Notary's bid to suspend termination order rejected for lack of well-justified case and imminent damage

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei prin ministru, anularea în totalitate Ordinului nr. 3223/C/05.08.2019 şi înregistrat sub nr. x/29.07.2019, ordin emis de către Ministrul Justiţiei; obligarea Ministerului Justiţiei să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca reluarea activităţii în aceleaşi condiţii anterioare încetării calităţii de notar public, aşa după cum se solicită şi în Hotărârea nr. 15/22.03.2019 a UNNPR, respectiv pentru repunerea reclamantei în situaţia anterioră; suspendarea efectelor ordinului nr. 3223/C/5.08.2019 emis de către Ministrul Justiţiei, până la soluţionarea prezentei cereri printr-o hotărâre definitivă, în conformitate cu prevederile art. 15, raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, şi plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea din 26 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 3223/C/5.08.2019 formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei prin ministru şi a fost amânată cauza pe fond.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 26 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, criticând-o prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare executare astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a arătat că prima instanţă a apreciat în mod greşit asupra argumentelor invocate de aceasta.

Astfel, în opinia sa, Ordinul în discuţie încalcă dispoziţiile instanţei de judecată, care ceruse Ministerului Justiţiei să se raporteze strict la prevederile art. 23 lit. f), din) Legea nr. 36/1995, solicitându-i să facă aplicarea legii în forma în vigoare la data săvârşirii faptei. în loc de aceasta, în cuprinsul Ordinului sunt invocate şi alte texte de lege, inclusiv texte de lege din forma actuală a Legii nr. 36/1995, aceasta reprezentând inclusiv o încălcare a unei hotărâri judecătoreşti, făcând trimitere şi la prevederile art. 23 alin. (1), lit. g) şi alin. (2), raportat la art. 16 lit. c) şi d) din Legea nr. 36/1995 în forma aplicabilă la data săvârşirii faptei, dar şi la dispoziţiile art. 41 alin. (4) şi art. 45 alin. (1), din Legea nr. 36/1995, în forma aplicabilă la data emiterii Ordinului.

De asemenea, a invocat cu titlu de aparenţă de drept şi faptul că Ordinul nu este motivat şi nu conţine o evaluare proprie a gravităţii faptei, nefiind solicitată nici opinia organului de conducere al UNNPR.

Este mai mult decît evidentă gravitatea sancţiunii şi depăşirea chiar a limitelor unei sancţiuni penale, după cum evidentă este şi intervenţia prescripţiei, dar şi ignorarea efectelor reabilitării, care şterg urmele oricărei sancţiuni.

În atare condiţii, consideră că instanţa de fond trebuia să analizeze această aparenţă de drept şi prin faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anulând Ordinul anterior, subliniază că este necesară reanalizarea situaţiei şi organul emitent urmează să aprecieze asupra oportunităţii şi posibilităţii emiterii unui nou Ordin de sancţionare a reclamantei, tocmai prin aceea că trebuiau analizate aspecte care vizau eventuala gravitate a faptei, dar trebuiau avute în vedere şi efectele generate de trecerea timpului, care dusese la ştergerea oricărei vinovăţii prin intervenţia reabilitării.

Erau aspecte mai mult decât relevante în ceea ce priveşte crearea unei îndoieli serioase asupra legalităţii actului administrativ, cu atât mai mult cu cât Ministerul Justiţiei ignorase Hotărârea nr. 15/22.03.2019 a Consiliului UNNPR, care ceruse actualizarea unui post de notar public identic celui deţinut de reclamantă, pentru a putea fi repusă în drepturi. Aceasta dovedea şi faptul că organul colegial de în acelaşi mod a procedat şi în ceea ce priveşte aprecierea cu privire la paguba iminentă. Iminenţa pagubei consta, în primul rând, în aceea că se punea în pericol circuitul public, respectiv bunul mers al unei instituţii, prin aceea că noul Ordin includea o perioadă de timp cu mult anterioară aceleia prevăzute în primul Ordin, în care s-au încheiat acte notariale, care sunt puse în pericol de existenţa noului Ordin.

De asemenea, cu privire la producerea unei pagube iminente, faţă de reţinerea instanţei de fond în sensul lipsei de dovezi, recurenta a arătat că nu vede ce probă mai mult decât evidentă poate să fie aceea că îmi este refuzat dreptul la muncă şi că mi se produc prejudicii materiale incontestabile, prin lipsirea mea de posibilitatea de a realiza venituri din exercitarea profesiei de notar.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, susţinând, în esenţă că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile cazului bine justificat şi a producerii unei pagube iminente, astfel cum sunt prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de pârât, reiterând, în esenţă aceleaşi argumente expuse prin memoriul de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 septembrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 17 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin Ordinul nr. 3223/C/05.08.2019, emis de Ministerul Justiţiei s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de fond pentru încetarea calităţii de notar public şi s-a constatat încetarea calităţii de notar public a doamnei A., cu sediul biroului notarial în localitatea Buzău, circumscripţia Judecătoriei Buzău, Camera Notarilor Publici Ploieşti, de la data condamnării prin decizia penală nr. 171/A din 13 mai 2015, definitivă, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la pedeapsa amenzii penale în sumă de 15.000 RON, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual, prevăzute de art. 246 din C. pen. din 1969 şi, respectiv de art. 289 din C. pen. din 1969.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei prin ministru, anularea în totalitate Ordinului nr. 3223/C/05.08.2019 şi înregistrat sub nr. x/29.07.2019, ordin emis de către Ministrul Justiţiei; obligarea Ministerului Justiţiei să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca reluarea activităţii în aceleaşi condiţii anterioare încetării calităţii de notar public, aşa după cum se solicită şi în Hotărârea nr. 15/22.03.2019 a UNNPR, respectiv pentru repunerea reclamantei în situaţia anterioară şi suspendarea efectelor ordinului nr. 3223/C/5.08.2019 emis de către Ministrul Justiţiei, până la soluţionarea cererii de anulare printr-o hotărâre definitivă, în conformitate cu prevederile art. 15, raportat la art. 14, din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea recurată, cererea a fost respinsă, reclamanta criticând-o prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând în esenţă, aceleaşi argumente ca şi în faţa primei instanţe, care le-a analizat în mod corespunzător, ajungând în mod corect la soluţia respingerii cererii de suspendare, împărtăşită pe deplin de Înalta Curte, care apreciază astfel că argumentele de ordin critic invocate sunt nefondate.

Aminteşte instanţa de control judiciar că prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Astfel, măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanţei de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot în practica instanţei supreme s-a statuat că aparenţa de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce ţin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanţială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Aşa cum s-a reţinut anterior, prin memoriul de recurs, reclamanta a invocat în esenţă drept motive ce ar reprezenta în înţelesul său un caz bine justificat, aceleaşi argumente invocate şi în faţa instanţei de fond, care nu sunt de natură a reforma sentinţa recurată, prin care s-a concluzionat că, la o analiză sumară a actului, nu se poate reţine un dubiu serios cu privire la legalitatea acestuia.

În ceea ce priveşte nemotivarea actului, ca motiv de aparentă nelegalitate, Înalta Curte, în acord cu opinia judecătorului fondului, constată că Ordinul nr. 3223/C/5.08.2019 cuprinde temeiuri de drept şi de fapt, fiind decelat astfel raţionamentul emitentului ce a condus la soluţia de constatare a încetării calităţii de notar public a reclamantei, iar chestiunea că aceste temeiuri, precum şi raţionamentul organului administrativ sunt socotite de recurentă necorespunzătoare, nelegale şi netemeinice nu echivalează cu lipsa motivării actului şi poate face obiectul analizei numai în cadrul litigiului pe fond, în condiţiile în care depăşesc sfera cercetării sumare a aparenţei dreptului invocat.

Este lipsită de suport şi criticarea ordinului prin raportare la Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015, ce a fost anulat în dosarul nr. x/2015, unde, prin decizia nr. 1270/12 martie 2019, ÎCCJ- SCAF a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 158 din 15 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a casat sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A..

Constată instanţa de recurs că cele două acte administrative în discuţie, Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015 şi Ordinul nr. 3223/C/05.08.2019, prezintă importante elemente de similitudine, respectiv încetarea calităţii de notar public a reclamantei, cu indicarea aceleiaşi situaţii care a atras această soluţie - condamnarea definitivă la pedeapsa amenzii penale în sumă de 15.000 RON, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual, prevăzute de art. 246 din C. pen. din 1969 şi, respectiv de art. 289 din C. pen. din 1969, prin decizia penală nr. 171/A/13.05.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2013.

Or, chiar dacă Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015 a fost anulat de instanţa de judecată, în mod corect s-a reţinut că prin simpla examinare sumară Ordinul nr. 3223/C/05.08.2019 nu poate beneficia de prezumţia de legalitate şi temeinicie. Astfel, în considerentele deciziei nr. 1270/12 martie 2019 a ÎCCJ-SCAF s-a menţionat că "Din punct de vedere procedural, intimata-pârâtă va aprecia, în conformitate cu normele legale şi cu considerentele prezentei decizii, oportunitatea şi posibilitatea refacerii actului administrativ anulat exclusiv pe considerente de natură formală", rezultând faptul că emiterea ordinului contestat are în continuare cadru legal.

Totodată, Ordinul nr. 3223/C/05.08.2019 nu are acelaşi conţinut cu Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015, astfel încât nu se poate reţine, printr-o interpretare mai largă şi pentru identitate de raţiune a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 faptul că organul emitent a manifestat aceeaşi conduită nelegală.

Referitor la invocarea intervenirii prescripţiei şi ignorarea efectelor reabilitării, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine că aceste chestiuni invocate nu se impun de la sine, raportat la considerentele Deciziei nr. 680/2016 a Curţii Constituţionale, unde, la paragraful 32 se arată următoarele:

"Cu privire la instituţia încetării calităţii de notar public în cazul unei condamnări penale, Curtea observă că valoarea socială protejată este integritatea/probitatea persoanei care deţine această calitate şi prestează un serviciu public, exercitând autoritatea publică cu care a fost învestită de stat. Constatarea ilicitului penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă înlătură prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate şi o plasează prin ea însăşi în afara cadrului legal de exercitare a funcţiei. De aceea, condamnarea în sine este cea care determină pierderea integrităţii/probităţii, element fundamental al exercitării autorităţii publice fără de care persoana care ocupă respectiva funcţie publică nu mai are legitimitatea de a-şi continua activitatea. Condamnarea este cea care determină schimbarea situaţiei juridice a persoanei care exercită autoritatea publică şi o descalifică pe aceasta din punct de vedere legal şi moral pentru ocuparea funcţiei în care a fost învestită. Prezumţia de nevinovăţie, de bună-credinţă şi de loialitate a acesteia au fost desfiinţate ca efect al hotărârii definitive de condamnare, astfel încât, indiferent de modul de executare al pedepsei, unei astfel de persoane nu i se mai poate încredinţa de către stat exerciţiul autorităţii publice, întrucât, prin condamnarea penală, persoana pierde legitimitatea şi încetează de a mai fi în acord cu interesele generale pe care este obligată să le protejeze, potrivit legii (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 582 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 21 septembrie 2016). Aşa fiind, sub aspectul dreptului constituţional la muncă şi la alegerea liberă a profesiei, Curtea reţine că, prin reglementarea acestui caz de încetare a calităţii de notar public, legiuitorul a determinat conţinutul dreptului fundamental, stabilind o limită întemeiată pe raţiuni obiective şi deplin justificate, care are în vedere importanţa serviciului public prestat, interesul general al societăţii şi garantarea încrederii cetăţenilor în persoanele învestite cu autoritate publică."

În fine, nu poate fi reţinută nici critica privind raportarea emiterii ordinul contestat la încetarea calităţii de notar public, care a fost dispusă nu de la data emiterii/comunicării actului, ci de la data condamnării prin decizia penală nr. 171/A/13.05.2015.

Potrivit prevederilor art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor penale, dispoziţii legale indicate prin actul dedus judecăţii, calitatea de notar public încetează în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei, fără ca dispoziţiile cuprinse în acelaşi act normativ să stabilească, suplimentar, cerinţe de natură să conducă în mod clar şi neîndoielnic la concluzia susţinută de reclamantă.

Nefondată este şi susţinerea în sensul că actul contestat a fost emis în lipsa propunerii de încetare a calităţii de notar public, ce trebuia formulată de Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, întrucât potrivit hotărârii nr. 15/22.03.2019 a Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România s-a aprobat actualizarea cu un post în localitatea Buzău, Circumscripţia Judecătoriei Buzău, Camera Notarilor Publici Ploieşti, în vederea ocupării acestuia de către reclamantă în vederea punerii în executare a deciziei nr. 1270/12.03.2019 a ÎCCJ- SCAF.

Or, Înalta Curte constată că nici prin memoriul de recurs, reclamanta nu identifică dispoziţia legală care să impună concluzia că pârâtul ar fi un simplu executant al deciziei Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România.

Mai mult decât atât, în mod corect s-a reţinut de judecătorul fondului că normele de procedură în vigoare la data emiterii actului contestat, în speţă art. 74 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 nu condiţionează emiterea ordinului de încetare a calităţii de notar public de formularea unei propuneri în acest sens de către Consiliul Uniunii.

Dincolo de aceste aspect, instanţa de recurs observă că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 97 din 21 septembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, a respins această acţiune.

Astfel, independent de raţiunile referitoare la îndeplinirea aparenţei de nelegalitate a actului, se constată că analiza legalităţii acestuia a trecut prin filtrul de judecată al primei instanţe, care administrând probatoriul pe fondul cauzei, a apreciat că nu se impune anularea sa.

Această sentinţă, deşi nu este definitivă, constituie un reper în verificarea aparenţei de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării şi interpretării unor probe şi a efectuării unei evaluări aprofundate, posibilitate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o permite.

În jurisprudenţa sa constată, secţia contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că o soluţie de respingere a cererii de anulare a actului administrativ atacat reprezintă şi o confirmare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se cere şi conferă consistenţă concluziei că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii a suspendării executării, în cadrul procedurii sumare reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, în raport de criticile formulate de recurenta-reclamantă, în cauză nu poate fi reţinută îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, astfel cum în mod judicios a constatat prima instanţă.

Înalta Curte, reţine că cele două condiţii legale, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se dovedeşte, în acelaşi timp, iminenţa producerii unei pagube semnificative şi reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esenţial pentru a motiva existenţa cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

Prin urmare, condiţia pagubei iminente şi, implicit, motivele de recurs invocate sub acest aspect, nu se mai impun a fi analizate, având în vedere neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

Instanţa de control judiciar constată, aşadar, că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate de recurentul-reclamant prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare în sensul invocat de recurentă, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 26 mai 2020, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2021.