Liability of the Ministry of Justice for legal interest on delayed salary payments based on its role as primary credit allocator.

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 02.05.2018, sub nr. unic x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, a formulat plângere prin care a solicitat instanţei de judecată pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună:

- Anularea dispoziţiilor din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei.

- Obligarea Ministerului Justiţiei să emită un nou Ordin în ceea ce o priveşte pe reclamantă, prin care să fie stabilite drepturile sale salariale în concordanţă cu dispoziţiile Legii 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv: la salariul de bază ce i-a fost stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază.

- Obligarea Ministerului Justiţiei (în calitate de ordonator principal de credite) să aloce Direcţiei Naţionale de Probaţiune (în calitate de ordonator secundar de credite) sumele necesare plăţii drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, în conformitate cu dispoziţiile noului ordin de salarizare ce va fi emis în temeiul hotărârii care va fi pronunţată în acest dosar, precum şi a dobânzilor legale şi a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflaţiei.

- Obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei, în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflaţiei.

- Obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la acordarea în ceea ce priveşte sumele cuvenite a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) şi alin. (2)1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13 din 24 august 2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar

- Obligarea Ministerului Justiţiei şi a Direcţiei Naţionale de Probaţiune la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4653 din 14 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de obiect, invocată de pârâtă.

Au fost respinse capetele de cerere privind anularea dispoziţiilor Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 603/C/08.02.2018, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în ceea ce o priveşte pe reclamantă, obligarea pârâtei Direcţia Naţională de Probaţiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei în conformitate cu noul ordin, ca lipsite de obiect.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune.

Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei dobânda legală la sumele reprezentând drepturile salariale acordate prin ordinul 3396/C/30.08.2018, de la data scadenţei şi până la plata integrală.

3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune.

3.1 Ministerul Justiţiei a formulat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea în parte a sentinţei şi înlăturarea obligaţiei Ministerului Justiţiei de plată a dobânzii legale.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond s-a pronunţat şi asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv dispunând obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata dobânzii legale, deşi reclamanta nu a solicitat acest lucru prin cererea de chemare în judecată.

A mai arătat că dispozitivul sentinţei nu poate fi pus în executare, întrucât obligaţia de plată a unor drepturi băneşti pentru personalul serviciilor de probaţiune excedează atribuţiilor Ministerului Justiţiei.

Instituţia care efectuează în concret plata drepturilor de natură salarială către reclamantă este Direcţia Naţională de Probaţiune, în calitate de ordonator secundar de credite. Raportul obligaţional care are ca obiect plata drepturilor se desfăşoară între intimata-reclamantă şi instituţia angajatoare, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţelor publice nr. 500/2002.

3.2 Direcţia Naţională de Probaţiune a formulat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, recurenta a arătat că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile şi a obligat recurenta-pârâtă la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe.

Recurenta-pârâtă a respectat toate dispoziţiile legale privind emiterea OMJ nr. 603/C/2018, astfel că nu i se poate reţine vinovăţia sub forma intenţiei sau culpei. Începând cu 01.01.2018, salariul de care beneficiază intimata-reclamantă conform OMJ nr. 3396/C/2018 este cel stabilit de lege pentru anul 2022, iar nu prin raportare la o valoare de referinţă sectorială, aceasta nemaifiind o parte componentă a salariului intimatei-reclamante începând cu 01.01.2018, astfel că, începând cu această dată şi în temeiul OMJ nr. 3396/C/2018, nu se poate reţine o faptă ilicită constând în neexecutarea vreunei obligaţii.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că începând cu data de 1 ianuarie 2018, data la care produce efecte OMJ nr. 3396/C/2018, nu a existat o obligaţie legală a pârâţilor în sensul acordării sporurilor în procent maxim, respectiv în procent total de aproape 30% din salariul de bază şi, prin urmare, lipseşte elementul esenţial al răspunderii civile, respectiv existenţa unei fapte ilicite.

Având în vedere că plata dobânzilor legale reprezintă o sancţiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată, a solicitat recurenta să se constate că, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, precum şi lipsa unei obligaţii legale în acest sens, nu poate fi vorba despre o neexecutare, motiv pentru care hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală sub aspectul obligării pârâţilor la plata dobânzilor.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

În ceea ce priveşte recursul declarat de Direcţia Naţională de Probaţiune, instanţa de control judiciar constată că în mod corect prima instanţă a admis capătul de cerere privind plata dobânzii legale, având în vedere executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a sumelor de bani reprezentând drepturile salariale acordate prin Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018.

Înalta Curte reţine că Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, la art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1.535 alin. (1) consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei, principiu conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans); potrivit aceloraşi dispoziţii, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Relevantă în acest sens este Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2013, în care se prevede că:

"În aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011".

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că "…pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele preţurilor de consum (…). Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eşalonate a titlurilor executorii, impune şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale".

În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este nefondat.

Instanţa de control judiciar reţine că este adevărat că instituţia care efectuează în concret plata drepturilor de natură salarială către reclamantă este Direcţia Naţională de Probaţiune, dar Ministerul Justiţiei se interpune în lanţul administrativ care conduce, în final, la plata drepturilor salariale către aceasta.

Astfel, Ministerul Justiţiei este ordonatorul principal de credite, respectiv cel care împarte resursele financiare către Curţile de Apel (şi acestea, mai departe, către Tribunalele arondate), resurse din care se plătesc salariile personalului din autoritatea judecătorească, Ministerul nefiind o autoritate care se rezumă doar la gândirea şi realizarea strategiilor de politică a statului în domeniul justiţiei.

Potrivit art. 5 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul are următoarele funcţii principale: a) elaborează politicile publice, strategiile şi planurile de acţiune în domeniul justiţiei, al prevenirii şi combaterii corupţiei şi formelor grave de criminalitate, inclusiv în concordanţă cu obiectivele programului de guvernare; c) reglementează cadrul normativ şi instituţional al sistemului judiciar şi al înfăptuirii justiţiei ca serviciu public; d) coordonează şi controlează aplicarea unitară şi respectarea normelor legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor care se află în subordinea sau în coordonarea sa; e) asigură autoritatea prevăzută la art. 132 alin. (1) din Constituţia României, republicată, potrivit legilor de organizare a sistemului judiciar şi a înfăptuirii justiţiei ca serviciu public; e^1) asigură resursele financiare necesare administrării justiţiei ca serviciu public; f) veghează la respectarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, prin mijloacele şi procedurile puse la dispoziţie prin prezenta hotărâre sau prin alte reglementări; g) reprezintă statul sau Guvernul în domeniul de activitate şi competenţă specifice stabilite prin prezenta hotărâre sau prin alte reglementări; h) este autoritate centrală în domeniul cooperării judiciare internaţionale, potrivit tratatelor la care România este parte şi instrumentelor juridice adoptate în cadrul Uniunii Europene; i) coordonează integrarea eforturilor de realizare a obiectivelor de referinţă specifice din cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare instituit prin Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 şi integrează informaţiile solicitate autorităţilor în virtutea acestei funcţii; reprezintă statul şi guvernul în cooperarea cu Comisia Europeană în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare.

De asemenea, potrivit art. 6 din aceeaşi Hotărâre de Guvern, ministerul, printre multe alte atribuţii principale, în cadrul atribuţiilor grupate la pct. VII al menţionatului art. 6, punct intitulat "domeniul gestionării resurselor", deţine pe aceea de a organiza şi conduce contabilitatea, de a organiza activitatea de control financiar preventiv propriu, precum şi pe aceea de a asigura salarizarea personalului şi centralizarea situaţiilor financiare.

Este de subliniat că această hotărâre de Guvern, emisă în anul 2009, prin care a fost organizată activitatea Ministerului Justiţiei a suferit modificări de mai multe ori de-a lungul timpului, iar, în anul 2016, prin H.G. nr. 328/2016 din 27 aprilie 2016 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, precum şi pentru modificarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial nr. 361 din 11 mai 2016), a fost introdusă, în mod expres, această atribuţie de a asigura salarizarea personalului.

Această atribuţie, precizată în mod expres la nivelul anului 2016, se adaugă şi explică, în chip concret, unul din scopurile funcţiei Ministerului care se regăseşte enunţată în art. 5 lit. e) indice 1, şi anume, de a asigura resursele financiare necesare administrării justiţiei ca serviciu public, această funcţie fiind, de asemenea, introdusă, între funcţiile Ministerului, tot în anul 2016, prin aceeaşi H.G. nr. 328/2016 din 27 aprilie 2016 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei.

Prin urmare, de vreme ce, la nivelul anului 2016, s-a resimţit necesitatea legislativă de a fi modificat conţinutul H.G. anterioare ce reglementa activitatea Ministerului Justiţiei cu prevederi exprese privind implicare directă şi de netăgăduit a Ministerului în aspecte legate de salarizarea personalului din autoritatea judecătorească, pe cale de consecinţă acest pârât nu poate susţine, cu temei, faptul că nu ar avea nicio legătură cu plata drepturilor salariale ale reclamantei, întrucât prevederile legale mai sus redate demonstrează contrariul şi arată în ce fel situaţia de drept ce priveşte atribuţiile şi funcţiile Ministerului Justiţiei este diferită de situaţia Ministerului de Interne, instituţie avută în vedere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în analiza corespunzătoare Deciziei nr. 13/13.06.2016, pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2016.

Această decizie a Înaltei Curţi are, într-adevăr, o valoare obligatorie, însă valoarea sa obligatorie se circumscrie situaţiei de drept analizate care se referă la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne.

Prin urmare, toate criticile recurenţilor sunt nefondate, iar dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva sentinţei civile nr. 4653 din 14 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva sentinţei civile nr. 4653 din 14 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 18 martie 2021.