altfel şi o obligaţie legală de a analiza dosarele de daună din toate punctele de vedere - direcţiile de specialitate constatând că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru plata acestor sume.

Prin urmare, în mod greşit a apreciat prima instanţă că FGA nu ar fi decăzut din dreptul de a invoca noi motive de respingere a cererii sau că nu ar fi obligat să se pronunţe prin aceeaşi decizie asupra tuturor motivelor de respingere a cererii, din moment ce toate condiţiile prevăzute de lege erau îndeplinite pentru obligarea autorităţii pârâte să emită o decizie de aprobare a plăţii.

Astfel, aşa cum s-a apreciat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Legea 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios administrativ de plină jurisdicţie, în cadrul căruia controlul exercitat de instanţa de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecăţii. În cazul în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare reclamantului, instanţa poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat şi în acest scop poate chiar să oblige autoritatea pârâtă să emită un act cu conţinutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză au fost formulate întâmpinări, fără a fi invocate excepţii.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza şi răspunde criticilor formulate prin considerente comune.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 2767/22.11.2016 pârâtul a respins cererea de plată formulată de reclamantă, motivat de faptul că Fondul a efectuat plăţi în valoare de 450.000 RON, acesta fiind plafonul maxim permis potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În motivarea deciziei pârâtul a reţinut în mod exclusiv faptul că, în privinţa reclamantei, care reprezintă un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment, deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Înalta Curte constată că soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Instanţa de control judiciar apreciază că, în cauză, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) fiind corectă.

De asemenea, în atare situaţie nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia instanţa de a obligat Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că nu poate fi obligat direct Fondul la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia.

Înalta Curte are în vedere că, deşi dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanţei de contencios să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, în speţă, această situaţie nu se regăseşte. Aceasta întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare.

Prin urmare, a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, ar interveni în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată, inclusiv cu privire la aspectul îndreptăţirii reclamantei de a fi despăgubită şi în privinţa penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, instanţa de fond în mod corect a respins pretenţiile reclamantei de obligare directă a plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, ca neîntemeiate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurenţi sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2229 din 12 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2021.