Building tax liability for concessionaire of public market: scope of "economic activity" spaces and debt allocation for partial payments

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. Hale şi Pieţe S.A. a contestat Decizia de impunere nr. x/07.03.2019 a Serviciului Public de Finanţe Locale Ploieşti şi raportul de inspecţie fiscala înregistrat sub nr. x/07.03.2019, solicitând anularea parţială a acestora, în sensul anularii taxei pe clădire stabilita de pârâtă la suma de 5.318.917 RON, solicitând şi plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 4 din 20 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins contestaţia formulată de reclamanta S.C. Hale Şi Pieţe S.A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 4 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. Hale şi Pieţe S.A. Ploieşti, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în contextul expunerii situaţiei de fapt şi a invocării dispoziţiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 (varianta valabilă la 15.11.2015), pct. 17 alin. (2) din H.G. nr. 50/212, art. 250 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 571/2003, art. 455 şi 456 din Legea nr. 227/2015 şi a normelor de aplicare a acestuia din urmă, în esentă, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă nu a făcut decât să preia susţinerile paratei, în mod greşit reţinând că suprafaţa în care se desfăşoară activităţi comerciale este de 14804,25 m.p., întrucât, în realitate, aproximativ 70% este ocupată de spaţii tehnice utilizate de recurenta-reclamantă ca magazii necesare depozitarii materialelor, uneltelor, precum şi spaţiul tehnic destinat centralei termice, staţiei electrice, rampele de încărcare a deşeurilor şi reciclabilelor, vestiarele angajaţilor Serviciului Tehnic, birouri şi arhiva societăţii, putându-se verifica faptul ca din suprafaţa totala ocupata de reclamantă în imobilul Halele Centrale, o mare parte este destinata spatiilor necomerciale, pe care nu le putem inchiria, motiv pentru care acestea nu produc venituri societăţii noastre.

A mai susţinut că activitatea economica sau comerciala în accepţiunea legislaţiei fiscale reprezintă orice activitate desfăşurată de o persoană în scopul obţinerii de venituri, în speţa de fata, reclamanta desfăşurând doar activităţi de închiriere a spatiilor deţinute conform obiectului sau de activitate, aceasta situaţie reiesind si din anexele Raportului de inspecţie fiscala, referitoare la modul de calcul al taxei pe clădire, unde se retine ca si baza de calcul valoarea de inventar a clădirii aferenta suprafeţei de 12729,40 mp si nu doar a suprafeţelor in care se defasoara activitate economic.

Prin urmare, în opinia sa, taxa pe clădire, indiferent de calitatea celui ce o datorează, concesionar (recurenta) sau utilizatorul final-chirias al recurentei, trebuia calculata proporţional cu suprafaţa în care se desfăşoară activitate economica sau comerciala, iar in ceea ce priveşte perioada 2016-2018, având in vedere dispoziţiile art. 455-456 din Legea 227/2015 si a normelor de aplicare a acestora, taxa pe clădirea imobilului Halele Centrale era in sarcina subscrisei, dar aceasta se calcula doar la suprafaţa incaperilor in care se desfăşoară activitate economica, respectiv doar pentru aproximativ 36% din suprafaţa aflata in concesiunea societăţii noastre.

De asemenea, a susţinut recurenta că efectuarea compensării sumei 86.634 RON, achitata de reclamantă cu titlu de taxa pe clădire pentru semestrul I al anului 2015, cu plata parţiala din debitul principal stabilit prin Decizia de impunere nr. x/28.03.2014, compensare de care nu a avut cunoştinţa decât la momentul încheierii raportului contestat prin prezenta acţiune, nu a făcut decât sa genereze accesorii pentru neplata la termen a taxei pe clădire pentru perioada 2015-2018, accesorii de care nu a fost informată, fiecare decizie de impunere anuala ce i-a fost comunicata de parata neevidentiind aceste accesorii sau debite acumulate in anul anterior, altele decât cele stabilite prin decizia de impunere nr. x/28.03.2014, precum şi faptul că suma de 171.543 RON reprezentând taxa pe clădire pentru perioada ianuarie- decembrie 2018 a fost achitată la timp, neexistând motiv de calculare a accesoriilor în discuţie.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentinţa este dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 iunie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cereri de recurs la data de 17 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare expuse.

1. Situaţia de fapt

Imobilul Halele Centrale a fost transmis în administrarea reclamantei S.C. Hale şi Pieţe S.A. Ploieşti în baza contractului de administrare nr. x/14.03.2003 încheiat intre Consiliul Local Ploieşti şi S.C. Hale şi Pieţe S.A., ulterior în baza contractului de delegare a gestiunii prin concesiune nr. x/06.07.2009

In cuprinsul contractului de delegare a gestiunii prin concesiune nr. x/06.07.2009, se precizează că se concesionează "imobilul Halele Centrale - monument de arhitectura, situat în municipiul Ploieşti, având suprafaţa teren 8065 mp, iar suprafaţa tehnica totală (comerţ şi servicii) 14.804,25 mp (din care, în administrarea S.C Hale şi Pieţe S.A. 12729,40 mp) delimitat de străzile: A., Griviţei şi G-ral Vasile Milea", diferenţa de 2074,85mp fiind dată în folosinţa terţilor.

Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti a efectuat un control fiscal parţial în vederea verificării bazelor de impunere, a corectitudinii modului de declarare, constituire şi plata a impozitelor şi taxelor locale, la reclamanta S.C. Hale şi Pieţe S.A., controlul vizând perioada 01.01.2014-31.12.2018.

Obiectul inspecţiei fiscale l-a reprezentat: verificarea bazelor de impunere, verificarea realităţii declaraţiilor fiscale şi informative în corelaţie cu datele din evidenţa contabilă, registrele societăţii sau orice alte documente justificative existente în societate ori obţinute prin controale încrucişate, precum şi cu alte declaraţii depuse în conformitate cu legile speciale; verificarea corectitudinii şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor de către reclamantă; verificarea respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, după caz; stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente acestora.

În urma controlului s-a întocmit raportul de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. x/07.03.2019 şi s-a emis Decizia de impunere nr. x/07.03.2019, prin care s-au stabilit în sarcina S.C. Hale şi Pieţe S.A. diferenţe suplimentare din raportul de inspecţie fiscală la bugetul local în sumă de 6.395.558 RON reprezentând taxa pe clădiri, vărsăminte din profit şi majorări de întârziere.

Împotriva Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală, S.C. Hale şi Pieţe S.A. în baza art. 268 din Legea nr. 207/2015 - Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, reclamanta a formulat contestaţie înregistrată sub nr. x/18.04.2019, soluţionată prin Decizia nr. 204/29.05.2019, prin respingerea acesteia.

2. Dispoziţii legale incidente

Art. 249 alin. (3) din Legea nr. 517/2003 (Codul fiscal vechi): pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri.

Pct. 17 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, în cazul clădirilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală doar pentru persoanele juridice, concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri.

Art. 455 din Legea nr. 227/2015: (1) Orice persoana care are în proprietate o clădire situata în România datorează, anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit.

(2) pentru clădirile proprietate publica sau privata a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţa, după caz, oricăror entităţi, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care se datorează de concesionari, locatari, titularii dreptului de administrare sau de folosinţa, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri. În cazul transmiterii ulterioare altor entităţi a dreptului de concesiune, închiriere, administrare sau folosinţa asupra clădirii, taxa se datorează de persoana care are relaţia contractuala cu persoana de drept public.

Art. 456 din acelaşi act normativ: (1) nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru:

a)clădirile aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ- teritoriale, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice sau agrement, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public;

b) clădirile clasate ca monumente istorice, de arhitectura sau arheologice, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, care au faţada stradala si/sau principala, renovata sau reabilitata conform prevederilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice.

Normele de aplicare a art. 456 alin. (1) din Legea nr. 227/2015: taxa pe clădire se calculează astfel:

20. (1) în aplicarea prevederilor art. 456 alin. (1) din Codul fiscal, pentru calculul impozitului/taxei pe clădiri în cazul încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice, se efectuează următoarele operaţiuni: se determina suprafaţa construita desfăşurata a clădirii. Suprafaţa construita desfăşurata a clădirii care nu poate fi măsurata pe conturul exterior se stabileşte prin măsurarea suprafeţei utile, delimitată de conturul interior al încăperilor, iar rezultatul se înmulţeşte cu coeficientul de transformare de 1, 4; se determina suprafaţa construita desfăşurata a încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;se determina cota procentuala din clădire ce corespunde încăperilor care suni folosite pentru activităţi economice, prin împărţirea suprafeţei prevăzute la lit. b) la suprafaţa prevăzuta Ia lit. a);se determina valoarea încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice prin înmulţirea valorii clădirii cu cota procentuala determinata la lit. c);se determina impozitul pe clădiri corespunzător încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice, prin înmulţirea valorii determinate la lit. d) cu cota de impozit prevăzuta la art. 460 alin. (1), (2) sau (3) din Codul fiscal, după caz.

3. Analiza motivelor de casare

Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-reclamantă nu a indicat motivul de casare pe care şi-a întemeiat cererea de recurs, argumentele de ordin critic expuse vizează greşita interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 249-250 din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 455, 456 din Legea nr. 227/2015 şi a normelor de aplicare a acestora, prin preluarea de către instanţă a susţinerilor pârâtului, circumscriindu-se prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., perspectivă din care vor fi analizate, constatându-se că nu sunt fondate.

Astfel, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta a contestat Decizia de impunere nr. x/07.03.2019 a Serviciului Public de Finanţe Locale Ploieşti şi raportul de inspecţie fiscala înregistrat sub nr. x/07.03.2019, solicitând anularea parţială a acestora, în sensul anularii taxei pe clădire stabilita de pârâtă la suma de 5.318.917 RON.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că raportat la contractul de delegare a gestiunii prin concesiune nr. x/06.07.2009, activitatea reclamantei nu poate fi socotită drept o intermediere, pentru a se considera că spaţiile concesionate nu ar fi folosite pentru activităţi economice decât în măsura în care se încheie contracte de închiriere, ci reprezintă o veritabilă folosinţă în scop economic a suprafeţelor concesionate, scopul încheierii contractului în discuţie fiind exploatarea suprafeţelor concesionate în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.

În aceste condiţii, lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, explicând soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii de chemare în judecată.

Prin urmare, având în vedere că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să fundamenteze susţinerea acesteia că judecătorul fondului a preluat apărările pârâtului în motivarea soluţiei.

Totodată, Înalta Curte constată că în mod corect au fost interpretate şi aplicate prevederile legale incidente, judecătorul fondului reţinând că în cuprinsul contractului de delegare a gestiunii prin concesiune nr. x/06.07.2009 se precizează că se concesionează "imobilul Halele Centrale - monument de arhitectura, situat în municipiul Ploieşti, având suprafaţa teren 8065 mp, iar suprafaţa tehnica totală (comerţ şi servicii) 14.804,25 mp (din care, în administrarea S.C Hale şi Pieţe S.A. 12.729,40 mp) delimitat de străzile: A., Griviţei şi G-ral Vasile Milea", diferenţa de 2074,85 mp fiind dată în folosinţa terţilor.

Recurenta-reclamantă a închiriat spaţii către terţe persoane, având în vedere că obiect principal de activitate al acesteia este închirierea şi subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate, iar potrivit contractului de delegare a gestiunii prin concesiune este prevăzut indicatori de performanţă, dintre care se identifică indicatorul anual de minim 80%, în ceea ce priveşte gradul de ocupare al spaţiilor comerciale de către agenţii economici

Aceste aspecte sunt recunoscute, de altfel, de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs în care precizează că desfăşoară activitate de închiriere, or potrivit dispoziţiilor art. 129 din Legea nr. 571/2003 Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, închirierea este o prestare de servicii, astfel încât în mod corect a reţinut prima instanţă că aceasta datorează taxa pe clădire.

De asemenea, Înalta Curte constată că, potrivit pct. 22 alin. (1) din H.G. nr. 1/2004 - Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, prin sintagma încăperi care sunt folosite pentru activităţi economice se înţelege spaţiile utilizate pentru realizarea oricăror activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii, iar sub acest aspect, în mod corect a reţinut prima instanţă că organul fiscal a demonstrat că în spaţiile neînchiriate se desfăşoară activităţi de aprovizionare cu marfă, primirea produselor şi achitarea contravalorii acestora, activităţi de prezentare a mărfurilor în vederea atragerii clienţilor, activităţi care se încadrează în aceste prevederi legale.

Cu privire la faptul că imobilul "Hale Centrale" este monument istoric şi că în raport de dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare, ar fi scutit de la plata impozitului/taxei, cu excepţia încăperilor în care se desfăşoară activităţi economice sau comerciale, se constată că recurenta-reclamantă S.C. Hale şi Pieţe S.A., agent economic, care prin statut are ca obiect desfăşurarea de activităţi economice, utilizează restul spaţiului din incinta imobilului "Hale Centrale", în scop economic, respectiv ca spaţiu de acces la standurile închiriate, spaţii în care chiriaşii recurentei-reclamante îşi primesc clienţii, vând mărfurile şi încasează contravaloarea acestora, context în care nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia suprafaţa neînchiriată ar trebui exclusă pe considerentul că nu ar fi folosită pentru desfăşurarea de activităţi economice.

În fine, instanţa de control judiciar constată că, referitor la afirmaţia reclamantei privind înregistrarea de către pârât a sumei de 86.634 RON achitată cu OP nr. x/26.03.2015 ca fiind plată parţială din debitul principal stabilit prin Decizia de impunere nr. x/28.03.2014, desi debitul principal era incert, iar plata fusese făcută de reclamantă pentru taxa pe clădire aferentă primului semestru al anului 2015, reiterată prin memoriul de recurs, în mod judicios, prima instanţă a reţinut că în mod corect a procedat organul fiscal cu privire la distribuirea acestei sume, întrucât la data de 26.03.2015 când s-a efectuat plata, restanţele din actul de control precedent, aveau prioritate la stingere în conformitate cu art. 115 din O.G. nr. 92/2003, fiind mai vechi decât debitul aferent anului 2015, şi chiar dacă exista pe rolul instanţei dosarul nr. x/2014 având ca obiect anulare decizie de impunere nr. x/28.03.2014, acesta nu era soluţionat definitiv şi nici nu exista o hotărâre judecătorească de suspendare a actului administrativ fiscal în condiţiile în care conform art. 215 din O.G. nr. 92/2003 introducerea contestaţiei pe cale administrativă nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.

De asemenea, sunt lipsite de suport şi susţinerile recurentei în ceea ce priveşte suma de 171.543 RON reprezentând taxa pe clădire pentru perioada ianuarie- decembrie 2018 în privinţa căreia reclamanta pretinde că a fost achitată la timp, neexistând motiv de calculare a accesoriilor în sumă de 16.334 RON, la data de 31.12.2017 societatea reclamantă înregistra obligaţii de plată restante reprezentând taxa pe clădire aferente perioadei martie 2017- decembrie 2017, fapt pentru care organele fiscale au facut aplicarea art. 165 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 potrivit cărora:

"Dacă un debitor datorează mai multe tipuri de obligaţii fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate obligaţiile, atunci se stinge obligaţia fiscală pe care o indică debitorul, potrivit legii, sau care este distribuită potrivit prevederilor art. 163, după caz, stingerea efectuându-se, de drept, în următoarea ordine: a) toate obligaţiile fiscale principale, în ordinea vechimii, şi apoi obligaţiile fiscale accesorii, în ordinea vechimii; b) obligaţiile cu scadenţe viitoare, la solicitarea debitorului."

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs, prin care reclamanta dă o interpretare proprie dispoziţiilor legale invocate, nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

4. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, nefiind identificate motive de casare în sensul dispoziţiilor invocate de recurentă, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. Hale şi Pieţe S.A. împotriva sentinţei nr. 4 din 20 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2021.