Religious property retrocession denied due to pre-1945 State ownership; lack of procedural standing for Government as State representative

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 30 ianuarie 2017, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir din Promontoriul Oradea, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Statul Român prin Guvernul României, a solicitat anularea deciziei nr. 6450/28.11.2016 de soluţionare a cererilor de retrocedare nr. x/28.02.2003, nr. y/28.02.2003 şi nr. x/16.11. 2005, prin care se solicită restituirea, în natură, a imobilului situat în comuna Sânmartin, judeţul Bihor, înscris iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top x,62,63; obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubiri timp de aproximativ 79-80 ani.

Prin sentinta civila nr. 3465/31.05.2017, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - sectia a II-a de contencios administrativ si fiscal, s-a admis exceptia de necompetenta teritoriala si s-a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bihor.

Prin sentinta nr. 3700/13.12.2017, pronuntata de Tribunalul Bihor, secţia a III-a de contencios administrativ si fiscal, s-a admis exceptia de necompetenta materiala a Tribunalului Bihor si s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir", în contradictoriu cu pârâtul Statul Român şi Comisia Specială de retrocedarea a bunurilor care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din Români, privind anularea Deciziei nr. 6450/28.11.2016 emisă de Comisia Specială de retrocedarea a bunurilor care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România în favoarea Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ.

Anterior pronuntarii acestei hotarari, Tribunalul Bihor, sectia a III-a de contencios administrativ si fiscal, prin încheierea şedinţei publice din 28 noiembrie 2017 a disjuns cauza şi a dispus formarea unui nou dosar, având nr. x/2017, cu privire la capătul II de cerere, referitor la obligarea pârâtului Guvernului României la plata către reclamanta a sumei de 500.000.000 de euro, cu titlu de despăgubiri, pentru zădărnicirea dreptului de proprietate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 36 din data de 20 martie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir din Promontoriul Oradea în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Statul Român prin Guvernul României, având ca obiect anulare act administrativ.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei nr. 36 din data de 20 martie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir din Promontoriul Oradea şi Guvernul României.

3.1. În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens a arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi nemotivată, conţine motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Recurenta- reclamantă apreciază că instanţa de fond a părăsit calea neutralităţii, în ceea ce priveşte apartenenţa religioasă, conţinutul sentinţei recurate, din punct de vedere juridic, aducând o gravă atingere unui drept dobândit în mod legal şi a făcut-o cu intenţie şi rea-credinţă.

Instanţa de fond prin conţinutul sentinţei recurate a adus o încălcare gravă valorilor fundamentale pe care se întemeiază ordinea juridică a României.

Recurenta - reclamantă a arată că în prezenta cauză a fost săvârşit un abuz de drept, iar prin emiterea deciziei nr. 6450/28.11.2016 a fost împiedicată buna funcţionare a instituţiilor publice şi a organismelor asociate.

Contrar celor susţinute de instanţa de fond, din actele pârâţilor nu reiese că A. ar fi donat aceste bunuri ecleziastice Statului Român, care în baza încheierii nr. 3461 din 20 martie 1937 ar fi putut să întabuleze în mod legal imobilele înscrise, respectiv să rectifice numele proprietarului de sub B1 a CF nr. x nr. top x-63 a comunei Sânmartin, în sensul că Statul Român devenea proprietarul acestor imobile.

Recurenta - reclamantă a susţinut că instanţei de judecată îi revine sarcina, în temeiul art. 21 din Concordat, care este un tratat de drept internaţional public şi este guvernat de principiile dreptului internaţional public, de a stabili pe baza probelor administrate dacă A. al XI - lea ar fi donat aceste bunuri ecleziastice Statului Român întrucât în conformitate cu art. 1714 C. proc. civ. de la 1865, "Tranzacţia făcută pe documente dovedite în urmă de fals este nulă".

De asemenea, recurenta - reclamantă a apreciat că îi revine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sarcina de a interpreta art. 325 alin. (1) şi (2) din TFUE, respectiv dacă reprezintă sau nu o încălcare a dreptului Uniunii împrejurarea că a fost supusă impozitului pe proprietate după destinaţia imobilului, impozitul pe proprietate fiind datorat anual de către proprietari.

Măsura de respingere a cererii de retrocedare este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1, art. 2 şi 6 din TFUE, care trebuie interpretat în sensul că impune instanţei de fond din România ca în cadrul unei proceduri de despăgubire având ca obiect încălcarea normelor dreptului internaţional privind validarea tratatelor cum este Concordatul, să nu lase aplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie şi care nu se opun aplicării unor sancţiuni penale efective, întrucât încălcarea normelor dreptului internaţional privind validitatea tratatelor cum este Concordatul a adus atingere intereselor financiare ale Ordinului Canonic.

3.2. În motivarea căii de atac exercitate, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul Guvernul României a arătat că instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la excepţiile invocate de Guvernul României, respectiv cele privind lipsa calităţii Guvernului României de reprezentant al Statului Român, precum şi lipsa calităţii procesuale pasive a Guvernului României, ambele invocate prin raportare la solicitarea de anulare a Deciziei nr. 6450/28.11.2016 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

Recurentul- pârât Guvernul României a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, Statul Român este reprezentat în faţa instanţelor de judecată prin Ministerul Finanţelor Publice.

De asemenea, a arătat că decizia contestată în cauză este emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinâd minorităţilor naţionale din România, care, potrivit art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 116/2002, este reprezentată în instanţă prin persoane desemnate de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea formulată, Guvernul României a invocat excepţia nulităţii recursului întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, a arătat că din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că recurenta - reclamantă a înţeles să formuleze în contradictoriu cu Guvernul României, în calitate de reprezentant al Statului Român, doar capătul 2 de cerere, care vizează acordarea de despăgubiri pentru zădărnicirea dreptului de proprietate asupra imobilelor însă acest capăt de cerere a fost disjuns şi formează obiectul dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă.

4.2 Intimata Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinări prin care a arătat că, pe capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei nr. 6450/28.11.2016, Guvernul României nu are calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta - reclamantă, Comisia specială de retrocedare a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei reucrate ca fiind temeinică şi legală.

4.3. Recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat de Guvernul României, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a se pronunţa cu privire la interpretarea tratatelor, întrucât în lumina principiului efectivităţii, principiului cooperării loiale şi principiului echivalenţei, consacrate la art. 4 alin. (3) TUE, sau a oricărui alt principiu pertinent din dreptul Uniunii, acestea se opun unor dispoziţii sau practici naţionale în materie de fiscalitate, potrivit cărora restituirea impozitului perceput în exces, cu încălcarea dreptului Uniunii, nu este posibilă atunci când, din cauza comportamentului autorităţilor naţionale, recurenta - reclamantă, persoană (ne)impozabilă nu şi-a putut exercita drepturile decât anterior achitării obligaţiei fiscale.

La data de 02.12.2020, recurenta - reclamantă a depus la dosar o cerere prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în vederea soluţionării acestei excepţii formându-se dosarul asociat nr. x/2017

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a recursurilor formulate în cauză

5.1 Recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens Oradea (în continuare, Prepozitura) a solicitat Înaltei Curţi să adreseze instanţei de la Luxemburg o întrebare preliminară, pornind de la faptul că, în perioada 1945-1948, prin impozitarea chiriei încasate de la Băile Felix, organele fiscale din judeţul Bihor au considerat că imobilul revendicat se afla în proprietatea sa.

Înalta Curte constată că procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea normei unionale fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

CJUE a statuat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională atunci când este evident că interpretarea normei unionale, solicitată de instanţa naţională nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, paragraf 12).

Regimul juridic de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase, instituit prin prevederile O.U.G. nr. 94/2000, este unul în care nu sunt aplicabile normele din dreptul Uniunii.

Neputându-se reţine aplicabilitatea dreptului unional în litigiul având ca obiect contestarea unei decizii de respingere a unei cereri de retrocedare a unor bunuri imobile, nu este pertinentă adresarea unor întrebări asupra interpretării unor principii de drept unional care nu ar avea niciun efect în planul legislaţiei naţionale, ce nu este supusă niciunei obligaţii de compatibilizare cu norma europeană ori cu principiile stabilite jurisprudenţial de către CJUE, în alte materii reglementate la nivel european.

Constatând că soluţionarea cauzei depinde exclusiv de interpretarea şi aplicarea normelor de drept naţional, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie cu întrebarea preliminară propusă de recurenta-reclamantă.

5.2 Examinând recursul formulat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în raport de motivele de casare invocate, precum şi prin prisma înscrisurilor aflate la dosar, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recurenta - reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 şi 8 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 488 pct. 3 C. proc. civ. sancţionează hotărârea dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Din actele dosarului nu rezultă că, în cadrul judecării pe fond a cauzei, recurenta - reclamantă ar fi invocat necompetenţa instanţei care a pronunţat sentinţa recurată.

De altfel, nici prin cererea de recurs recurenta - reclamantă nu invocă critici cu privire la necompenţa Curţii de Apel Oradea de a soluţiona cauza şi nici nu arată instanţa care ar fi fost competentă, în opinia sa, să soluţioneze cauza, context în care, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ. este evocat fără ca vreuna dintre criticile formulate să poată fi încadrată/subsumată acestui caz de nelegalitate.

Un alt motiv de casare invocat de către recurenta-reclamantă a fost cel reglementat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., referitor la depăşirea, de către instanţă, a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Înalta Curte reţine că în cadrul cererii de recurs nu se regăsesc veritabile critici care să poată fi încadrate în temeiul indicat, respectiv art. 488 pct. 4 C. proc. civ., iar hotărârea pronunţată în cauză a fost dată cu respectarea atribuţiilor puterii judecătoreşti, exercitate în limitele prevăzute de legi şi regulamente care stabilesc câmpul de aplicare a acestor atribuţii.

Dreptul conferit prin prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, a cărui încălcare a fost pretinsă de către recurenta-reclamantă prin pronunţarea sentinţei primei instanţe, este unul a cărui recunoaştere depinde de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de lege pentru a fi validat în patrimoniul persoanei care îl reclamă, iar analiza acestor condiţii, prin raportare la verificarea legalităţii actului administrativ atacat, intră în sfera atribuţiilor puterii judecătoreşti, fără a constitui imixtiune în activitatea altei puteri.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta sancţionează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Este de observat faptul că recurenta reclamantă nu a precizat expres care sunt regulile de procedură încălcate de prima instanţă şi care este consecinţa lor, pentru a se putea verifica temeinicia căii de atac din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta fiind nemulţumită de dezlegarea instanţei de fond dată asupra aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, însă aceste critici urmează să fie analizate prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se referă numai la încălcarea, de către instanţa ce a pronunţat sentinţa recurată, a normelor de procedură cu prilejul soluţionării cauzei.

Instanţa de control judiciar constată că este nefondat motivul de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia sentinţa recurată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în cauză, recurenta - reclamantă a contestat decizia nr. 6450/28.11.2016 emisa de Comisia Speciala de Retrocedare a unor bunuri care au apartinut cultelor religioase din Romania, din cadrul Guvernului Romaniei, prin care i s-a respins cererea de retrocedare în natura a imobilelor, terenuri intravilane situate in com. Sânmartin, jud. Bihor. Respingerea cererii de retrocedare s-a întemeiat pe argumentul potrivit căruia imobilele solicitate au fost preluate de către Statul Roman în anul 1937, anterior perioadei de referinţă prevazute de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În esenţă, recursul reclamantei repune în discuţie chestiunea litigioasă a îndeplinirii sau nu a condţiilor cerute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedare.

În justificarea dreptului său de proprietate asupra imobilului pe care l-a solicitat spre retrocedare, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la decizia nr. 4415/10.10.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în care s-a respins în mod irevocabil cererea formulată de Prepozitură, având ca obiect refacerea şi rejudecarea dosarului nr. x/1938 al Tribunalului Suprem, fără însă ca această decizie să consfinţească în patrimoniul recurentei-reclamante vreun drept de proprietate asupra bunului ce face obiectul retrocedării în cauză.

Din considerentele acestei decizii se reţine că dosarul a cărui reconstituire s-a cerut a fost soluţionat în faza judecăţii de fond, fără însă a fi soluţionat recursul declarat de Ordinul Premonstratens asupra încheierii nr. 70/20.02.1937, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a, în cadrul dosarului nr. x/1936.

În atare condiţii, are forţă obligatorie şi caracter opozabil recurentei-reclamante încheierea de şedinţă din 31.03.1937, pronunţată în dosarul nr. x/1937 aflat pe rolul Judecătoriei Oradea, secţia c.f., prin care s-a ordonat rectificarea inscripţiunii de la poziţia B.1 din coala c.f. nr. x a comunei Sânmartin, judeţul Bihor, în sensul că proprietar al acestor imobile este Statul Român şi nu Prepozitura premostratensă din Oradea.

Împrejurarea că litigiul prin care s-a contestat de către Prepozitură actul autorităţii publice care conferea personalitate juridică acestui ordin nu a fost unul finalizat, fiind suspendat în etapa căilor de atac, fără a se face dovada reluării demersurilor judiciare în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, este una care nu face a se reţine o altă situaţie juridică decât cea avută în vedere de către Comisie, la emiterea Deciziei nr. 6450/28.11.2016, corect menţinută de către prima instanţă.

Cât timp nu s-a probat reformarea încheierii de şedinţă din anul 1937, prin care s-a dispus rectificarea cărţii funciare asupra imobilului în dispută, în favoarea Statului Român, această hotărâre judecătorească este intrată în putere de lucru judecat şi produce efecte juridice în cauză, forţa sa juridică neputând fi pusă la îndoială în absenţa oricăror dovezi în sens contrar.

Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate susţinerile recurentei - reclamante referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Conform dispoziţiilor pct. 1 teza 1 din Norma metodologică 2005 "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţa, daca nu s-au acordat despăgubiri juste si echitabile în raport cu perioada preluării".

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, cât şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de fond a constatat că imobilele(nr. top x,62,63) care fac obiectul cererii de retrocedare soluţionate prin decizia nr. 6450/28.11.2016 au fost înscrise în proprietatea Statului Român în baza încheierii nr. 3461/20.03.1937, conform foii de proprietate a CF x a localităţii Sânmartin, judeţul Bihor(înscriere de sub x).

Susţinerea recurentei conform căreia preluarea imobilului a avut loc în anul 1948 nu poate fi primită, întrucât, din analiza conţinutului Cărţii Funciare nr. x a localităţii Sînmartin reiese că, urmare instaurării regimului de ocupaţie hortistă în Ardealul de nord, consecinţă a Dictatului de la Viena, în data de 21 iunie 1941 s-a înscris sub B 18 în aceeaşi carte funciară, în baza art. 3 din Ord. 1440/1941 M.E. radierea întabulării dreptului de proprietate de sub x şi s-a restabilit dreptul de proprietate de sub B1 al reclamantei.

Totodată, în aceeaşi carte funciară apare înscrisă sub x menţiunea privind radierea dreptului de proprietate de sub B 18 şi restabilirea situaţiei de carte funciară anterioară de sub x în favoarea Statului Român în baza adresei Contenciosului Statului Oradea nr. 1902 din 12 iulie 1948 şi a Decretului lege 260/1945.

Prin urmare, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că recurenta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în CF nr. x a localităţii Sînmartin, nr. top x în anul 1937, redevenind proprietar pentru perioada 21.06.1941 - 12.07.1948 ca urmare a actelor normative emise de regimul maghiar de ocupaţie în Ardealul de nord iar prin efectul Legii 260/1945, în anul 1948, s-a restabilit situaţia dinainte de anul 1941.

Este neîndoielnic faptul că recurenta s-a bucurat de prerogativele dreptului de proprietate în perioada 1941-1948, însă Legea nr. 260/1945, care a restabilit situaţia anterioară anului 1941, nu are natura juridică a unui act de preluare, ci a unui act normativ care restabileşte situaţia anterioară unui regim de ocupaţie abuzivă asupra unui teritoriu cedat vremelnic de România prin Dictatul de la Viena.

Această interpretare rezultă din dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 260/1945, conform cărora "Sunt şi rămân fără fiinţă legală actele săvârşite şi drepturile dobândite în temeiul ordonanţelor maghiare Nr. 1.440 din 1941 M.E.; Nr. 1.630 din 1941 M.E.; Nr. 5.200 din 1943 M.E.; Nr. 970 din 1943 M.E.;Nr. 3.710 din 1943 M.E.;Nr. 2780 din 1941 M.E.;Nr. 18.900 din 1941 I.M.; Nr. 3.400 M.E.; Nr. 2.660 din 1942 M.E.; Nr. 9.370 din 1940 M.E.; Nr. 8.230 din 1940 M.E.; Nr. 50.000 din 1942 M.E. şi în general, în temeiul oricăror dispoziţiuni legale sau regulamentare maghiare discriminatorii", dreptul de proprietate al recurentei fiind restabilit prin Ordonanţa maghiară nr. 1440/1941 M.E.

Din aceste motive, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, modificată şi completată, imobilul nefiind preluat abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în acest sens statuând Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin decizia nr. 1574/15 martie 2007 pronunţată în dosarul nr. x/2006.

5.3. Analizând recursul formulat de Guvernul României, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este fondat, pentru considerentele expuse în continuare

Din sentinţa recurată rezultă că participarea la judecata în fond a Guvernului României a fost reţinută în calitate de reprezentant al pârâtului Statul Român, pârât reprezentat deopotrivă şi de Comisia specială de retrocedare, înfiinţată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

Referitor la excepţia lipsei calităţii Guvernului României de reprezentant al Statului Român, lăsată nesoluţionată de prima instanţă, Înalta Curte o apreciază ca fiind întemeiată, având în vedere că, în cauză, s-a cerut anularea Deciziei nr. 6450/28.11.2016 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în aplicarea O.U.G. nr. 94/2000.

În temeiul actului normativ special anterior menţionat şi a H.G. nr. 1164/17.10.2002, a fost înfiinţată Comisia specială de retrocedare, care în numele Statului Român, soluţionează cererile de retrocedare întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000.

Drept urmare, cadrul procesual subiectiv constituit în cauză prin participarea la judecată a Comisiei speciale de retrocedare, în calitate de reprezentant al Statului Român şi emitentă a deciziei a cărei anulare se solicită este conformă normelor speciale incidente, în vreme ce pretinsa reprezentare a Statului Român şi de către Guvernul României nu are temei legal.

5.4 Având în vedere toate considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir din Promontoriul Oradea împotriva sentinţei civile nr. 36 din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi va admite recursul declarat de Guvernul României, va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând, va admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Guvernului Românie în raport cu pârâtul Statul Român.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir din Promontoriul Oradea împotriva sentinţei civile nr. 36 din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de Guvernul României.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Guvernului Românie în raport cu pârâtul Statul Român.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2021.