Legality of internal regulations on the assignment of court auxiliary staff to different sections and its compatibility with the Labor Code and specific labor status legislation.

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 11.06.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanţei:

- în principal, anularea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. e) şi art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (în continuare ROIU), adoptat prin hot. Plenului CSM nr. 1375/2015, actualizată;

- în subsidiar, constatarea că noţiunea de repartizare prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. e) şi art. 48 din ROIU este legală şi constituţională în măsura în care sunt respectate prevederile art. 41-47 din Codul muncii şi art. 55-57 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lingă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare: Legea 567/2004), referitoare la delegarea şi detaşarea grefierilor, sau obligarea pârâtului CSM la modificarea dispoziţiilor contestate în sensul prevăzut de legislaţia menţionată;

- obligarea pârâtului CSM la publicarea, pe cheltuiala sa, în 3 ziare centrale şi pe site-ul propriu de internet, a hotărârii judecătoreşti ce se va da în prezenta speţă;

- obligarea pârâtului CSM la suportarea cheltuielilor de judecată.

Înainte de a prezenta fondul acţiunii, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 23, art. 55 şi art. 56 din Legea 567/2004, precum şi a art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 "privind organizarea judiciară, actualizată (în continuare: Legea nr. 304/2004), astfel cum au fost interpretate implicit de preşedinta CSM şi de preşedintele Curţii de Apel Alba Iulia.

La data de 17.10.2019, reclamantul a formulat cerere adiţională de modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând instanţei introducerea în cauză ca pârâtă a preşedintei CSM, dna judecătoare B., pentru a răspunde în solidar cu instituţia pe care o conduce, în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea din data de 06.03.2020 au fost soluţionate motivat excepţiile inadmisibilităţii cererii modificatoare (care a fost respinsă) şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii (care a fost admisă).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 331 din 29 mai 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere subsidiar şi s-a respins în consecinţă acest capăt de cerere, ca fiind inadmisibil; s-a respins în rest acţiunea formulată de formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii ca neîntemeiată.

Totodată, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiile art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiile art. 23, art. 55 şi art. 56 din Legea nr. 567/2004, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din data de 6 martie 2020, încheierii din data de 15 mai 2020 şi împotriva sentinţei nr. 331 din 29 mai 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (2), art. 402 şi art. 490 C. proc. civ., solicitând sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea acestei excepţii.

Totodată, a invocat excepţia nulităţii absolute a sentinţei nr. 331/29.05.2020, a încheierii din 06.03.2020 şi a încheierii din 15.05.2020, întrucât nu s-au respectat principiul repartizării aleatorii a cauzei, principiul continuităţii completului de judecată şi principiul pronunţării hotărârii în şedinţă publică sau, cel puţin, în mod public, arătând că înţelege să critice hotărârea instanţei inferioare şi pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivare, a susţinut recurentul că încheierea din şedinţa de judecată ce s-a desfăşurat în data de 15.05.2020 nu era postată în dosarul electronic nici măcar în 07.07.2020, când a fost postată sentinţa nr. 331/29.05.2020, în practicaua căreia e scris că "încheierea de şedinţă din data de 15.05.2020 [...] face parte integrantă a prezentei hotărâri", la data de 07.07.2020, când a fost postată sentinţa nr. 331/29.05.2020 în dosarul electronic, a constatat cu stupoare că s-a schimbat preşedintele completului de judecată pentru a treia oară în decurs de câteva luni. Iniţial, dna judecător C. a fost preşedinta completului până la termenul din 31 ianuarie 2020, inclusiv, apoi dna judecător D. a soluţionat alte excepţii procesuale în şedinţa din 6 martie 2020, pe urmă dl judecător E. soluţionat cauza în şedinţa din 15.05.2020, amânând pronunţarea în 29.05.2020.

Or, aceste aspecte, în opinia recurentului, constituie o încălcare flagrantă a principiului continuităţii completului de judecată, reglementat de art. 19 şi art. 214 C. proc. civ., şi a principiului repartizării aleatorii a cauzelor, garantat de art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

A învederat că a trimis concluzii scrise pe excepţia de neconstituţionalitate şi pe fondul cauzei încă din 17 ianuarie 2020 pentru şedinţa de judecată stabilită iniţial pentru data de 22.01.2020. Din acel moment, orice schimbare survenită în componenţa completului de judecată ar fi nelegală din perspectiva art. 395 alin. (2) teza I C. proc. civ., menţionând că şi grefierii au fost schimbaţi foarte des în acest dosar, aspect care este nefiresc.

Recurentul a mai susţinut că la data de 29.05.2020, vinerea, când instanţa ar fi trebuit să pronunţe soluţia amânată la termenul din 15.05.2020, nu a apărut nimic pe portalul instanţelor de judecată, iar în data de 30.05.2020, a formulat preventiv o cerere de recurs împotriva eventualei hotărâri de respingere a sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în dosarul nr. x/2019.

A subliniat că art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992 prevede că, atunci când "instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale", "încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare", însă dl judecător E. nu a sesizat nici Curtea Constituţională printr-o încheiere, aşa cum prevede explicit art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992 şi nu a sesizat nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recursul depus de acesta în data de 30.05.2020.

Prin această conduită dl judecător E. a încălcat grav normele de procedură civilă şi a întrerupt cursul normal al justiţiei, împiedicându-i accesul liber atât la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi la Curtea Constituţională.

In plus, domnul judecător E., la fel ca doamnele judecător C. şi D., a tergiversat nejustificat soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, care avea prioritate la soluţionare, conform art. 1 alin. (5) din Constituţie, înaintea oricăror alte excepţii invocate în acest dosar, de către instanţă sau de către pârâţi.

Totodată, art. 6 alin. (1) teza a doua din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede imperativ că:

"hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public", ceea ce denotă că dispoziţiile art. 396 alin. (2) şi art. 402 C. proc. civ. referitoare la pronunţarea hotărîrii "prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei" este şi neconvenţională, nu doar neconstituţională.

Inclusiv încheierea din 6 martie 2020 este nulă din acelaşi motiv de nepublicitate a şedinţei de judecată.

De altfel, art. 396 alin. (2) C. proc. civ. prevede destul de clar că "pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei" numai dacă se amână pronunţarea, iar preşedintele trebuie să anunţe atât termenul la care a fost amânată pronunţarea, cât şi faptul că aceasta se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, în speţă, aceste două condiţii nu au fost îndeplinite. Acelaşi viciu de nelegalitate apare şi în cazul încheierii din 15.05.2020. Deşi în dosarul electronic nu este postată încheierea din 15.05.2020, totuşi pe portalul instanţelor de judecată apare, "Soluţia pe scurt: Amână pronunţarea la data de 29.05.2020. Pronunţată în şedinţă publică azi, 15.05.2020."

Aşadar, nici în cazul acestei încheieri nu se regăseşte anunţul preşedintelui că "pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei", anunţ ce trebuie la rândul lui să fie făcut în şedinţă publică sau cel puţin în mod public, deoarece reprezintă o condiţie sine qua non pentru a recurge la o astfel de conduită.

Pe fondul recursului, a arătat recurentul că din lecturarea sentinţei recurate se observă clar superficialitatea tehnoredactării hotărârii, întrucât se susţine:

"Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 11.06.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară".

A mai susţinut că instanţa inferioară a ignorat neregularitatea răspunsurilor emise de Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, la cererea de interpretare a regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (în continuare: ROIIJ) doar plenul CSM ar fi avut dreptul să emită o părere avizată, deoarece plenul a emis hot. nr. 1375/2015 de aprobare a ROIIJ, nicidecum preşedintele CSM, prin adresa din 06.03.2019.

Totodată, la plângerea prealabilă, tot plenul CSM ar fi trebuit să răspundă, nicidecum serviciul de relaţii cu publicul, prin adresa din 08.04.2019. Doar pentru aceste nereguli procedurale, în opinia recurentului, CAB ar fi trebuit să admită acţiunea să oblige pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să emită o hotărâre interpretativă, conform legii.

Astfel, a arătat că, în subsidiar, chiar din petitul acţiunii introductive, rezultă că a solicitat ca instanţa să oblige pîrîtul Consiliul Superior al Magistraturii să modifice ROIIJ în concordanţă cu acele dispoziţii legale speciale din Legea 567/2004 şi Codul muncii referitoare la mutarea grefieri lor/salariaţilor fără acordul lor.

Insă instanţa inferioară nu a înţeles ce a cerut acesta, respectiv, să efectueze două operaţiuni, alternativ: fie interpretarea unor dispoziţii din ROIIJ, fie obligarea pârâtului CSM la o anumită modificare a unei hotărîri. Nicidecum capătul de cerere subsidiar nu este inadmisibil în raport de capătul principal de cerere, pentru că, în practică, pot interveni cele două situaţii enumerate în capătul subsidiar de cerere, dacă instanţa nu anulează dispoziţiile criticate din ROIIJ.

Mai mult decât atât, în capătul de cerere subsidiar, a evocat şi o a treia operaţiune/acţiune în realizare pe care CAB ar fi trebuit să o pună în aplicare, însă a omis să o analizeze. Mai exact, am cerut obligarea pârâtului CSM la modificarea dispoziţiilor contestate din ROIIJ în sensul prevăzut de legislaţia menţionată în petit, art. 41-47 din Codul muncii şi art. 55-57 din Legea nr. 567/2004. Adică tot o acţiune în realizare, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, actualizată, care prevede că "Instanţa, soluţionând cererea la care se refera art. 8 alin. (1), poate, după caz; să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită an act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă", invocând prevederile articolului 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv: *Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este oblisată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.", precum şi minuta hotărîrii nr. 1813/7 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017:

"Cu majoritate: Admite contestaţia formulată de contestatoarea F.. Anulează hotărârea nr. 908 din 14 septembrie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi hotărârea secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 615 din 23 mai 2017. Obligă intimatul să emită o hotărâre prin care să dispună transferul doamnei judecător F. de la judecătoria Bacău la judecătoria Iaşi. Definitivă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 mai 2018."

Cu alte cuvinte, şi operaţiunea de a face impusă pârâtului CSM este tot o acţiune în realizare, nu o simplă acţiune în constatare, ce ar intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., "cum eronat încearcă să susţină" instanţa inferioară.

A mai arătat recurentul că prima instanţă s-a mulţumit să copieze alegaţiile pârâtului CSM, reproducând textual aceeaşi idee vădit ilogică şi nefundamentată din punct de vedere juridic, rezumându-se la aceasta fără o minimă contribuţie, pentru a justifica soluţia de respingere a acţiunii, în acest sens făcând trimitere la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2212/2019 cu privire la nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti şi la jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, din perspectiva nemotivării/motivării pe scurt a hotărârii.

De asemenea, a invocat recurentul faptul că instanţa inferioară nu a ţinut cont de jurisprudenţa depusă la dosar, prin care a arătat că alte două instanţe de judecată, Tribunalul Argeş şi Curtea de Apel Piteşti, au statuat exact invers faţă de raţionamentele contorsionate şi vădit nelegale ale CAB şi ale CSM. Mai exact, conform hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2019, judecătorii nu pot fi repartizaţi temporar între secţii, fără acordul lor şi fără o pregătire prealabilă, făcând trimitere la hotărârile Colegiului de conducere al Curţii de Apel Ploieşti prin care 11 magistraţi de la Curtea de Apel Ploieşti (inclusiv un vicepreşedinte) au fost "repartizaţi temporar" de la o secţie la altă secţie din cadrul aceleiaşi instanţe au fost anulate prin sentinţa civilă nr. 186/2020 pronunţată de Tribunalul Argeş la data de 18.06.2020 în dosarul nr. x/2019.

Totodată, a invocat sentinţa civilă nr. 554/2019 pronunţată de Tribunalul Argeş la data de 21.08.2019 în dosarul nr. x/2019, prin care aceleaşi hotărâri nelegale au fost suspendate, rămânând definitivă prin decizia Curţii de Apel Piteşti nr. 53/2020 pronunţată la 16.01.2020, susţinând că, potrivit CSM şi sentinţei nr. 331/2020 din dosarul nr. x/2019, grefierii pot fi repartizaţi temporar între secţiile aceleiaşi instanţe, fără acordul lor şi fără o pregătire prealabilă.

În opinia sa, în mod greşit prima instanţă s-a raportat la excepţia de neconstituţionalitate, deoarece Legea 47/1992 prevede clar că atât admiterea, cât şi respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale se fac printr-o încheiere, ce trebuie redactată separat, mai ales că are un regim special, cu totul diferit de încheierile uzuale emise de instanţele judecătoreşti.

În plus, prin memoriul din 25.01.2019, reclamantul a solicitat pârâtului să clarifice dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. e) şi art. 48 din ROIIJ, mai exact să răspundă clar dacă dispoziţiile menţionate instituie o altă măsură de modificare a locului şi a raportului de muncă, suplimentară sau diferită faţă de cele prevăzute la cap. V art. 55-57 din Legea nr. 567/2004 şi la titlul II cap. III art. 41-48 din Codul muncii, întrucât aceste legi fac referire doar la delegare, detaşare şi transfer (Legea 567/2004), respectiv doar la delegare şi detaşare (Codul muncii), reclamând în mod repetat că se produce o discriminare flagrantă între grefieri tocmai din cauza aplicării acelor dispoziţii din Legea 567/2004, în special cele cu privire la delegare şi detaşare, raportate la noţiunea de "repartizare", folosită în două legi diferite (Legea 304/2004 şi Legea 567/2004) cu înţelesuri total diferite, ceea ce nesocoteşte prevederile imperative ale clarităţii şi previzibilităţii legislaţiei, conform art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Or, personalul auxiliar din instanţe şi parchete intră în aceeaşi categorie profesională protejată de dispoziţiile imperative ale art. 73 alin. (3) lit. 1) din Constituţie, deci trebuie să beneficieze de o lege organică limpede, care să precizeze toate condiţiile privind recrutarea, numirea, promovarea, delegarea, detaşarea, transferul şi, eventual, "repartizarea" grefierilor în instanţele judecătoreşti sau în parchetele de pe lângă acestea.

În fine, a criticat recurentul reţinerea instanţei inferioare de la pagina 25 din sentinţa recurată:

"prezumţia de constituţionalitate de care beneficiază norma legală se răsfrânge şi asupra actelor administrative emise în baza acelei norme, rezultând că nu pot fi primite criticile de neconstituţionalitate formulate de reclamant în privinţa dispoziţiilor regulamentare atacate în prezenta cauză, astfel că, în opinia sa, niciun judecător din ţara asta nu ar fi abilitat să constate neconstituţionalitatea vreunui act administrativ cu caracter normativ (deci inferior legii) atâta vreme cât membrii Curţii Constituţionale nu au stabilit ei înşişi mai întâi că norma superioară ar fi neconstituţională.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, toate susţinerile din memoriul de recurs fiind nefondate.

Pe cale de excepţie, a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a solicitat respingerea excepţiei netimbrării şi a apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esenţă argumentele prezentate prin cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 19 octombrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 17 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 17 martie 2021, Înalta Curte a respins excepţia netimbrării recursului, constatând că taxa judiciară de timbru a fost achitată.

Prin încheierea din data de 17 martie 2021 pronunţată în dosarul asociat nr. x/2019, creat în conformitate cu prevederile art. 148 alin. (12) din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie, s-a respins cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 396 alin. (2), art. 402 şi art. 490 C. proc. civ., ca inadmisibilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contecnios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat: în principal, anularea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. e) şi art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (în continuare ROIU), adoptat prin hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015, actualizată; în subsidiar, constatarea că noţiunea de repartizare prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. e) şi art. 48 din ROIU este legală şi constituţională în măsura în care sunt respectate prevederile art. 41-47 din Codul muncii şi art. 55-57 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lingă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare: Legea 567/2004), referitoare la delegarea şi detaşarea grefierilor, sau obligarea pârâtului CSM la modificarea dispoziţiilor contestate în sensul prevăzut de legislaţia menţionată; obligarea pârâtului CSM la publicarea, pe cheltuiala sa, în 3 ziare centrale şi pe site-ul propriu de internet, a hotărârii judecătoreşti ce se va da în prezenta speţă;

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamantul înţelegând să o critice prin intermediul prezentei căi de atac.

Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic formulate de recurentul-reclamant pot fi grupate astfel:

- constatarea nulităţii absolute a sentinţei nr. 331/29.05.2020 şi a încheierilor de şedinţă din 06.03.2020 şi din 15.05.2020, întrucât nu s-a respectat principiul repartizării aleatorii a cauzei, principiul continuităţii completului de judecată şi principiul pronunţării hotărârii în şedinţă publică. Astfel, soluţionarea excepţiilor menţionate în încheierea din 06.03.2020 s-a făcut de un alt judecător decât cel care a soluţionat fondul cauzei, grefierii de şedinţă nu au fost aceeaşi, încheierea din 15.05.2020 nu era postată în dosarul electronic nici măcar la data de 07.07.2020 când a fost postată sentinţa.

Judecătorii implicaţi în soluţionarea dosarului au încălcat grav normele de procedură civilă şi au întrerupt cursul normal al justiţiei, împiedicându-i recurentului accesul liber atât la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cât şi la Curtea Constituţională, urmare a nesoluţionării excepţiei de neconstitutionalitate printr-o încheiere. Totodată, s-a tergiversat nejustificat soluţionarea excepţiei de neconstitutionalitate, care avea prioritate la soluţionare, conform art. 1 alin. (5) din Constituţie, înaintea oricăror alte excepţii invocate în dosar.

Sentinţa nr. 331/29.05.2020 şi încheierile de şedinţă din 06.03.2020 şi din 15.05.2020 sunt nule, în temeiul art. 405 raportat la art. 19, art. 214 şi art. 176 pct. 4 şi 5 din C. proc. civ. şi la art. 11 şi art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, motivat de nepublicitatea şedinţei de judecată şi de lipsa anunţului preşedintelui că "pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei", anunţ ce trebuia la rândul lui să fie făcut în şedinţă publică sau cel puţin în mod public.

- hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât tehnoredactarea acesteia este superficială (fiind indicată în calitate de pârât, încă de la începutul sentinţei, Autoritatea de Supraveghere Financiară),

- motivarea hotărârii este lipsită de rigoare, întrucât instanţa de fond a ignorat neregularităţile răspunsurilor emise de Consiliul Superior al Magistraturii (interpretarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea plângerii prealabile ar fi trebuit a se face de către Plenul Consiliului şi nicidecum de către preşedintele Consiliului sau de către Serviciul de relaţii cu publicul), neregularităţi procedurale ce ar fi trebuit să conducă la admiterea acţiunii şi obligarea Consiliului să emită o hotărâre interpretativă, conform legii.

- instanţa de fond nu a înţeles faptul că prin cererea introductivă s-au solicitat două operaţiuni alternative: fie interpretarea de către instanţă a unor dispoziţii din ROIIJ, fie obligarea pârâtului la o anumită modificare a unei hotărâri. Aşadar, capătul de cerere subsidiar nu este inadmisibil în raport de capătul de cerere principal deoarece, în practică, pot interveni cele două situaţii enumerate în capătul subsidiar de cerere dacă instanţa nu anulează dispoziţiile criticate din ROIIJ.

Referitor la acest aspect, cele două operaţiuni solicitate instanţei, de anulare şi de interpretare a dispoziţiilor din ROIIJ, nu se exclud reciproc, iar acţiunea cerută în subsidiar nu este o cerere în constatare ci este tot o cerere în realizare. Mai mult, capătul de cerere subsidiar cuprindea şi o a treia operaţiune/acţiune în realizare solicitată, respectiv obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la modificarea dispoziţiilor contestate din ROIIJ în sensul prevăzut de legislaţia menţionată în petitul acţiunii, operaţiune ce nu a fost analizată de instanţa de fond,

- preşedintele Curţii de Apel Alba Iulia şi preşedintele Consiliul Superior al Magistraturii a făcut interpretări vădit nelegale, neconstituţionale şi neconvenţionale referitoare la "repartizarea temporară" a salariaţilor,

- instanţa de fond a copiat alegaţiile pârâtului (ceea ce denotă o lipsă a argumentelor pentru justificarea soluţiei pronunţate), la lipsa de logică de temeinicie a susţinerilor pârâtului formulate prin întâmpinare şi preluate de instanţă în motivarea hotărârii.

- curtea de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa depusă la dosar, jurisprudenţă din care rezulta că alte instanţe de judecată au statuat în sensul că judecătorii nu pot fi repartizaţi temporar între secţii, fară acordul lor şi fără o pregătire prealabilă, precum şi faptul că toată motivarea instanţei referitoare la noţiunea de "repartizare" este lipsită de logică.

Recurentul a mai formulat critici şi cu privire la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în faţa primei instanţe, solicitând în final anularea/casarea sentinţei nr. 331/29.05.2020 şi a încheierilor e şedinţă din 06.03.2020 şi din 15.05.2020 şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum fost formulată, cu obligarea intimatului - pârât la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în fond şi în recurs.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare Curţii Constituţionale recurentul - reclamant a formulat recurs separat, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, astfel că orice referiri la respectiva soluţie nu pot fi analizate în prezenta cale de atac.

În aceste condiţii, instanţa de control judiciar, observă că recurentul - reclamant a formulat prezenta cale de atac atât împotriva sentinţei civile nr. 331/29.05.2020, cât şi împotriva încheierilor de şedinţă din 15.05.2020 (încheierea de dezbateri şi de amânare a pronunţării) şi din 06.03.2020 (încheierea prin care s-au soluţionat excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul preşedinţele Consiliului Superior al Magistraturii), iar pe de altă parte că recurentul a invocat incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 şi din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurent împotriva încheierii de şedinţă din 06.03.2020, instanţa de recurs constată că acestea nu vizează fondul excepţiilor soluţionate de prima instanţă prin respectiva încheiere, ci se referă doar la nulitatea acestei încheieri din perspectiva nerespectării principiului repartizării aleatorii a cauzei, a principiului continuităţii completului de judecată şi a principiului pronunţării hotărârii în şedinţă publică, critici care sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 5 din C. proc. civ., apreciindu-le ca fiind nefondate.

Astfel, art. 488 pct. 2 din C. proc. civ. reglementează, ca şi motiv de casare, situaţia în care hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, iar art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. reglementează, ca şi motiv de casare, situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din cuprinsul încheierii din 06.03.2020 rezultă că aceasta a fost pronunţată de acelaşi judecător care a luat parte la dezbaterile ce au avut loc la aceeaşi dată, pronunţarea asupra excepţiilor nefiind amânată.

Împrejurarea că ulterior soluţionării excepţiilor în cauză a mai fost acordat un termen (la data de 15.05.2020), iar la acel nou termen fondul cauzei a fost soluţionat de un alt judecător decât cel care a soluţionat excepţiile, nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 2 teza I din C. proc. civ., contrar susţinerilor recurentului, dispoziţia legală având în vedere pronunţarea hotărârii de acelaşi judecător care a luat parte la dezbaterea pe fond a cauzei şi nicidecum pronunţarea şi a altor încheieri interlocutorii de acelaşi judecător care participă la dezbaterea fondului cauzei.

In ceea ce priveşte nesocotirea principiului repartizării aleatorii, Înalta Curte constată că din toate datele şi informaţiile referitoare la acest dosar rezultă că, la data înregistrării pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, acesta a fost repartizat aleatoriu completului nr. 19 fond, iar toate termenele acordate şi hotărârile pronunţate, inclusiv încheierea din 06.03.2020, au fost date în cadrul acestui complet nr. 19 fond.

Astfel, prevederile art. 101 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, care la alin. (1) prevăd că "Repartizarea cauzelor se va efectua în sistem informatic prin programul ECRIS", iar la alin. (3) că "Repartizarea aleatorie în sistem informatic se realizează o singură dată, urmând ca în situaţiile în care pe parcursul desfăşurării procesului apar incidente procedurale să se recurgă la regulile stabilite în prezentul regulament." au fost respectate în prezenta cauză, susţinerile recurentului fiind lipsite de suport.

Nici împrejurarea că la termenul din 06.03.2020 completul de judecată a avut o altă compunere decât compunerea de la termenele anterioare sau compunerea de la termenul ulterior nu poate conduce, în speţă, la casarea încheierii din 06.03.2020, art. 214 din C. proc. civ. şi art. 101 alin. (5) teza finală din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, reglementând condiţiile în care poate fi înlocuit judecătorul, recurentul-reclamant nefăcând dovada încălcării acestor dispoziţii legale.

Totodată, se reţine că dispoziţiile art. 488 pct. 2 din C. proc. civ. vizează compunerea completului de judecată şi nicidecum constituirea lui, astfel că orice susţinere a recurentului referitoare la schimbarea grefierilor nu prezintă relevanţă în cauză, acest aspect neregăsindu-se printre motivele de casare strict reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate primi nici criticile prin care recurentul a susţinut nerespectarea principiului pronunţării hotărârii în şedinţă publică în condiţiile în care dezbaterile de la termenul din 06.03.2020 au avut loc în şedinţă publică, conform art. 17 din C. proc. civ., iar în dispozitivul încheierii se menţionează expres că hotărârea se pronunţă prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, această modalitate de pronunţare fiind în conformitate cu dispoziţiile art. 402 teza finală din C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului, pronunţarea hotărârii prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei se poate face şi în situaţia în care pronunţarea nu se amână, aspect ce rezultă fără putinţă de tăgadă din dispoziţiile art. 402 din C. proc. civ., dispoziţii ce reglementează pronunţarea hotărârii în mod alternativ, în şedinţă publică sau prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, fără nicio distincţie după cum pronunţarea a fost sau nu amânată.

Este adevărat că în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la publicitatea şedinţei de judecată intervine sancţiunea nulităţii necondiţionată de existenţa vreunei vătămări (art. 176 pct. 5 C. proc. civ.), însă această sancţiune nu priveşte decât acele neregularităţi care vizează nerespectarea principiului publicităţii în alte ipoteze decât cele în care legea derogă de la acesta.

Cu alte cuvinte în situaţiile în care legea derogă de la respectarea acestui principiu, cum ar fi cea prevăzută de art. 396 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează posibilitatea pronunţării hotărârii prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, este evident că nu intervine nulitatea necondiţionată a actului de procedură, iar vătămarea trebuie dovedită în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, observă că recurentul-reclamant nu a invocat o vătămare procesuală din perspectiva nerespectării principiului publicităţii în componenta privind pronunţarea hotărârii judecătoreşti, ci a invocat neregularităţi procesuale care au intervenit, în opinia sa, în aplicarea dispoziţiilor dispoziţiile art. 396 alin. (2) şi art. 402 C. proc. civ., aspectele invocate relevând o vădită nemulţumire a recurentului, neputând să implice aplicarea acestor norme de procedură din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, pronunţarea hotărârii prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei nu are nicio legătură cu postarea actelor în dosarul electronic, fiind operaţiuni diferite, astfel că toate susţinerile recurentului referitoare la postarea hotărârilor în dosarul electronic sunt lipsite de orice relevanţă în soluţionarea recursului de faţă.

Prin urmare, toate criticile formulate împotriva încheierii din 06.03.2020 sunt nefondate.

In ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din 15.05.2020 şi sentinţa civilă nr. 331/29.05.2020, constatând că recurentul a formulat critici împotriva acestora prin care a susţinut nerespectarea aceloraşi principii ca şi în cazul încheierii din 06.03.2020 (critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 5 din C. proc. civ.), Înalta Curte le apreciază ca nefondate pentru toate argumentele prezentate anterior referitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, la continuitatea completului şi la pronunţarea hotărârii în şedinţă publică, reţinându-se în plus că sentinţa din 29.05.2020 a fost dată de acelaşi judecător care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului ce a avut loc în şedinţa din 15.05.2020, fiind nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 2 teza din C. proc. civ.

Referitor la susţinerile recurentului potrivit cărora nepronunţarea prin încheiere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ar reprezenta o încălcare a normelor de procedură art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., o întrerupere a cursului normal al justiţiei o împiedicare a accesului liber al recurentului atât la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi la Curtea Constituţională, instanţa de control judiciar constată că acestea sunt lipsite de suport, întrucât instanţa, la acelaşi termen din 29.05.2020, prima instanţă a soluţionat prin aceeaşi hotărâre atât fondul cauzei, cât şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, indicând în mod corect în dispozitivul hotărârii calea de atac pentru fiecare dintre soluţiile pronunţate.

Totodată, se constată că nu a fost întrerupt cursul normal al justiţiei şi nici nu a fost împiedicat reclamantul să exercite calea de atac împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, dovadă fiind chiar formularea de către acesta a recursului separat împotriva respectivei soluţii şi înregistrarea acelui recurs la Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, astfel cum însuşi recurentul-reclamant susţine prin cererea de recurs, acesta nedovedind vreo vătămare prin pronunţarea instanţei prin decizie, astfel cum s-a reţinut anterior.

În ceea ce priveşte aspectele legate de ordinea de soluţionare a excepţiilor ce au fost invocate în cauză, Înalta Curte observă că acestea nu se circumscriu niciunui motiv de casare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., neputând conduce la admiterea prezentului recurs.

De asemenea, instanţa de recurs constată că sunt nefondate susţinerile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. faţă de sentinţa civilă nr. 331/29.05.2020, prin care a invocat lipsa de calitate a motivării, în raport de "superficialitatea tehnoredactării hotărârii", "laxitate în conceperea sentinţei", neînţelegerea obiectului cererii de chemare în judecată sau copierea alegaţiilor pârâtului C.S.M, ceea ce denotă lipsa argumentelor instanţei.

În primul rând, se observă că menţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară în partea introductivă a considerentelor hotărârii reprezintă o vădită eroare materială, noţiune reglementată de dispoziţiile art. 442 C. proc. civ., aceasta neputând constitui o critică din perspectiva motivelor de casarea prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aminteşte instanţa de control judiciar că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii, pe fond, a cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că în dezvoltarea motivelor de recurs acesta nu a indicat normele de drept material cu a căror încălcare sau aplicare greşită s-a pronunţat hotărârea recurată, reiterând aspecte supuse analizei primei instanţe, care le-a analizat în mod corespunzător, concluzia acesteia fiind împărtăşită pe deplin de instanţa de control judiciar, apreciindu-le ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de către reclamant cu cererea având ca obiect cenzurarea legalităţii dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. e) şi art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (ROIIJ), aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015.

Potrivit acestor dispoziţii legale:

"ART. 7

(1) Preşedintele curţii de apel exercită prerogative manageriale în scopul organizării eficiente a activităţii curţii, precum şi atribuţii de coordonare şi control privind administrarea curţii de apel şi a instanţelor din circumscripţie, după cum urmează: (...)

e) repartizează, organizează şi controlează personalul din cadrul compartimentelor auxiliare ale curţii de apel; (...)

ART. 48

Preşedintele instanţei repartizează personalul pe secţii şi compartimente auxiliare, în raport cu pregătirea profesională şi cu experienţa fiecăruia".

Instanţa de recurs constată că dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. e) şi art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (ROIIJ) reprezintă o concretizare, la nivelul legislaţiei secundare, a prevederii din alin. (2) al art. 118 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (versiunea în vigoare la data formulării acţiunii), în conformitate cu care "Repartizarea personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate se face de preşedintele instanţei sau de procurorul general ori, după caz, de prim-procurorul parchetului".

În acest context, este lipsită de suport invocarea de către reclamant a dispoziţiilor art. 23, art. 55 şi art. 56 din Legea nr. 567/2004 (norme redate în cuprinsul cererii introductive), întrucât, pe de o parte, repartizarea reglementată de alin. (2) al art. 118 din Legea nr. 304/2004 reprezintă o modalitate specifică personalului auxiliar din instanţe şi parchete de stabilire sau modificare a raporturilor de serviciu, iar, pe de altă parte, dispoziţiile legale invocate de reclamant reglementează instituţii juridice distincte, fără legături relevante în speţă cu instituţia repartizării menţionată, astfel: - art. 23 din Legea nr. 567/2004 reglementează repartizarea absolvenţilor cu atestat ai Şcolii Naţionale de Grefieri (la instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, pentru care au susţinut concursul de admitere), operaţiune care, în mod evident, este diferită de repartizarea personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate ale instanţelor şi parchetelor; - art. 55 din Legea nr. 567/2004 reglementează instituţia delegării personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, instituţie care, potrivit conţinutului său legal specific (diferit de cel al normelor cu caracter general din Codul muncii sau din Legea privind statutul funcţionarului public), se aplică exclusiv în raporturile dintre instanţe/parchete, fiind, deci, distinctă de instituţia repartizării personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate ale instanţelor şi parchetelor; - art. 56 din Legea nr. 567/2004 reglementează instituţia detaşării personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, instituţie care, potrivit conţinutului său legal specific (diferit de cel al normelor cu caracter general din Codul muncii sau din Legea privind statutul funcţionarului public), se aplică exclusiv în raporturile dintre instanţe/parchete, fiind, deci, de asemenea, distinctă de instituţia repartizării personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate ale instanţelor şi parchetelor.

Aşa fiind, revine legii misiunea de a formula, în cadrul creat de legea fundamentală, dar tot la nivel general, definiţiile necesare şi de a face distincţiile care se impun, cu menţiunea că există posibilitatea ca aceeaşi noţiune să primească definiţii diferite în mai multe legi (fiind de notorietate definirea în mod diferit a noţiunii de funcţionar public în C. pen. şi în Legea privind statutul funcţionarului public nr. 188/1999; în cauză, la fel, se observă că noţiunile de delegare şi detaşare au un conţinut oarecum diferit în accepţiunea Legii nr. 567/2004, în raport cu Codul Muncii sau Legea privind statutul funcţionarului public nr. 188/1999), ceea ce presupune înţelegerea şi cunoaşterea aprofundată a domeniului de aplicare al fiecărei legi în parte.

Totodată, normele legale pot fi detaliate prin acte administrative cu caracter normativ, care potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în continuare urmând ca organele competente să le aplice la cazurile concrete întâlnite în practică.

Din această perspectivă, în mod corect a apreciat prima instanţă că, pe de o parte, nu sunt pertinente în cauză referirile reclamantului la prevederile care reglementează instituţiile detaşării, delegării şi transferului, întrucât, după cum s-a evidenţiat anterior, acestea au o natură diferită în raport cu instituţia repartizării personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate, iar, pe de altă parte, nu sunt întemeiate susţinerile reclamantului că art. 48 din ROIIJ ar adăuga la lege prin inserarea sintagmei "pe secţii", întrucât interpretarea logico-sistematică şi teleologică a alin. (2) al art. 118 din Legea nr. 304/2004 conduce la concluzia certă că norma are în vedere întreg personalul auxiliar de specialitate şi toate structurile/compartimentele cu astfel de personal (de altfel, legea utilizează sintagma "compartimentelor auxiliare de specialitate", în timp ce actul administrativ o aprofundează, menţionând "secţii şi compartimente auxiliare"), aflându-ne, deci, în prezenţa unei detalieri a normei legale, ceea ce constituie scopul adoptării unei legislaţii secundare.

Totodată, susţinerea reclamantului în sensul că repartizarea pe secţii a grefierilor s-ar putea realiza doar o singură dată la numirea în cadrul unui compartiment nu are o consacrare legală, fiind vorba doar de o interpretare necoroborată a dispoziţiilor legale făcută de reclamant.

Nu pot fi primite nici alegaţiile recurentului-reclamant în sensul nelegalităţii dispoziţiilor regulamentare atacate reliefează o lipsă de înţelegere deplină a raporturilor dintre norma generală (Codul muncii) şi norma specială, precum şi a rolului, importanţei şi statutului special al personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, inclusiv limitările legale decurgând din acest statut special.

Astfel, în mod judicios, prima instanţă a reţinut jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (deciziile nr. 14/18.02.2008 şi nr. 23/12.05.2008, pronunţate de ÎCCJ-Secţiile Unite în soluţionarea unor recursuri în interesul legii) şi prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1655/2010, nr. 1658/2010, nr. 872/2010, nr. 874/2010, care au stabilit, printre altele, că situaţia angajaţilor din sistemul public diferă de cea a angajaţilor din sistemul privat, statutul juridic al unei categorii de personal este configurat de normele legale referitoare la încheierea, executarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă sau de serviciu în care se află respectiva categorie.

În conformitate cu acest principiu, o categorie de personal căreia i s-a acordat un statut special, fiindu-i reglementate drepturi şi obligaţii corespunzătoare, nu poate revendica drepturi specifice altor categorii de angajaţi sau, după caz, exercitarea unor drepturi în condiţiile specifice angajaţilor obişnuiţi/comuni, de natură fie să facă imposibilă îndeplinirea obligaţiilor speciale, fie să rupă justul echilibru dintre drepturile şi obligaţiile care-i compun statutul special. Aceasta, deoarece printr-o abordare de o asemenea manieră se poate ajunge la transformarea statutului special într-unul privilegiat, contrar prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României.

Prin urmare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea i se aplică normele speciale cuprinse în Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, modificată şi completată, în alte legi cu caracter special, precum Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, dar şi în acte administrative cu caracter normativ, precum ROIIJ, domeniile reglementate de aceste acte normative putându-li-se aplica normele din Codul muncii doar în completare (atunci când normele speciale nu reglementează exhaustiv domeniul) şi numai în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice categoriei de personal cu statut special.

Or, personalul din categoria căruia a făcut parte reclamantul este, după cum rezultă din chiar denumirea Legii nr. 567/2004, unul auxiliar, prin raportare logică la categoria principală care realizează, prin activitatea desfăşurată, una dintre cele trei puteri ale statului, cea a magistraţilor/judecătorilor, fără ca aceasta să semnifice în vreun fel, cum eronat apreciază reclamantul, că ar fi lipsită de importanţă sau că ar avea o importanţă minoră.

Dimpotrivă, legiuitorul a considerat că activitatea personalului auxiliar de specialitate, de a ajuta la cea desfăşurată de magistraţi/judecători, a cărei finalitate este înfăptuirea justiţiei, este una de o importanţă deosebită, sens în care a conferit personalului auxiliar un statut special, în conformitate cu legile antereferite, statutul personalului auxiliar de specialitate presupunând, astfel, atât drepturi speciale, cât şi obligaţii, incompatibilităţii, interdicţii şi restricţii corespunzătoare, potrivit specificului activităţii desfăşurate.

Or, una dintre caracteristicile activităţii de soluţionare a cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată/parchetelor este că numărul şi complexitatea cauzelor pot avea fluctuaţii dese în timp, inclusiv în ceea ce priveşte proporţia lor între diferitele secţii ale instanţelor, ceea ce reclamă un instrument juridic flexibil la îndemâna celui care realizează managementul resurselor umane, reprezentat tocmai de instituţia reglementată de alin. (2) al art. 118 din Legea nr. 304/2004 şi detaliată de normele regulamentare atacate în cauză, pentru a se asigura personalul auxiliar necesar şi utilizarea acestuia în mod eficient.

Aceasta nu înseamnă, cum eronat consideră recurentul-reclamant, că actul de stabilire sau modificare a raportului de serviciu poate fi emis în mod discreţionar sau că normele atacate ar permite acest lucru, practica judiciară la care face referire în cuprinsul cererii de recurs nefiind relevantă în cauză, având în vedere că, priveşte alt obiect al acţiunilor şi alte categorii de personal, astfel cum susţine recurentul, în acele cauze, hotărârile Colegiului de conducere al Curţii de Apel Ploieşti prin care 11 magistraţi de la Curtea de Apel Ploieşti (inclusiv un vicepreşedinte) au fost "repartizaţi temporar" de la o secţie la altă secţie din cadrul aceleiaşi instanţe au fost anulate prin sentinţa civilă nr. 186/2020 pronunţată de Tribunalul Argeş la data de 18.06.2020 în dosarul nr. x/2019, iar, prin sentinţa civilă nr. 554/2019 pronunţată de Tribunalul Argeş la data de 21.08.2019 în dosarul nr. x/2019, aceleaşi hotărâri nelegale au fost suspendate.

Pentru aceleaşi motive nu pot fi primite nici susţinerile cu privire la capătul de cerere subsidiar, prin care a arătat că a evocat şi o a treia operaţiune/acţiune în realizare pe care CAB ar fi trebuit să o pună în aplicare, respectiv cererea de obligare a pârâtului CSM la modificarea dispoziţiilor contestate din ROIIJ în sensul prevăzut de legislaţia menţionată în petit, art. 41-47 din Codul muncii şi art. 55-57 din Legea nr. 567/2004, adică tot o acţiune în realizare, cu trimitere la art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, şi la minuta deciziei nr. 1813/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a anulat hotărârea nr. 908 din 14 septembrie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi hotărârea secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 615 din 23 mai 2017. Obligă intimatul să emită o hotărâre prin care să dispună transferul doamnei judecător F. de la judecătoria Bacău la judecătoria Iaşi

Înalta Curte mai constată că funcţiile îndeplinite de instituţia reglementată de alin. (2) al art. 118 din Legea nr. 304/2004 (modalitate specifică personalului auxiliar din instanţe şi parchete de stabilire sau modificare a raporturilor de serviciu, dar şi instrument juridic la îndemâna celui care realizează managementul resurselor umane în cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea) justifică stabilirea sediului materiei în Legea de organizare judiciară, în acelaşi sens, art. 43 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 stabilind că "Fiecare instanţă judecătorească este condusă de un preşedinte care exercită atribuţiile manageriale în scopul organizării eficiente a activităţii acesteia".

În raport de toate aceste aspecte, în mod corect a concluzionat prima instanţă că la nivelul legii organice nu puteau fi detaliate în concret toate activităţile pe care trebuie să le desfăşoare preşedintele unei instanţe în vederea organizării eficiente a activităţii. Tocmai din acest motiv, la nivel de legislaţie secundară au fost detaliate în concret atribuţiile preşedinţilor de instanţă în cuprinsul art. 7 din Hotărârea Plenului nr. 1375/2015, între aceste atribuţii fiind prevăzută repartizarea personalului din cadrul compartimentelor auxiliare ale curţii de apel.

De asemenea, instituţia repartizării personalului din cadrul compartimentelor auxiliare este o opţiune a legiuitorului, iar nu a interpretului, cum nefundamentat încearcă să demonstreze reclamantul.

În altă ordine de idei, dispoziţiile art. 41 şi art. 42 din Codul Muncii, în contextul referitor la modificarea unilaterală a contractului individual de muncă, nu pot fi în contradicţie cu dispoziţiile regulamentare privind repartizarea pe secţii a personalului auxiliar de specialitate întrucât există o legislaţie specială aplicabilă acestei categorii de personal, derogatorie de la normele generale.

În acest sens, raportul de serviciu al grefierului are la bază decizia de numire în funcţie emisă de către preşedinţii curţilor de apel sau, după caz, de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă acestea, în a căror circumscripţie teritorială urmează să îşi desfăşoare activitatea şi nu contractul individual de muncă.

De asemenea, în acord cu dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 567/2004 grefierii sunt numiţi prin decizie de către preşedinţii curţilor de apel. Această dispoziţie se aplică şi grefierilor care au absolvit Şcoala Naţională de Grefieri, fiind vorba de unul dintre cazurile în care se poate emite dispoziţia de numire în acord cu prevederile art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 567/2004.

Prin urmare, întrucât în cazul personalului auxiliar de specialitate, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea raportului juridic de serviciu sunt reglementate de legile speciale evocate mai sus, rezultă că nu este întemeiată susţinerea reclamantului în sensul că dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. e) şi art. 48 din ROIIJ ar încălca prevederile art. 41 şi art. 42 alin. (1) din Codul muncii (reprezentând norme generale de modificare a raportului de muncă/serviciu, inaplicabile în cauză conform principiului specialia generalibus derogant) ori pe cele ale art. 4, 13 şi 58 din Legea nr. 24/2000 (care stabilesc reguli de emitere a legislaţiei secundare şi de intervenţie a unor evenimente legislative, care în cauză, după cum rezultă din cele expuse anterior, au fost respectate).

Dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. e) şi art. 48 din ROIIJ reprezintă o aplicare detaliată a alin. (2) al art. 118 din Legea nr. 304/2004, care, până la o decizie contrară a Curţii Constituţionale, beneficiază de o prezumţie de constituţionalitate, iar actele administrative cu caracter normativ, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, situaţie în care prezumţia de constituţionalitate de care beneficiază norma legală se răsfrânge şi asupra actelor administrative emise în baza acelei norme, rezultând că nu pot fi primite criticile de neconstituţionalitate formulate de reclamant în privinţa dispoziţiilor regulamentare atacate în prezenta cauză.

În concluzie, în mod corect a apreciat judecătorul fondului că sunt neîntemeiate criticile formulate de reclamant în privinţa capătului principal de cerere, iar capetele accesorii se vor respinge în consecinţă, în conformitate cu principiul accesorium sequitur principale, precum şi că acţiunea este neîntemeiată în rest (în raport cu capătul de cerere subsidiar, respins pe excepţie).

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din data de 6 martie 2020, încheierii din data de 15 mai 2020 şi împotriva sentinţei nr. 331 din 29 mai 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2021.