Insurers' bureau not an insurance creditor; appeal against guarantee fund rejection dismissed.

Şedinţa publică din data de 12 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicitând anularea deciziei nr. 11469/23.11.2017 emisă de pârât şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1480,14 euro aferentă cererii de plată nr. x/2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2393 din 23 mai 2018, a respins acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a declarat recurs.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a BAAR prin Decizia nr. 10177/20.10.2017 şi a rambursat în limita plafonului de 450.000 de RON despăgubirile plătite de către FPVS - actualmente BAAR, Organismului de Compensare din Bulgaria ca urmare a producerii unui accident de circulaţie de către un asigurat RCA al societăţii A..

FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a asigurătorilor CASCO.

Totodată, este deja de notorietate faptul că FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a mai multor asigurători CASCO, care după plata despăgubirilor cuvenite propriilor asiguraţi s-au subrogat legal în drepturile acestora împotriva asigurătorului RCA al persoanei responsabile pentru producerea accidentului de circulaţie. În aceste situaţii, FGA a recunoscut că asigurătorul CASCO, în temeiul subrogaţiei legale, este creditor de asigurare, litigiile aflate în acest moment pe rolul Curţii de Apel Bucureşti vizând aplicarea plafonului de garanţie a FGA de 450.000 RON la nivelul întregii creanţe a asigurătorului CASCO sau, pentru fiecare dosar de daună în parte, nicidecum calitatea de creditor de asigure, care a fost recunoscută de FGA.

Absenţa unei motivări din partea instanţei de fond - ţinând cont de prevederile legale exprese referitoare la subrogaţia legală a FPVS - BAAR în drepturile victimei şi împotriva asigurătorului RCA (art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008) şi având în vedere chiar poziţia asumată de FGA prin recunoaşterea calităţii de creditor de asigurare ca urmare a subrogaţiei legale a asigurătorului CASCO dar şi chiar a FPVS - BAAR, nu poate duce la interpretarea instanţei de fond care a înţeles să înlăture în mod lapidar toate acestea şi să aprecieze că "pârâtul a fost constituit cu scopul de a garanta pe asiguraţi şi nu alte entităţi".

Recurentul mai susţine că instanţa de fond nu a reuşit să motiveze înlăturarea prevederilor legale speciale privind subrogaţia FPVS - BAAR în drepturile persoanei prejudiciate.

Astfel, fiind vorba despre daune cauzate la origine prin accidente auto, care au survenit din vina asiguraţilor RCA, iar aceste asigurări aveau ca obiect tocmai acoperirea unei asemenea răspunderi (mai exact, a daunelor rezultate), reiese că despăgubirile în discuţie trebuie să fie suportate în final de asigurătorul RCA, care nu se mai poate întoarce împotriva celui asigurat printr-o acţiune în regres, însuşi obiectul asigurării (evenimentul asigurat) fiind această răspundere.

Cum răspunderea celor vinovaţi de cauzarea prejudiciilor, în cazurile în discuţie, era acoperită de poliţele RCA încheiate de aceştia cu S.C. B. S.A., această societate este cea care, în mod normal, trebuia să-i dezdăuneze pe cei păgubiţi, respectiv şi pe recurent care s-a subrogat în drepturile celor păgubiţi.

Însă, cum respectiva societate de asigurări a fost declarată în faliment, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, obligaţia de dezdăunare a trecut asupra Fondului de garantare a asiguraţilor, conform dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În opinia recurentului, creanţele sale, care, prin despăgubirea persoanelor păgubite, s-a subrogat în drepturile acestora în temeiul dispoziţiilor art. 1.593 C. civ., şi art. 27 din Ordinul CSA nr. 1/2008, trebuie să fie onorate de către Fondul de garantare a asiguraţilor.

Dacă nu ar fi operat subrogaţia, fiecare persoană păgubită (în calitate de creditor) ar fi avut dreptul de a se îndrepta împotriva Fondului.

Pentru că Legea nr. 213/2015 nu conţine norme speciale în privinţa subrogării recurentului în calitate de Organism de Compensare, se vor aplica ca drept comun dispoziţiile noului C. civ. referitoare la subrogaţia personală a fiecărui solvens în drepturile fiecărui accipiens, adică dispoziţiile art. 1.593-1.594, precum şi prevederile art. 27 din Ordinul CSA nr. 1/2008.

Se mai susţine că organismul de compensare are rolul unui facilitator pentru victimele accidentelor de asigurare care au calitatea de vizitator în statul în care s-a produs respectivul accident, astfel încât victima să nu fie nevoită să trateze în mod direct cu asigurătorul RCA al conducătorului auto vinovat, într-o limbă pe care nu o cunoaşte şi în aplicarea unui cadrul legal cu care nu este familiarizată.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin decizia contestată nr. 11469/23.11.2017 emisă de pârâtul FGA s-a respins cererea depusă de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, în calitate de organism de compensare, privind plata sumei de 1480,14 euro achitată către Organismul de compensare din Italia.

S-a motivat că cererea de plată a fost făcută de FPVS în calitate de organism de compensare şi nu de către creditorul de asigurare.

În aceeaşi decizie, pârâtul a arătat că a mai achitat despăgubiri în dosare de daună în care FPVS a depus cereri de plată, dar în calitate de organism de plată şi nu în calitate de organism de compensare.

Pârâtul a mai invocat şi faptul că FPVS nu este creditor de asigurare conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din legea nr. 213/2015.

S-a reţinut că pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită în cauză, cererea de plată fiind formulată de către o persoană care nu dovedeşte calitatea de proprietar al unui autoturism implicat în vreun eveniment rutier în care vinovatul să deţină o poliţă RCA emisă de B. S.A.

Astfel fiind, s-a apreciat că petenta nu are calitatea de creditor de asigurare, neavând nici calitatea de persoană asigurată, beneficiară a asigurării sau persoană păgubită.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că recurentul a înţeles să formuleze această cerere de plată în calitate de Organism de Compensare şi nu în calitate de creditor de asigurare aşa cum se menţionează în mod expres în textele de lege incidente pricinii.

Limitarea obligaţiilor Fondului de Garantare a Asiguraţilor derivă din dispoziţiile legale, Fondul putând proceda, în condiţiile Legii nr. 213/2015 şi a Normelor emise în aplicarea acesteia, doar la plata creanţelor de asigurare certe, lichide şi exigibile către creditorii de asigurări definiţi în mod expres.

Obligativitatea instrumentării dosarelor de daună de către FGA este prevăzută şi în art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 21 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, potrivit cărora:

"în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurare, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susţinerea cererii de plată, a dosarelor de daună şi a evidenţelor preluate de la asigurător [...]".

Raportat la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor care menţionează în mod expres faptul că, scopul acestuia îl reprezintă: protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, FGA, prin Comisia Specială hotărăşte respingerea cererii de plată raportat la lipsa calităţii petentei de creditor de asigurare în înţelesul Legii nr. 213/2015.

În baza subrogatiei legale nu se transmite şi calitatea de creditor de asigurare şi nu se transmite o creanţă de asigurare, astfel cum sunt definite de art. 4, alin. (1), lit. b), punctele (i), (ii) şi (iii) din Legea nr. 213/2015.

Acţiunea pe care o exercită FPVS/BAAR împotriva celui vinovat de producere a evenimentului sau a asigurătorului acestuia este o acţiune în nume propriu şi se exercită în afara oricăror raporturi de asigurare.

În urma subrogării legale, prevăzute de art. 27 din Ordinul 1/2008 recurentul-reclamant nu a dobândit şi calitatea de creditor asigurat, iar acţiunea în regres împotriva unui asigurător RCA nu o exercită în numele asiguratului/beneficiarului asigurării. Aceste acţiuni se exercită numai în nume propriu.

În cazurile în care pentru paguba cauzată este responsabilă o terţă persoană, conform regulilor generale, asiguratul ar putea pretinde repararea prejudiciilor de la acea persoană. Asiguratul are însă o acţiune directă izvorâtă din contractul de asigurare şi împotriva asigurătorului.

În contextul în care s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, drepturile persoanei păgubite prin producerea accidentului auto se exercita împotriva celui răspunzător de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei, asiguratul RCA.

Prin art. 27, alin. (2) din Ordinul 1/2008 al CSA s-a prevăzut că:

"După rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului şi/sau ale societăţii de asigurare, în limita sumelor plătite."

Astfel, legiuitorul foloseşte termenul "rambursare" şi nu ca în cazul asigurătorilor plata indemnizaţiei.

Indemnizaţia de asigurare se achită numai în baza unui contract/raport de asigurare pe când termenul de rambursare se foloseşte numai dacă cineva a realizat o plată în baza unei obligaţii legale.

În cauza de faţă, recurentul-reclamant a plătit ca organism de compensare, în baza legii, acesta neachitând o indemnizaţie de asigurare ci o obligaţie legală.

Dreptul de a solicita despăgubirea pe care-l avea beneficiarul asigurării RCA a fost transferat în patrimoniul asigurătorului (care nu este divizibil) şi acesta îl exercită în nume propriu.

Este adevărat că reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, însă această subrogare operează faţă de societatea de asigurare şi faţă de persoana responsabilă de producerea accidentului (conform art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 şi art. 6 din Directiva 2000/26/CE) şi nu faţă de FGA care garantează doar creanţele creditorilor de asigurări astfel cum aceştia sunt definiţi de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut că, chiar dacă operează subrogaţia legală aceasta are efect numai în privinţa societăţii de asigurare şi a persoanei vinovate de producerea accidentului, pentru că atât Directiva nr. 2000/26/CE la art. 6 cât şi actul normativ de transpunere în legislaţia naţională, ordinul CSA nr. 1/2008 (art. 27 alin. (2) fac trimitere doar la aceştia.

Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinţei civile nr. 2393 din 23 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2021.