Scope of 450,000 RON guarantee cap: application per individual insurance claim in subrogation rather than per creditor.

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 22.01.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, anularea deciziei nr. 12238/22.12.2017 emise de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, comunicată la data de 08.01.2018 şi, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei la plata sumei de 1.941,12 RON; deciziei nr. 12239/22.12.2017 emise de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, comunicată la data de 08.01.2018 şi, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei la plata sumei de 751,07 RON; deciziei nr. 12240/22.12.2017 emise de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, comunicată la data de 08.01.2018 şi, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei la plata sumei de 519,17 RON, deciziei nr. 12245/22.12.2017 emise de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, comunicată la data de 08.01.2018 şi, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei la plata sumei de 22.794 Euro (echivalent a 102.573 RON) şi respectiv 84.817,95 RON şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3891 din 3 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea şi au fost anulate deciziile 12239, 12240 şi 12145/22.12.2017.

A fost obligat pârâtul să emită noi decizii de soluţionare a cererilor de plată care au fost soluţionate prin deciziile anterior indicate cu luarea în considerare a motivelor hotărârii.

A fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1300 RON cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei, respingerea în tot a acţiunii, cu consecinţa menţinerii deciziilor atacate.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art. 15 alin. (2) şi art. 4 lit. e) din Legea nr. 213/2015, atunci când a reţinut că plafonul de garantare de 450000 RON trebuie raportat la fiecare contract de asigurare în parte.

A menţionat că interpretarea dată de către prima instanţă este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării FGA, precum şi modalitatea de funcţionare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015. Totodată, instanţa de fond a interpretat greşit menţiunile Listei potenţialilor creditori de asigurări, fiind încălcate prevederile art. 14 alin. (4)-(6) din C. proc. civ. şi ale art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 503/2004.

Calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, concluzia primei instanţe în sensul că plafonul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare adaugă la lege.

A mai arătat recurentul că în mod greşit instanţa a admis cererea de obligare la plata tuturor cheltuielilor de judecată, întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte.

4. Apărările intimatului

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând admiterea excepţiei tardivităţii căii de atac, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

5. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată din 2 iulie 2020, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii cererii de recurs.

Prin încheierea de şedinţă din 4 noiembrie 2020, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, anularea deciziei nr. 12238/22.12.2017 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.941,12 RON; anularea deciziei nr. 12239/22.12.2017 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 751,07 RON; anularea deciziei nr. 12240/22.12.2017 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 519,17 RON, anularea deciziei nr. 12245/22.12.2017 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 22.794 Euro (echivalent a 102.573 RON) şi respectiv 84.817,95 RON, cu cheltuieli de judecată.

Se reţine că, la soluţionarea cererilor de plată ale societăţii reclamante, recurentul-pârât a decis respingerea acestora, astfel cum rezultă din emiterea Deciziilor nr. 12238, 12239, 12240 şi 12145 din data de 22.12.2017, motivele respingerii fiind următoarele:

1. pentru creditorul de asigurare Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti (persoana juridică având CIF x) Fondul a efectuat plaţi în cuantum de 450.000 RON, fiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015- motiv reţinut în cele patru decizii;

2. a intervenit suspendarea poliţei Casco întrucât asiguratul nu a respectat termenul de plată, fiind incidente dispoziţiile art. 8.4 din Condiţiile Generale de Asigurare -C. civ.-RO x- motiv subsidiar reţinut în cuprinsul Deciziilor nr. 12238 şi 12145.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamant, în sensul anulării deciziilor nr. 12239, 12240, 12145/22.12.2017 şi a obligat pârâtul să emită noi decizii de soluţionare a cererilor cu luarea în considerare a motivelor hotărârii pronunţate, respingând în rest acţiunea.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") trebuie interpretat ca fiind aplicabil creditorului de asigurare prin raportare la câte un singur contract de asigurare, fiind incident pentru drepturile izvorâte dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit, iar deciziile de plată contestate sunt nelegale în ceea ce priveşte acest motiv de respingere a cererilor de plată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Preliminar, instanţa de control judiciar reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. este invocat formal de recurent, nefiind aduse critici în susţinerea acestuia.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentului-pârât privind chestiunile de drept dezlegate în mod greşit, în opinia sa, de către instanţa de fond, privind aplicarea plafonului de despăgubire de 450000lei şi calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante care nu ar fi determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la acordarea eronată a cheltuielilor de judecată în cuantumul maxim solicitat, faţă de admiterea numai în parte a cererii de chemare în judecată, instanţa de control judiciar observă că în dispozitivul hotărârii se menţionează că a fost acordată suma de 1300 RON cheltuieli de judecată, fiind solicitată prin înscrisurile depuse la dosar suma de 1500 RON.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

În condiţiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimatul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a cheltuielilor de judecată în cuantum 1500 RON, reprezentând onorariu avocaţial, dovedit prin depunerea la dosarul instanţei de recurs a anexei nr. 1/2020 la contractul de asistenţă juridică, a facturii fiscale nr. x/31.08.2020 achitate prin OP la 29.09.2020.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3891 din 3 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3891 din 3 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimatul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 18 martie 2021.