Road accident compensation claim and cross-appeal rejected; fund's assessment and claimant standing upheld

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.03.2017 sub nr. x/2017, reclamantele A. Şi B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea deciziei nr. 4163 din 14.02.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi în consecinţă admiterea, în întregime, a pretenţiilor formulate cu privire la daunele produse în urma accidentului rutier din data de 28.12.2009; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4032 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au fost respinse ca nefondate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei societatea B. S.R.L., astfel cum a fost invocată de pârât, precum şi cererea de chemare în judecată.

3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamantele A. Şi B. S.R.L. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1 Reclamantele au declarat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, au arătat că sentinţa recurată cuprinde motive total străine de natura cauzei, fundamente bazate pe acte care nu reprezintă un temei de drept.

Recurentele au prezentat pe larg situaţia de fapt, reluând susţinerile din cererea de chemare în judecată, menţionând că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile legale invocate în cuprinsul contestaţiei depuse la dosar.

Au apreciat recurentele că soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte capătul de cerere privind pretenţiile morale solicitate de reclamanta A. este nelegală, aceasta fiind bazată pe un act emis de un director al unei entităţi, respectiv Anexa nr. 2 la decizia nr. 258/16.11.2016 a directorului general FGA, şi nicidecum pe dispoziţiile legale incidente, respectiv C. civ., Legea nr. 136/1995 prin raportare la Ordinul nr. 21/2009, decizia CCR nr. 578/2016.

Au mai arătat recurentele că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că tabelul-anexă, respectiv baremul privind acordarea daunelor morale în raport de vătămările corporale suferite reprezintă un temei de drept care trebuie avut în vedere la momentul soluţionării cererii, fără să analizeze considerentele Deciziei nr. 578/2016 a CCR care conferă posibilitatea fiecărei instanţe să tranşeze în mod obiectiv pretenţiile formulate în astfel de situaţii. Astfel, singurul temei de drept pe care instanţa de judecată se poate baza în momentul în care se pronunţă îl reprezintă este propria evaluare, iar nu un barem impus de FGA.

Au mai menţionat recurentele că instanţa de fond a refuzat să analizeze capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor aferente autoturismului marca x, motivând că această pretenţie va face obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, iar această abordare reprezintă o încălcare a prevederilor art. 424 şi următoarele din C. proc. civ., instanţa fiind datoare să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere şi apărărilor formulate de părţi.

3.2 Fondul de Garantare al Asiguraţilor a formulat recurs incident, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului exclusiv în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a societăţii B. S.R.L., în rest menţinerea hotărârii instanţei de fond.

În motivarea recursului, a arătat că cele două solicitări ale petentelor, respectiv daunele morale acordate reclamantei A. şi daunele materiale solicitate de societatea B. S.R.L. au fost soluţionate de către FGA în cadrul a două dosare diferite, astfel că soluţia instanţei de fond este greşită.

4. Apărările intimatului

4.1 Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală, mai puţin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamante B. S.R.L..

4.2 Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare faţă de recursul incident, solicitând respingerea acestuia.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantele A. Şi B. S.R.L. au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 4163 din 14.02.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi în consecinţă admiterea, în întregime, a pretenţiilor formulate cu privire la daunele produse în urma accidentului rutier din data de 28.12.2009; cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentele-reclamante

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurentele-pârâte este nefondat.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă atacată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Referitor la susţinerile recurentelor-reclamante cu privire la faptul că sentinţa recurată conţine motive străine de natura cauzei, este de observat că acest motiv conduce la casarea hotărârii atunci când aceasta cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situaţie care nu se regăseşte în prezentul dosar. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurente pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau motivele străine de natura cauzei nu pot fi reţinute raportat la sentinţa atacată.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiat şi că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Înalta Curte nu poate reţine critica recurentelor-reclamante potrivit căreia soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte capătul de cerere privind pretenţiile morale solicitate de reclamanta A. este nelegală, întrucât este bazată pe un act emis de un director al unei entităţi, respectiv Anexa nr. 2 la decizia nr. 258/16.11.2016 a directorului general FGA, şi nicidecum pe dispoziţiile legale incidente, respectiv C. civ., Legea nr. 136/1995 prin raportare la Ordinul nr. 21/2009, decizia CCR nr. 578/2016.

Analizând sentinţa recurată, Înalta Curte observă că instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 998 şi art. 999 din C. civ. de la 1864, pe cele ale Legii nr. 136/1996, respectiv ale Legii nr. 213/2015, analizând pe larg susţinerile părţii şi criteriile invocate de aceasta în ceea ce priveşte solicitarea acesteia de reindividualizare a despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit.

În ceea ce priveşte tabelul-anexă, respectiv baremul privind acordarea daunelor morale în raport de vătămările corporale suferite, instanţa de fond a reţinut în mod corect că nu se exclude posibilitatea ca în împrejurări de genul celei în care s-a găsit implicată reclamanta A., pentru a exclude arbitrariul în evaluarea cuantumului indemnizaţiei reparatorii acordate, autoritatea competentă să utilizeze un barem pe baza căruia să fie stabilită suma concretă, pornind în mod obiectiv de la situaţii de fapt similare sau asemănătoare, în care în perioada relevantă persoanele care au suferit atingeri de intensitate apropriată ale integrităţii lor corporale şi sănătăţii au beneficiat de un anumit cuantum al reparaţiilor, fie ca rezultat al soluţionării amiabile a cauzelor, fie ca efect al unor acte de jurisdicţie. Un astfel de barem corespunde principiului fundamental de drept al egalităţii, presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, fără a exclude, ci dimpotrivă implicând soluţii juridice diferite pentru situaţii diferite.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacţi, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorităţii învestite cu cererea petenţilor, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecinţelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic şi/sau psihic, precum şi de importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, iar în lipsa unor criterii şi limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv şi rezonabil.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurentele-reclamante îl consideră insuficient, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanţele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparaţie echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse recurentei, respectiv o astfel de pierdere neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanei vătămate suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, se reţine că în procedura de evaluare a despăgubirilor morale, intimatul-pârât FGA a procedat la aplicarea Procedurii interne aprobate prin Decizia FGA nr. 142/2016 şi Decizia nr. 258/16.11.2016, dat fiind că nu există dispoziţii legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar această procedură utilizată de intimatul-pârât FGA în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condiţiile în care acest act intern a fost elaborat la rândul său prin raportare la evoluţia practicii judiciare în materie.

Raportat la înscrisurile administrate ca probă ce au atestat în cazul reclamantei un număr de 30 de zile de îngrijiri medicale în urma accidentului rutier în care aceasta a fost implicată, a reieşit suma de 15.000 de RON acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, aceasta fiind rezultatul înmulţirii celor 30 de zile cu valoarea maximă de 500 de RON stabilită de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în ipoteze de genul celei care a produs consecinţele suferite de reclamanta A..

Aşadar, nu pot fi avute în vedere criticile recurentelor-reclamante în ceea ce priveşte respingerea pretenţiilor privind daunele morale, cu atât mai mult cu cât modul de stabilire a acestora nu a fost exercitat discreţionar, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de orice creditor de asigurare.

Au mai menţionat recurentele că instanţa de fond a refuzat să analizeze capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor aferente autoturismului marca x, motivând că această pretenţie va face obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, iar această abordare reprezintă o încălcare a prevederilor art. 424 şi următoarele din C. proc. civ., instanţa fiind datoare să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere şi apărărilor formulate de părţi.

Susţinerile recurentelor-reclamante sunt neîntemeiate, instanţa de fond motivând clar şi suficient faptul că motivul pentru care nu poate proceda la o analiză în acest dosar pe fondul pretenţiilor de 5.000 de euro despăgubiri solicitate de reclamanta B. S.R.L. este acel că actul administrativ litigios nu conţine vreo verificare sub acest aspect, pentru ca instanţa de judecată să recurgă la un control de legalitate şi temeinicie a deciziei sub aspectul necesităţii acordării sumei respective.

Astfel, în condiţiile în care în speţa de faţă, pârâtul FGA nu a analizat fondul dreptului pretins de 5.000 de euro, rezumându-se la a emite decizia prin care indică verificarea temeiniciei sale într-un alt dosar, acest aspect nu poate face nici obiectul analizei primei instanţe care a reţinut corect că, în această privinţă, FGA a emis o altă decizie, şi aceasta contestată în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte constată că restul susţinerilor din memoriul de recurs reprezintă o redare fidelă a susţinerilor din cererea de chemare în judecată, neconstituind critici de nelegalitate la adresa sentinţei instanţei de fond.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Această examinare presupune existenţa unor critici concrete cu privire la soluţia atacată, pentru a permite instanţei de recurs să stabilească dacă sentinţa este conformă cu normele legale incidente în speţă.

Faptul că recurenta îşi exprimă dezacordul cu privire la soluţia primei instanţe, prin reluarea susţinerilor din cererea de chemare în judecată depusă în dosarul de fond, nu înseamnă că prezintă în cuprinsul cererii de recurs motive de nelegalitate dintre cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, în soluţionarea căii de atac a recursului, instanţa nu poate proceda la o reanalizare a susţinerilor din cererea de chemare în judecată, acestea fiind deja examinate de prima instanţă, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate care trebuie menţionate în cererea de recurs, în conformitate cu dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. potrivit cărora "Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de Fondul de Garantare al Asiguraţilor

Fondul de Garantare al Asiguraţilor a formulat recurs incident, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului exclusiv în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a societăţii B. S.R.L., în rest menţinerea hotărârii instanţei de fond.

În motivarea recursului, a arătat că cele două solicitări ale petentelor, respectiv daunele morale acordate reclamantei A. şi daunele materiale solicitate de societatea B. S.R.L. au fost soluţionate de către FGA în cadrul a două dosare diferite, astfel că soluţia instanţei de fond este greşită.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate, iar soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a societăţii B. S.R.L. este corectă, întrucât decizia FGA litigioasă nr. 4163/14.02.2017 conţine menţiuni exprese în ceea ce priveşte cererea acesteia de acordare despăgubiri, astfel încât este îndreptăţită să o atace în limita dispoziţiilor emitentului prin care se dă o soluţie solicitării sale de indemnizare.

În concluzie, instanţa de control judiciar reţine că nu sunt fondate motivele de casare invocate de recurente.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de B. S.R.L., A. şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4032 din 31 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de B. S.R.L., A. şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4032 din 31 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 18 martie 2021.