Insurance guarantee fund claim: applicability of 90-day forfeiture term versus general statute of limitations

Dosar nr. x/2018

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea deciziei FGA nr. 17350/24.10.2018, obligarea FGA la analizarea pe fond a cererii de despăgubire formulată de reclamantă, înregistrată la FGA cu nr. X/26.5.2016, plata daunelor morale în cuantum de 1000 RON.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1370 din 9 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea privind pe reclamanta A., pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia FGA nr. 17350/24.10.2018 şi a obligat pârâtul FGA să emită o nouă decizie prin care să analizeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, înregistrată la FGA cu nr. X/26.5.2016. A respins în rest acţiunea. A admis în parte cererea privind cheltuielile de judecată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 de RON taxa judiciară de timbru şi la onorariu de avocat în sumă de 200 RON.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva aceste hotărâri, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, au fost învederate, în esenţă, următoarele:

Instanţa de fond a apreciat eronat faptul că reclamanta din prezenta cauză nu a cunoscut autorul faptei decât odată cu soluţionarea cauzei de Parchetul Militar. Chiar în ordonanţa de clasare se menţionează că autorul faptei a fost audiat încă din data de 16.08.2012, dată la care a şi recunoscut săvârşirea faptei din data de 8 august 2012. Astfel data începerii termenului de prescripţie poate fi apreciată ca fiind cel mult 16 august 2012, dar nicidecum data comunicării ordonanţei de clasare.

În opinia recurentului, termenul special de prescripţie, de 2 ani, are caracter imperativ şi începe să curgă, se suspendă sau se întrerupe potrivit dreptului comun în materie. Apreciază recurentul, că acest termen special de prescripţie este aplicabil raporturilor de asigurare izvorâte din contractul de asigurare şi nu este deci aplicabil terţelor persoane care au anumite drepturi sau obligaţii născute în afara raportului de asigurare, cărora li se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani.

Susţine recurentul că în privinţa valorificării pretenţiilor civile în afara procesului penal sunt aplicabile prevederile C. civ. care reglementează prescripţia extinctivă.

În opinia recurentului, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul de prescripţie fiind de 3 ani. În cazul dedus judecăţii deşi prescripţia este de 2 ani în materia asigurărilor, iar în cazul în care este vorba de o asigurare de răspundere civilă beneficiar al asigurării fiind un terţ şi nu asiguratul, termenul de prescripţie este cel general de 3 ani şi nu cel de 2 ani.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare să se constate că Decizia FGA este legală şi temeinică, în cazul dedus judecăţii nefiind aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce priveşte primul motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" acesta este neîntemeiat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 este formal indicat, iar pe de altă parte, sentinţa recurată îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi" iar la alin. (2) "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

Dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor menţionează:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii Judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări".

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

În cauza de faţă, data naşterii dreptului de creanţă al intimatei-reclamante privind despăgubirile este aceea la care partea intimată a cunoscut fapta prejudiciabilă (vătămarea) şi autorul accidentului. Data naşterii dreptului de creanţă al intimatei este 18.05.2015, data ordonanţei Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti emisă în dosarul nr. x/2014, act care indică fapta prejudiciabilă şi autorul faptei. Victima a cunoscut autorul si prejudiciul la data de 18.05.2015, iar nu la data accidentului.

În acest context, având în vedere art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, termenul până la care intimata trebuia să depună cererea de plată era de 90 de zile de la data de 28.04.2016, aceasta depunând cererea de despagubire la data de 26.05.2016, în termenul legal.

Prin urmare, corect s-a reţinut că Decizia contestată este nelegală.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, soluţia pronunţată de prima instanţă fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1370 din 9 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.