Insured company prevails; Fund's bad-faith denial annulled, claim remanded for re-examination

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27 februarie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 3642 din 31.01.2017, emisă de pârât;

(ii) obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 132.500 Euro, echivalent în RON a sumei de 588.970,80 RON, reprezentând suma asigurată prin Poliţa de asigurare nr. x/25.01.2013;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3604 din 10 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3604 din 10 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit reaua-credinţă a societăţii la încheierea Poliţei de asigurare nr. x/25.01.2013, întrucât recurenta nu a furnizat informaţii incomplete sau nereale cu privire la construcţia asigurată, ci a afirmat permanent că imobilul este fabricat parţial din lemn. Reaua-credinţă a fost invocată de asigurător şi de pârât, fiind preluată şi de instanţa de fond, prin raportare la completarea cererii-chestionar, argument ce nu poate fi reţinut, întrucât reprezentantul legal al societăţii, B., nu a completat şi nici semnat această cerere şi, totodată, cererea nu poartă ştampila societăţii, fiind, cel mai probabil, întocmită şi semnată de agentul care a întocmit poliţa.

Arată recurenta că, şi în ipoteza în care societatea ar fi oferit informaţii incomplete sau nereale, nu este înlăturată obligaţia asigurătorului de a verifica veridicitatea declaraţiilor asiguratului, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 2204 alin. (2) C. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că recurenta-reclamantă interpretează greşit prevederile pct. 11.1 şi 15.5 din Condiţiile de asigurare, art. 2203-2204 C. civ. şi art. 13 din Legea nr. 136/1995.

Susţine intimatul că în sarcina asiguratului există obligaţia de a declara, la încheierea contractului de asigurare, toate informaţiile pe care le deţine cu privire la bunul asigurat, esenţiale pentru evaluarea riscului şi stabilirea primei de asigurare. În cauză, anterior întocmirii poliţei de asigurare, reprezentantul societăţii reclamante a furnizat informaţiile din cuprinsul cererii-chestionar anexă, care face parte integrantă din poliţa de asigurare. Chestionarul cuprinde identificarea obiectului asigurat şi a sumelor asigurate, informaţii ce sunt preluate în poliţa de asigurare şi nu puteau fi furnizate decât de reprezentantul societăţii, B., care a semnat atât cererea-chestionat, cât şi poliţa de asigurare. Prin semnarea poliţei, recurenta-reclamantă a declarat că îi sunt cunoscute cele înscrise în cuprinsul său şi este de acord cu condiţiile prevăzute în aceasta.

Prin urmare, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-reclamante referitoare la necompletarea şi nesemnarea cererii-chestionar de către reprezentantul societăţii, atât timp cât acest document face parte integrantă din poliţa de asigurare, care a fost semnată de B.. Recurenta susţine neîntemeiat că nu a avut cunoştinţă de cererea-chestionar, întrucât acest înscris este menţionat chiar în decizia contestată în cauză şi se regăseşte în dosarul de daună, a cărui copie conformă cu originalul a fost comunicată reclamantei împreună cu întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond.

Consideră intimatul-pârât că sunt nefondate argumentele recurentei întemeiate pe aplicabilitatea prevederilor art. 2204 C. civ., cât timp, potrivit art. 2203 C. civ., art. 13 din Legea nr. 136/1995 şi condiţiilor generale de asigurare, asiguratului îi revenea obligaţia de a oferi informaţiile esenţiale pentru evaluarea riscului. Nesocotind prevederile legale şi contractuale, reclamanta a declarat că imobilul-construcţie este din beton/BCA/cărămidă, iar nu din lemn, ceea ce a condus la stabilirea unei valori de asigurare mai mare cu 50% decât valoarea reală.

În opinia intimatului-pârât, reaua-credinţă a recurentei rezultă din cunoaşterea de către aceasta a informaţiilor relevante, pe care nu le-a prezentat asigurătorului, intenţia frauduloasă fiind aceea a semnării contractului de asigurare în condiţiile date, deşi, dacă ar fi cunoscut materialele din care este realizată construcţia, asigurătorul ar fi putut refuza încheierea poliţei de asigurare sau ar fi stabilit o primă de asigurare mult mai mare, în raport de riscul asigurat. Totodată, afirmaţia recurentei, în sensul că ar fi susţinut constant că imobilul este fabricat parţial din lemn, confirmă reaua sa credinţă, întrucât obiect al asigurării sunt două construcţii, o clădire principală, evaluată la 100.000 Euro şi o construcţie de lemn, evaluată la 3000 Euro, prin urmare afirmaţiile reclamantei se referă doar la construcţia de lemn de valoare mai mică.

În raport de aceste argumente, intimatul-pârât FGA a susţinut a fi corectă concluzia instanţei de fond în sensul că reclamanta, cu rea-credinţă, nu a prezentat asigurătorului C. S.A. informaţii complete şi reale.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ale cărui prevederi se încadrează calea de atac formulată în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, între reclamanta A. S.R.L. şi asigurătorul C. S.A. s-a încheiat, la data de 25.01.2013, Poliţa privind asigurarea bunurilor întreprinderilor mici şi mijlocii nr. x, pentru suma totală asigurată de 153.000 Euro, obiectul asigurării fiind reprezentat de bunurile mobile şi imobile aparţinând societăţii, după cum urmează: clădirea principală - 100.000 Euro; construcţie de lemn - 3000 Euro; conţinut - 50.000 Euro.

La data de 16.02.2013 a avut loc un incendiu în imobilul asigurat, iar după avizarea daunei, asigurătorul C. S.A. a constituit dosarul de daună nr. x Urmare a intrării în faliment a societăţii de asigurare, reclamanta s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând, prin cererea nr. x/23.03.2016, plata despăgubirii aferente bunurilor distruse în incendiu, în sumă de 132.500 Euro, echivalent al sumei de 588.970,80 RON.

Prin Decizia nr. 3642/31.01.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată formulată de reclamantă, reţinând că aceasta a fost de rea-credinţă la data încheierii poliţei de asigurare, întrucât a completat chestionarul anexă cu informaţii incomplete şi nereale referitoare la materialul din care este realizată construcţia, declarând că aceasta este realizată din BCA/beton/cărămidă, când, în realitate, era construită din lemn.

Judecând cauza în fond, prima instanţă a confirmat legalitatea deciziei emise de pârât, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu a respectat condiţiile prevăzute în poliţa de asigurare, furnizând informaţii eronate cu privire la construcţie, iar obligaţia asigurătorului de verificare a bunului, anterior încheierii poliţei, nu înlătură caracterul esenţial al declarării reale a informaţiilor referitoare la construcţie, context în care este justificată concluzia pârâtului cu privire la reaua-credinţă a societăţii reclamante.

Prin urmare, chestiunea litigioasă pe care instanţa de recurs este chemată să o dezlege priveşte existenţa sau a nu a relei-credinţe a recurentei-reclamante la momentul contractării asigurării, în raport de datele comunicate asigurătorului prin intermediul cererii-chestionar anexă la poliţa de asigurare, pe baza cărora s-a stabilit suma asigurată şi prima de asigurare datorată.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2203 C. civ., persoana care contractează asigurarea este obligată să declare, la data încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care, de asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea riscului, dispoziţii care se regăsesc şi în cuprinsul art. 11.1 lit. a) şi art. 15.5 din Condiţiile generale de asigurare ale poliţei nr. x/25.01.2013, precum şi în art. 13 din Legea nr. 136/1995, în temeiul căreia s-a încheiat contractul de asigurare.

Totodată, prevederile art. 2204 C. civ., stabilesc că:

"(1) În afară de cauzele generale de nulitate, contractul de asigurare este nul în caz de declaraţie inexactă sau de reticenţă făcută cu rea-credinţă de către asigurat ori contractantul asigurării cu privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu îşi dea consimţământul ori să nu îl dea în aceleaşi condiţii, chiar dacă declaraţia sau reticenţa nu a avut influenţă asupra producerii riscului asigurat. Primele plătite rămân dobândite asigurătorului, care, de asemenea, poate cere şi plata primelor cuvenite până la momentul la care a luat cunoştinţă de cauza de nulitate.

(2) Declaraţia inexactă sau reticenţa din partea asiguratului ori a contractantului asigurării a cărui rea-credinţă nu a putut fi stabilită nu atrage nulitatea asigurării. În cazul în care constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc anterior producerii riscului asigurat, asigurătorul are dreptul fie de a menţine contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen de 10 zile calculate de la notificarea primită de asigurat, restituindu-i acestuia din urmă partea din primele plătite aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai funcţionează. Atunci când constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc ulterior producerii riscului asigurat, indemnizaţia se reduce în raport cu proporţia dintre nivelul primelor plătite şi nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite."

Aşadar, declararea reală a informaţiilor privitoare la bunul asigurat reprezintă o obligaţie legală şi contractuală a asiguratului, iar declaraţia inexactă sau de reticenţă, făcută cu rea-credinţă, atrage nulitatea contractului de asigurare. Dacă, însă, reaua-credinţă nu poate fi stabilită, iar constatarea declaraţiei inexacte intervine după producerea evenimentului asigurat (cum este cazul în speţă), sancţiunea pentru care a optat legiuitorul nu este aceea a anulării contractului de asigurare, ci a diminuării proporţionale a indemnizaţiei.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu poate fi reţinută reaua-credinţă a reclamantei la data încheierii poliţei de asigurare, contrar argumentaţiei instanţei de fond, având în vedere înscrisurile depuse în dosarul de recurs, întocmite în cursul cercetărilor penale efectuate cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în referire la cererea-chestionar anexă la poliţa de asigurare.

Conform declaraţiei date în faţa organelor de urmărire penală de către agentul care a încheiat poliţa de asigurare, al cărei conţinut este redat în Ordonanţa de clasare emisă la data de 07.03.2019, în dosarul nr. x/2018, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, cererea-chestionar anexă la poliţa de asigurare nu a fost completată şi semnată de reprezentantul societăţii reclamante, B.. Inspectorul de asigurare susţine că a completat chestionarul în baza informaţiilor telefonice comunicate de reprezentantul societăţii, însă, din eroare, la rubrica privind construcţia a bifat căsuţa de dinaintea menţiunii "din lemn", deşi trebuia să bifeze căsuţa din spatele acestei menţiuni. A mai arătat inspectorul de asigurare că, la întocmirea poliţei de asigurare s-a deplasat în teren pentru a efectua inspecţia de risc a clădirii şi a bunurilor solicitate a fi asigurate şi că nu este obligatorie completarea cererii-chestionar de către asigurat, ci de oricare dintre părţi.

Aşadar, Înalta Curte reţine că, din probatoriul administrat nu rezultă că informaţiile inexacte cuprinse în cererea-chestionar au fost date de reprezentantul legal al recurentei-reclamante cu intenţia frauduloasă de a mări valoarea asigurării, ci s-au datorat unei erori în completarea formularului tip de către inspectorul de asigurare, eroare pe care acesta a recunoscut-o în faţa organului de urmărire penală. Din declaraţia dată de agent, rezultă că informaţiile furnizate de reprezentantul societăţii cu privire la elementele constructive ale imobilului i-au fost corect transmise, astfel încât nu se poate reţine nerespectarea de către asigurat a obligaţiilor legale şi contractuale ce-i revin în privinţa declarării informaţiilor sau împrejurărilor pe care le cunoaşte, esenţiale pentru evaluarea riscului.

Prin concluziile orale formulate în faţa instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a susţinut că, şi în ipoteza unei erori de completare a chestionarului, reprezentantul reclamantei a primit de la agentul de asigurare atât poliţa de asigurare, cât şi cererea-chestionar şi nu a ridicat obiecţiuni cu privire la conţinutul acesteia decât la momentul la care s-a contestat dreptul de despăgubire. Acest argument nu poate fi primit, întrucât, pe de-o parte, reaua-credinţă a asiguratului trebuie să preexiste sau să fie contemporană momentului încheierii poliţei de asigurare, iar pe de altă parte, omisiunea de a observa ulterior eroarea de completare a chestionarului reprezintă o neglijenţă a asiguratului, iar nu dovada certă a unei atitudini subiective de rea-credinţă, care presupune o intenţie directă, incontestabilă, de fraudare a condiţiilor de asigurare.

În contextul în care a fost întocmită şi semnată cererea-chestionar şi în raport de prevederile art. 14 alin. (2) C. civ., potrivit cărora buna-credinţă se prezumă până la proba contrară, Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi stabilită reaua-credinţă a recurentei-reclamante la încheierea Poliţei de asigurare nr. x/25.01.2013, astfel încât Decizia nr. 3642 din 31.01.2017, prin care pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei pe motivul prezentării de către asigurat a unor informaţii inexacte şi nereale, este nelegală.

Înalta Curte are în vedere şi prevederile art. 2204 alin. (2) C. civ., anterior citate, potrivit cărora declaraţia inexactă sau reticenţa din partea asiguratului ori a contractantului asigurării a cărui rea-credinţă nu a putut fi stabilită nu atrage nulitatea asigurării, menţiunile inexacte afectând doar cuantumul indemnizaţiei de despăgubire, atunci când au fost observate după producerea evenimentului asigurat.

Pe cale de consecinţă, se impune reformarea soluţiei contrare, pronunţate de prima instanţă şi rejudecarea cauzei, în fond, de către instanţa de recurs.

În rejudecarea cauzei, Înalta Curte va admite acţiunea în parte, respectiv în privinţa capătului de cerere vizând anularea Deciziei nr. 3642 din 31.01.2017, emisă de pârât, pentru motivele de nelegalitate expuse în cuprinsul prezentei decizii, care nu vor mai fi reiterate.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumei de 132.500 Euro, Înalta Curte reţine că în speţă, FGA a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul relei-credinţe a asiguratului la încheierea poliţei de asigurare, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate şi, de asemenea, fără a se face o analiză cu privire la bunurile mobile asigurate. În soluţionarea cererii de plată, Fondul s-a oprit la argumentul declarării inexacte a elementelor constructive ale imobilului, apreciind că reaua-credinţă a reclamantei afectează în integralitate poliţa de asigurare, aşa încât nu a mai procedat la analiza despăgubirii solicitate pentru "conţinut" (bunurile din interiorul clădirilor).

Cât priveşte stabilirea valorii de despăgubire, Înalta Curte are în vedere prevederile art. 2217 C. civ., potrivit cărora:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.", precum şi dispoziţiile art. 13.5 din Condiţiile generale de asigurare, care dispun că:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii evenimentului asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi, pentru fiecare bun în parte, valoarea specifică a acestuia la data producerii evenimentului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea."

De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirii nu se poate omite împrejurarea că, deşi recurenta-reclamantă nu a acţionat cu rea-credinţă, poliţa de asigurare s-a încheiat pe baza unor menţiuni inexacte cu privire la elementele constructive ale imobilului, situaţie prevăzută de art. 2204 alin. (2) teza a II-a C. civ., care prevede reducerea indemnizaţiei cu proporţia dintre nivelul primelor plătite şi nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite.

Prin urmare, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, din perspectiva textelor de lege şi prevederilor contractuale amintite, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra despăgubirii.

Într-adevăr, reclamanta a depus la dosarul cauzei raportul de expertiză tehnică întocmit în litigiul pe care reclamanta l-a promovat în contradictoriu cu asigurătorul falit în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bihor, în prezent suspendat prin încheierea din 17.05.2016. Faţă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care nu a fost parte în dosarul menţionat, acest raport are valoarea unei expertize extrajudiciare, putând reprezenta un reper în stabilirea cuantumului despăgubirii, care va fi avut în vedere la reluarea procedurii de analiză a cererii de plată, însă nu poate întemeia pretenţiile reclamantei de obligare directă a autorităţii la plata despăgubirii cerute.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., va casa, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite în parte cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 3642 din 31.01.2017 şi va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să reanalizeze cererea de plată a reclamantei, înregistrată sub nr. x/23.03.2016, respingând, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8883 RON, compuse din onorariu avocaţial în sumă totală de 8433 RON (conform chitanţelor depuse la dosarul de fond şi dosarul de recurs), taxă judiciară de timbru achitată în fond, în sumă de 350 de RON şi taxă judiciară de timbru achitată în recurs, în sumă de 100 RON .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3604 din 10 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează Decizia nr. 3642 din 31.01.2017, emisă de pârât şi obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să reanalizeze cererea de plată a reclamantei, înregistrată sub nr. x/23.03.2016, conform considerentelor prezentei decizii.

Respinge, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 8883 RON, reprezentând onorariu avocat şi taxe judiciare de timbru achitate în fond şi recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2021.