Budgetary claim for EU farm subsidies annulled in full; defendant's appeal rejected, costs awarded to farmer

Şedinţa publică din data de 12 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta Societatea B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, anularea procesului-verbal nr. x/08.01.2016 şi a deciziei nr. 7033/12.05.2016 emise de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 130/2018 din 26 septembrie 2018, a admis acţiunea formulată de reclamanta Societatea B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, a anulat decizia nr. 7033/12.05.2016 şi procesul-verbal nr. x/08.01.2016 emise de pârâtă şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.359 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond a pronunţat sentinţa civilă cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008.

În opinia recurentei, instanţa de fond în mod greşit a considerat că decizia contestată nu îndeplineşte condiţia de legalitate a motivării, impusă de art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011.

Recurenta precizează că Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 7033/12.05.2016, este motivată în fapt si în drept, reluarea situaţiei de fapt din cuprinsul procesului-verbal contestat reprezentând în fapt, un răspuns la criticile formulate în cuprinsul contestaţiei

Beneficiarii plăţilor directe trebuie să probeze, prin înscrisurile ataşate formularului de cerere de plată unică pe suprafaţă, existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului ce face obiectul cererii de ajutor financiar, dovedirea exploatării respectivului teren nefiind suficientă, prin prisma condiţiilor de eligibilitate generale, impuse prin dispoziţiile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (1) din OMAPR nr. 246/2008.

Referitor la suprafaţa de 239,65 ha, în mod greşit la pagina nr. 5 din hotărârea atacată, instanţa de fond reţine că "Pârâta APIA a reţinut că aceasta îndeplineşte toate condiţiile legale pentru acordarea schemelor de sprijin pe suprafaţă, ulterior, pârâta a constatat că reclamanta nu a prezentat documente opozabile APIA care dovedesc dreptul de folosinţă pentru suprafaţa de 239,65 ha teren arabil situat pe raza localităţilor Gura Padinii, jud. Olt -8 ha şi Gura Padinii, jud. Olt -231,65 ha."

Prin urmare, fermierii au obligaţia de a depune cereri de sprijin corect întocmite, iar datele înscrise sa fie reale, exacte şi complet valabile, APIA având numai rolul de a verifica aceste date raportate la celelalte cereri de sprijin gestionate prin metode specifice (control încrucişat, administrativ, control pe teren, control prin teledetecţie).

Instituţiile publice cu competenţe în gestionarea fondurilor comunitare si a cofinantării aferente au obligaţia de a efectua verificări asupra modului de soluţionare al cererilor de acordare a sprijinului în vederea stabilirii, individualizării obligaţiilor de plată şi, totodată, au competenţa emiterii titlului de creanţă, toate acestea fiind indisolubil legate de obligaţia recuperării prejudiciilor cauzate fondurilor comunitare şi fondurilor de cofinanţare aferente.

Sprijinul financiar a fost acordat sub rezerva verificărilor ulterioare, aceste creanţe bugetare rezultate din nereguli ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare şi a sumelor de cofinanţare aferente reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau la bugetele naţionale.

Cu privire la constatarea instanţei de fond potrivit căreia:

"un contract de arendare este, în principiu, apt să reprezinte document doveditor al dreptului de folosinţă cât timp acesta este încheiat şi înregistrat, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data întocmirii lui" recurenta arată că într-adevăr acesta reprezintă un document doveditor al dreptului de folosinţă, însă ceea ce nu a luat în considerare instanţa de fond este faptul că acel contract de arendare indică în mod clar că o altă societate respectiv S.C. C. S.R.L. este titularul dreptului de utilizare al terenului arendat, ceea ce rezultă în mod evident că nu arendaşul este cel care a utilizat efectiv terenul, sprijinul financiar fiind cuvenit doar celui care efectuează activitate agricolă conform dispoziţiilor legale.

Chiar dacă S.C. C. S.R.L. nu a solicitat sprijin financiar în baza acestui contract de arendare, ceea ce a dus la înlăturarea sprijinului financiar a fost faptul că nu s-a îndeplinit condiţia ca titularul dreptului de folosinţă (arendaşul S.C. B. SRL) să fie şi titularul dreptului de utilizare, în acest ultim caz fiind S.C. C. S.R.L., deşi prin definiţia legală a aredaşului acesta ar trebui să fie utilizatorul terenului arendat.

Se mai susţine că instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile legale în vigoare, respectiv că la data depunerii cererii aferentă campaniei 2014, pentru a beneficia de plăţi intimata-reclamantă trebuia să facă în mod cumulativ dovada atât a dreptului de folosinţă cât şi a utilizării terenului. Nu se cunoaşte dacă reclamanta a folosit sau nu un teren pe care proprietarul nu îl mai dădea în arendă pentru că se cerea în instanţă rezilierea contractului. Dar ceea ce este cert şi instanţa de fond în mod greşit nu a constatat este faptul că intimata-reclamantă în situaţia în care a folosit această suprafaţă de teren, nu l-a deţinut cu titlu valabil.

Astfel fiind, recurenta susţine că reclamanta S.C. B. S.R.L. a avut calitatea de arendaş, iar S.C. C. S.R.L. a avut calitatea de utilizator al terenului arendat de către S.C. B. S.R.L., iar din punct de vedere a îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate prevăzute de art. 7 lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, reclamanta S.C. B. S.R.L. nu este eligibilă.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.359 RON, recurenta arată că această suma este vădit disproporţionată în raport cu valoarea (147.312,46 RON), complexitatea şi cu activitatea desfăşurată de avocat.

Dispoziţiile art. 453 alin. C. proc. civ. au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură, onorariul părţii care a câştigat procesul, trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia instanţa de fond în mod greşit a reţinut că decizia contestată nu este motivată.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului temeinic şi argumentat a reţinut că decizia atacată nu conţine o motivare corespunzătoare care să permită exercitarea unui control de legalitate.

Procedând astfel instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Instanţa de control judiciar reţine că un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Altfel spus, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate, şi anume: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

Înalta Curte precizează că obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât şi la nivelul dreptului unional.

Motivarea actului administrativ constituie o garanţie împotriva arbitrariului şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competenţa emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor şi de asemenea, să permită instanţelor efectuarea revizuirii actului, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea.

În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanţa de contencios unional a reţinut că o detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparenţă, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat.

Este adevărat că o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

Într-o atare situaţie, actul administrativ este lipsit de previzibilitate şi coerenţă, iar vătămarea există.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei nr. 7033/12.05.2016, recurenta-pârâtă reia argumentele de fapt şi de drept ale procesului-verbal nr. x/08.01.2016, fără să dea un răspuns concret motivelor principale de nelegalitate şi de netemeinicie dezvoltate în contestaţia administrativă

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că din actele şi lucrările dosarului rezultă că Societatea B. S.R.L. Braşov a depus la APIA Centrul Judeţean Olt, pentru campania agricola 2014, cererea de plată pentru schemele de sprijin pe suprafaţă nr. x/06.05.2014, solicitând sprijin financiar pentru suprafaţa de 239,65 ha teren arabil situat pe raza localităţilor Gura Padinii, jud. Olt - 8 ha - nume cultură: teren necultivat şi Grojdibodu, jud. Olt - 231,65 ha - nume cultură: teren necultivat.

Prin Decizia de plată nr. x/23.12.2014 pârâta APIA a acordat plăţi în cuantum total de 147.312,46 RON, din care suma de 72.927,86 RON a fost acordată cu titlu de avans, iar restul de plată de 74.384,6 RON a fost determinat ca total de plată, act administrativ care nu a fost contestat.

Ulterior, prin procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/08.01.2016 pârâta APIA a stabilit o valoare a creanţei bugetare datorată de reclamantă de 147.312,46 RON. S-a reţinut în cuprinsul procesului-verbal că, în ceea ce priveşte contractul de arendare nr. x/11.08.2011, lipsesc datele referitoare la identificarea persoanei juridice care acţionează în calitate de arendaş, precum şi lipsa menţiunii calităţii de reprezentant legal al acesteia, deoarece contractul este semnat de Societatea B. S.R.L., ca arendaş, însă, în preambul, fiind indicate două societăţi S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., aceasta cu acelaşi sediu, în calitate de utilizator.

De asemenea, în cuprinsul procesului-verbal s-a mai reţinut că nu se face dovada dreptului de folosinţă.

În ceea ce priveşte criticile recurentei cu privire la contractul de arendă nr. x/11.08.2011, Înalta Curte are în vedere faptul că recurenta - pârâtă a susţinut atât în faţa instanţei de fond cât şi în recursul formulat că din conţinutul contractului de arendă nr. x/11.08.2011 nu rezultă în mod clar care este persoana juridică care deţine calitatea de arendaş. Se invocă faptul că în preambulul contractului apare menţiunea S.C. B. S.R.L. în calitate de administrator [...] şi S.C. C. S.R.L. în calitate de utilizator, şi că această împrejurare este de natură să afecteze valabilitatea acestui înscris.

Înalta Curte constată că în cazul de faţă, părţile semnatare ale contractului de arendă sunt Consiliul Local Vădăstriţa în calitate de "arendator" şi B. S.R.L. în calitate de "arendaş".

Tribunalul Olt s-a pronunţat în mod definitiv şi irevocabil atât cu privire la aspectele care ţin de legalitatea contractului de arendă în discuţie, cât şi cu privire la calitatea părţilor.

Cu privire la dovada dreptului de folosinţa şi dovada utilizării terenului, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 7 pct. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, unde legiuitorul condiţionează beneficiul schemelor de plăţi pe suprafaţă, de dovada dreptului de folosinţă şi de dovada faptului că fermierul a utilizat acel teren.

Intimata-reclamantă a depus cererea de plată nr. x/06.05.2014 şi Adeverinţa nr. x/06.05.2014 emisă de Primăria Grojdibodu şi Adeverinţa nr. x/06.05.2014 emisă de Primăria Gura Padinii, prin care a făcut dovada că utilizează terenul.

Cele două adeverinţe au fost emise de primăriile în ale căror raze teritoriale se află terenul pentru care a fost solicitat sprijinul pe suprafaţă, tocmai pentru a atesta starea de fapt privind utilizarea, respectiv faptul că fermierul şi-a exercitat faptic dreptul de folosinţă cultivând terenul.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, dovada utilizării terenului poate fi făcută prin orice mijloc de probă, aceasta reprezentând o stare de fapt şi nu un drept în sine.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată

Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acţiunea. Principiul enunţat este consacrat, în mod expres, în art. 453 C. proc. civ. care dispune:

"(1) Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, şi anume aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.

Art. 453 C. proc. civ., fără a menţiona în terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiune ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată.

Pe lângă principiul culpei procesuale, există şi alte principii care se impun a fi respectate pentru a fi posibilă acordarea cheltuielilor de judecată.

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Prima instanţă a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă.

În jurisprudenţa CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Din perspectiva CEDO pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real, caracterul rezonabil şi caracterul necesar.

Se poate observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa CEDO sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a dispus acordarea cheltuielilor de judecată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond în mod corect a dispus acordarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte are în vedere şi Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva sentinţei nr. 130/2018 din 26 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta - pârâtă la plata sumei de 7140 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2021.