Judicial Independence Bars Administrative Review of a Judge’s Legal Reasoning and Evidentiary Assessment Under Law No. 303/2004

Şedinţa publică din data de 12 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară a solicitat anularea rezoluţiei nr. 2252/A/09.07.2019 emisă în dosarul nr. 19-2993 al Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători prin care s-a dispus clasarea sesizării în baza art. 451 alin. (3) şi 99 lit. e) şi f) din Legea nr. 303/2004.

Reclamanta a solicitat admiterea plângerii formulată împotriva rezoluţiei de clasare nr. 2252/A/09.07.2019 emisă de Inspecţia Judiciară (comunicată la data de 25.07.2019) şi obligarea Inspecţiei judiciare la completarea verificărilor privind abaterile disciplinare săvârşite şi la începerea cercetărilor disciplinare cu privire la abaterile săvârşite de judecătoarea B. din cadrul secţiei civile a Judecătoriei Bolintin-Vale în legătură cu dosarul nr. x/2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 485/2020 din 23 iunie 2020, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că sentinţa pronunţată este dată cu interpretarea eronată a normelor de drept material, reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 304/2004, deoarece prima instanţă interpretează în mod eronat faptul că în baza acestei dispoziţii legale, care consacră cu titlu expres o abatere disciplinară în situaţia în care judecătorul încalcă cu rea-credinţă sau cel puţin gravă neglijenţă atribuţiile de serviciu, că nici Inspecţia Judiciară, nici instanţa de contencios administrativ nu ar putea analiza abaterea disciplinară atât timp cât dosarul cu privire la care s-a formulat sesizarea ar fi în continuare pe rolul instanţelor de judecată.

A accepta interpretarea realizată de către prima instanţă ar echivala, în realitate, cu imposibilitatea de a sesiza abaterea disciplinară înainte de soluţionarea irevocabilă a litigiului de fond în care a fost săvârşită abaterea disciplinară.

Prima instanţă a reţinut în mod eronat că nu ar putea fi nici măcar analizate abaterile disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 304/2004 deoarece dosarul nu se află încă pe rolul instanţelor de judecată, deşi existenţa abaterilor disciplinare este independentă de existenţa căilor de atac, de vreme ce abaterile disciplinare ale judecătorului s-au consumat deja şi deja au produs efectul prejudicierii şi al încălcării grave a drepturilor procesuale în cadrul judecăţii de fond.

Abaterile disciplinarea vizează încălcarea de către judecător a atribuţiilor legale, or acestea este evident că au existenţă de sine stătătoare, fără a depinde de existenţa sau admiterea căilor de atac.

Sesizarea nu a vizat soluţia pronunţată, nici modalitatea de interpretare a normelor juridice de către acesta (aspect dedus judecăţii în calea de atac formulată de parte), ci a vizat tocmai îndeplinirea defectuoasă a atribuţiei de serviciu a judecătorului de a se supune numai legii şi necunoaşterea de către judecător a unor dispoziţii legale elementare (atât în privinţa normelor de procedură, cât şi în privinţa normelor de drept substanţial) ceea ce imprimă cel puţin grava neglijenţă în realizarea atribuţiei de serviciu de judecată.

În opinia recurentei, se impune exercitarea acţiunii disciplinare împotriva judecătoarei B., deoarece situaţia din speţă se încadrează în cazul de abatere disciplinară prevăzut de art. 99 lit. t):

"exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Recurenta consideră că judecătoarea:

- a arătat gravă necunoaştere a normelor elementare cu privire la prescripţia extinctivă, reţinând în acelaşi timp faptul că pretinsa creanţă s-ar fi născut în aprilie 2014, dar că aceasta nu ar fi prescrisă în decembrie 2018, la data sesizării instanţei;

- a efectuat o confuzie gravă cu privire la temeiul acţiunii, depăşindu-şi astfel atribuţiile funcţiei de judecător, în cadrul cărora era ţinută să se pronunţe doar asupra lucrului cu care părţile au învestit instanţa;

- a repus pe rol dosarul şi, deşi dispoziţiile legale nu permiteau acest lucru şi deşi reclamanta arătase clar care este temeiul juridic invocat (acţiunea în răspundere contractuală) a solicitat reclamantei "clarificări", prin care a sugerat modificarea temeiului de drept;

- a săvârşit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, deoarece a deviat dispoziţiile privind repunerea pe rol pentru a crea o facilitate pentru reclamantă, neprevăzută de lege;

- şi-a exercitat abuziv funcţia, deoarece a schimbat sensul instituţiei repunerii pe rol a cauzei exclusiv pentru a pune la dispoziţia reclamantei posibilitatea de a invoca un temei de drept pe care judecătoarea s-a bazat în motivarea sa;

- şi-a exercitat funcţia cu vădită rea-credinţă, deoarece cunoştea sau cel puţin trebuia să cunoască faptul că instituţia îmbogăţirii fără justă cauză este inadmisibilă dacă reclamanta are raporturi contractuale şi are deschisă acţiunea în răspundere contractuală, astfel cum este în speţă;

- deşi a observat că reclamanta deduce judecăţii un raport contractual (derivat din Contractul nr. x/2006), observând că nu ar putea admite acţiunea în răspundere contractuală, (pentru că nu există o clauză care să prevadă obligaţia de plată a chiriei), a aplicat îmbogăţirea fără justă cauză;

- nu cunoaşte distincţia dintre situaţia în care partea nu are deschisă o altă acţiune şi situaţia în care partea are deschisă o altă acţiune, dar aceasta este neîntemeiată.

Astfel fiind, recurenta precizează că Rezoluţia de clasare atacată este nelegală, deoarece inspectorul judiciar nu a efectuat verificările prealabile necesare pentru a cerceta efectiv dacă dna judecător şi-a exercitat abuziv funcţia sau nu, ci s-a rezumat la lecturarea înscrisurilor depuse în susţinerea sesizării, fără a efectua alte cercetări ale abaterilor sesizate.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că obiectul litigiului îl reprezintă anularea rezoluţiei de clasare nr. 2252/A din data de 09 iulie 2019 emise în dosarul nr. 19-2993 al Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie judiciară, astfel cum a fost menţinută prin rezoluţia Inspectorului - Şef nr. C19- 2733 din data de 27 august 2019.

Recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că magistratul reclamat şi-ar fi îndeplinit funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, criticând modul de aplicare a unor norme de drept, respectiv:

- dispoziţia de repunere a cauzei pe rol pentru a da posibilitatea reclamantei, să modifice acţiunea şi temeiul de drept, după ce reţinuse cauza în pronunţare;

- aplicarea teoriei îmbogăţirii fără justă cauză, deşi partea adversă formulase o cerere de atragere a răspunderii civile contractuale a societăţii S.C A. S.R.L;

- faptul că raţionamentul judecătorului prezintă confuzii grave cu privire la condiţiile elementare ale răspunderii contractuale precum şi la prescripţia extinctivă, reţinând considerente lipsite de coerenţă.

Înalta Curte consideră că în mod corect a reţinut instanţa de fond că stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor şi susţinerilor părţilor expuse în actele de procedură, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, ţin de activitatea de judecată şi nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, fiind supuse exclusiv controlului judiciar efectuat de instanţele de judecată şi exercitat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

Astfel, nu s-a putut reţine în sarcina paratului o lipsă a cercetării faptelor imputate magistratului. În mod corect pârâta, prin prisma limitelor competenţei sale, a constatat că excedează atribuţiilor sale legale a analiza raţionamentul instanţelor sau modul de administrare a probelor şi a statua asupra aspectelor precum cele menţionate de reclamant în plângere.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond temeinic şi argumentat a reţinut că prin enunţarea încălcărilor imputate judecătorului în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Bolintin Vale, secţia civilă, pe calea unei sesizări în faţa IJ şi recurenta-reclamantă ajunge, în mod inevitabil, să critice soluţia pronunţată în cauza sa. Chiar dacă este adevărat că scopul urmărit de reclamantă în cauza de faţă este cel pe latură disciplinară, în timp ce prin promovarea căii de atac împotriva soluţiei pronunţate de dna judecător recurenta-reclamantă tinde la remedierea unei eventuale erori de judecată în aceeaşi cauză, nu este mai puţin adevărat că ambele analize - atât aceea a Inspecţiei cât şi a instanţei - privesc, în concret, aceleaşi aspecte: încălcări ale normelor de procedură şi de drept material prin soluţia pronunţată în primă instanţă.

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile de apel, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane. Nicio probă aflată la dosar nu demonstrează reaua-credinţă a magistratului B..

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credinţă a magistratului sau de grava neglijenţă - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat şi identificat indicii temeinice privind reaua-credinţă, nici privind grava neglijenţă a magistratului.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe. Dincolo de aceste aspecte, sunt şi alţi factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuţii etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijenţă, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 485/2020 din 23 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2021.