Insufficiency of asset assets does not justify precautionary attachment: requirement of concrete danger of asset dissipation under Fiscal Procedure Code Art. 213

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.11.2019, sub numărul x/2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, a formulat contestaţie, prin care a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019 şi desfiinţarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019, precum şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 12/CA din 27 ianuarie 2020 pronunţată în urma amânării de pronunţare dispusă prin încheierea din data de 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu această pârâtă ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a admis cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, şi a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/15.10.2019 emisă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice. Anulează măsurile asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/15.10.2019 emisă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 12/CA din 27 ianuarie 2020 şi a încheierii din data de 20 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa în nume propriu şi în reprezentarea Direcţiei Generale Regională a Finanţelor Publice Galaţi a declarat recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a arătat că prima instanţă a dispus anularea atât a Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019, cât şi anularea masurilor asigurătorii instituite prin decizia de instituire a masurilor asigurătorii. Ori măsurile asigurătorii dispuse sunt poprirea asiguratorie şi sechestru asigurător.

Astfel, în opinia sa, Curtea de Apel Constanta nu era competenta în a soluţiona acest capăt de cerere (anularea masurilor dispuse prin decizia de instituire măsuri asigurătorii), aspect de altfel invocat şi în cuprinsul întâmpinării la instanţa de fond, pe calea excepţiei necompetentei materiale, competenta în a soluţiona măsurile instituite prin decizia de instituire măsuri asigurătorii, aparţinând instanţei de executare.

Circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că organul fiscal a dispus luarea masurilor asigurătorii cu următoarea motivare:

"A. figurează ca, având calitatea de asociat si administrator din data de 27.10.2008 pana la 10.12.2014 la S.C. B. S.R.L.; potrivit Procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/05.07.2016 S.C. B. S.R.L. figurează cu debite la bugetul general consolidat al statului în cuantum de 3.924.239 RON.

Starea de pasivitate manifestata prin neachitarea la termenul scadent a obligaţiilor bugetare aferente perioadei administrate, precum şi fata de demersurile intreprinse de organul de executare silita din cadrul AJFP Constanta pentru recuperarea acestor sume sunt elemente de natura sa conducă la îndeplinirea condiţiilor răspunderii solidare în sarcina contestatorului.

Reclamantei A. îi sunt aplicabile prevederile art. 148 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale republicat, cu modificările şi completările ulterioare potrivit cărora "Administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor potrivit prevederilor art. 72 şi 73." Administratorul societăţii nu se poate absolvi de atribuţiile şi obligaţiile conferite de actul constitutiv pentru conducerea activităţii spre îndeplinirea obiectului de activitate. Virarea la buget a obligaţiilor fiscale este obligatorie şi prioritara fata de alte plaţi întrucat menţinerea sau redresarea activităţii unei societăţi comerciale trebuie să fie rezultatul unui management eficient, întrucât prin activitatea desfăşurată sunt pierdute sume ce aparţin creditorilor societăţii, administratorul este unicul responsabil pentru continuarea activităţii şi acumularea datoriilor întrucât nu a îndeplinit prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) obligaţia legala de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolventei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi ramase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, a determinat nedeclarea si/sau neachitarea la scadenta a obligaţiilor fiscale, s-a procedat la deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare persoanelor prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.

În vederea recuperării obligaţiilor fiscale ale debitorului S.C. B. S.R.L. s-a procedat la declanşarea procedurii de atragere a răspunderii solidare a persoanelor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Un alt motiv avut în vedere pentru instituirea măsurilor asigurătorii este vechimea şi cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de B. S.R.L. care exced posibilităţile de plata ale debitorului determinând pericolul semnificativ ca datoriile sa nu fie achitate."

Faţă de cele arătate, organul fiscal teritorial competent a procedat la deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Aşadar, în opinia recurentei, luarea masurilor asigurătorii era necesara in cauza pentru a preveni eventualele piedici ivite cu colectarea creanţelor fiscale datorate.

Aceste măsuri asigurătorii se pot lua şi în situaţia în care creanţa este individualizată, dar termenul de plată nu este îndeplinit, precum şi în cazul în care se aprocedurii de atragere a răspunderii solidare, asa cum s-a menţionat anterior.

Astfel, până la momentul când creanţa va fi exigibila, organul fiscal a prezumat ca este adus de A. un prejudiciu de 3.924.239 RON si pentru protecţia eventualului sau drept creditorul este indreptatit să ia masuri de conservare a patrimoniului debitorului sau, in speţa prin luarea unor măsuri asigurătorii pentru creanţa în cuantum de 3.924.239 RON, fapt ce probează temeinicia solicitării de instituire a masurilor asigurătorii.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, susţinând, în esenţă că, în mod corect, instanţa de fond a aplicat prevederile legale incidente circumstanţelor factuale reţinute în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 aprilie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 17 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Faţă de numita A. în calitate de asociat şi administrator al S.C. B. S.R.L. a fost emisă Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019 de către A.J.F.P. Constanţa - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice urmare a aplicării procedurii reglementate de art. 25 şi 26 Codul de procedură fiscală.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, cu contestaţia prin care a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019 şi desfiinţarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019.

Prin sentinţa recurată acţiunea a fost admisă, pârâta înţelegând să o critice prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, aminteşte instanţa de control judiciar că potrivit acestei reglementări casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Aşadar, pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă necompetentă constituie un caz de nulitate a hotărârii, şi, întrucât art. 488 pct. 3 distinge cu privire la normele de competenţă, înseamnă că, prin intermediul acestui motiv, se pot invoca numai motive de ordine publică privind competenţa.

Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală:

"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.(…)

(13) Prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

(14) Împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie la executare în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261."

În conformitate cu dispoziţiile art. 260 alin. (4) din acelaşi Cod "Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă."

În atare condiţii, se constată că în mod corect a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă prin întâmpinare cu aceeaşi motivare ca şi în prezenta cerere de recurs, reţinând că prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost motivată, reclamanta nu solicită anularea actelor de aducere la îndeplinire a măsurilor asiguratorii, respectiv a adresei de înfiinţare a propririi şi procesului-verbal de instituire sechestru asigurator pentru motive de nelegalitate proprii acestora ci doar ca o consecinţă a anulării deciziei de instituire a măsurii asiguratorii contestate, astfel că argumentele de ordin critic în sensul invocat de recurentă nu se circumscriu acestui caz de casare.

Instanţa de recurs constată că sunt nefondate şi susţinerile recurentei-pârâte încadrate de aceasta în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a invocat, în esenţă, ca şi în faţa instanţei de fond, că decizia de instituire a măsurilor asigurătorie este motivată, că luarea masurilor asigurătorii era necesara in cauză pentru a preveni eventualele piedici ivite cu colectarea creanţelor fiscale datorate, iar, până la momentul când creanţa va fi exigibilă, organul fiscal a prezumat că este adus de A. un prejudiciu de 3.924.239 RON si, pentru protecţia eventualului său drept creditorul, este indreptatit să ia masuri de conservare a patrimoniului debitorului său, susţineri pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, instanţa de recurs reţine că prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019 emisă de A.J.F.P. Constanţa - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, s-a dispus înfiinţarea popririi asigurătorii asupra conturilor reclamantei, respectiv, a sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile, inclusiv titlurile de valoare şi bunurile mobile necorporale.

În cuprinsul deciziei s-au menţionat următoarele:

"A. figurează ca, având calitatea de asociat si administrator din data de 27.10.2008 pana la 10.12.2014 la S.C. B. S.R.L.; potrivit Procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/05.07.2016 S.C. B. S.R.L. figurează cu debite la bugetul general consolidat al statului în cuantum de 3.924.239 RON.

Starea de pasivitate manifestata prin neachitarea la termenul scadent a obligaţiilor bugetare aferente perioadei administrate precum şi fata de demersurile întreprinse de organul de executare silita din cadrul AJFP Constanta pentru recuperarea acestor sume sunt elemente de natura sa conducă la îndeplinirea condiţiilor răspunderii solidare în sarcina contestatorului.

Contestatoarei A. îi sunt aplicabile prevederile art. 148 din legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale republicat cu modificările şi completările ulterioare potrivit cărora "Administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor potrivit prevederilor art. 72 şi 73." Administratorul societăţii nu se poate absolvi de atribuţiile şi obligaţiile conferite de actul constitutiv pentru conducerea activităţii spre îndeplinirea obiectului de activitate. Virarea la buget a obligaţiilor fiscale este obligatorie şi prioritara fata de alte plaţi, întrucât menţinerea sau redresarea activităţii unei societăţi comerciale trebuie să fie rezultatul unui management eficient, întrucât prin activitatea desfăşurată sunt pierdute sume ce aparţin creditorilor societăţii, administratorul este unicul responsabil pentru continuarea activităţii şi acumularea datoriilor, întrucât nu a îndeplinit prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) obligaţia legala de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolventei. Pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi ramase neachitate la data declarării stării de insolvabilitatea determinat nedeclarea si/sau neachitarea la scadenta a obligaţiilor fiscale, s-a procedat la deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare persoanelor prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală. În vederea recuperării obligaţiilor fiscale ale debitorului S.C. B. S.R.L. s-a procedat la declanşarea procedurii de atragere a răspunderii solidare a persoanelor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Un alt motiv avut in vedere pentru instituirea masurilor asigurătorii este vechimea şi cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de B. S.R.L. care exced posibilităţile de plata ale debitorului, determinând pericolul semnificativ ca datoriile sa nu fie achitate.

Apreciem că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului persoanl periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea."

Această decizie a fost emisă în temeiul dispoziţiilor art. 213 Codul de procedură fiscală, iar conform alin. (5) al acestui articol decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată.

Înalta Curte, examinând conţinutul acestei decizii, în acord cu opinia curţii de apel, constată ca aceasta nu îndeplineşte condiţia esenţială a unei motivări care să permită controlul legalităţii actului în procedura contenciosului administrativ.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, rezultă că măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, se pot dispune în cazuri excepţionale, legiuitorul explicitând această sintagmă, prin redarea unor situaţii precum existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Înalta Curte reţine că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condiţiile de formă şi de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conţinutul actului administrativ, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită prin conţinutul altor acte emise de autoritatea publică.

Astfel, aspectele evidenţiate în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate nu reprezintă decât o motivare generică, fără a fi detaliate în concret argumentele pe care autoritatea fiscală le-a avut în vedere pentru a concluziona că reclamanta prezintă risc cu privire la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, respectiv existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

În acest context, nu pot fi primite nici susţinerile autorităţii publice în sensul că ipotezele prevăzute de textul în discuţie se verifică prin cuantumul mare al creanţei constatat cu ocazia inspecţiei fiscal, de altfel, singurele considerente care au în vedere necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii privind vechimea şi cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de B. S.R.L., care exced posibilităţile de plată ale debitorului, determinând pericolul semnificativ ca datoriile să nu fie achitate, pentru ca mai apoi să se arate că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului personal periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea.

Or, astfel cum a apreciat în mod corect judecătorul fondului, reproducerea întocmai a textului legal care dă dreptul organului fiscal să instituie măsuri asigurătorii nu este echivalentă cu motivarea măsurii, motivare care trebuie să reflecte analiza pe care organul fiscal a efectuat-o în cazul concret al contribuabilului în cauză.

Totodată, scopul pentru care se instituie măsura, respectiv încasarea creanţelor fiscale, nu echivalează cauzei măsurii, cauză care se regăseşte în pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dacă ar fi apreciat că scopul este suficient pentru a se dispune măsuri asigurătorii, legiuitorul nu ar mai fi circumstanţiat situaţiile în care aceste măsuri se impun ci ar fi arătat în mod expres acest lucru, prin instituirea, eventual, al unui cuantum limită al creanţei fiscale de la care pericolul să fie prezumat.

Aşa fiind, rezultă că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor sale/ale societăţii, vânzarea activelor societăţii, antecedentele fiscale ale asociaţilor sau administratorilor societăţii, pericolul fiind unul extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului distincte de operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, aşadar din împrejurări exterioare operaţiunilor controlate.

O interpretare contrară ar avea semnificaţia faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligaţii fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operaţiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptăţite să ia măsuri asigurătorii, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepţie, astfel cum au fost reglementate.

De asemenea, insuficienţa activelor contribuabilului pentru acoperirea creanţei fiscale nu este recunoscută de către legiuitor ca îndreptăţind organul fiscal la instituirea măsurilor asigurătorii.

În aceste condiţii, instanţa de recurs, împărtăşind opinia primei instanţe, constată că organul de control nu a individualizat în nici un fel pericolul concret la care face trimitere art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, iar, faţă de dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 207/2015, pârâta trebuie să probeze, prin date obiective, faptul pozitiv al pericolului că aceasta s-ar putea sustrage, ascunde ori şi-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, reclamatei nerevenindu-i obligaţia legală să probeze un fapt negativ, acela că nu există pericolul de a se sustrage de la urmărire.

Prin urmare, Decizia contestată nu apare ca fiind suficient argumentată, în condiţiile în care nu sunt indicate în mod expres criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispoziţiile cu caracter de excepţie ale art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru a oferi instanţei posibilitatea sa verifice sub aspectul legalitaţii actul administrativ contestat.

Instanţa de control judiciar constată, aşadar, că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate de recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei nr. 12/CA din 27 ianuarie 2020 şi a încheierii din data de 20 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2021.