Ministry appeal on seminar costs rejected; expenses upheld as eligible, annulment of irregularity notice confirmed.

Şedinţa publică din data de 12 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei solicitând anularea în parte a Deciziei nr. 133/4952/29.03.2017 prin care a fost admisă în parte contestaţia sa împotriva Notei de constatare a neregulilor nr. 101/4952/14.02.2017, cu consecinţa anulării acesteia.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1855 din 18 aprilie 2018, a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Guvernul României, a anulat în parte decizia (nota de informare) nr. x/29.03.2017 şi integral nota nr. x/14.02.2017, a respins cererea incidentală din 23.06.2017 formulată de reclamant, ca neîntemeiată şi a admis cererea de intervenţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice, în interesul Guvernului României.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs principal, iar reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii recurs incident.

3.2. Pârâtul Ministerul Justiţiei, în motivarea recursului arată că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale, motiv de recurs prevăzut la pct. 8 din cuprinsul alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.

Cu privire la caracterul neeligibil al cheltuielilor efectuate de reclamant în legătură cu persoanele neparticipante la sesiunile de formare profesională în cadrul contractului de finanţare nr. x/10.03.2014, se arată între condiţiile de eligibilitate a cheltuielilor incluse în contractul de finanţare, astfel cum au fost preluate din Regulamentul de Implementare a Mecanismului Financiar Norvegian 2009-2014, o relevanţă deosebită în cauza dedusă judecăţii o prezintă acelea privind necesitatea ca aceste cheltuieli să fi fost: "realizate exclusiv în scopul atingerii obiectivului/obiectivelor proiectului şi al rezultatelor acestuia, în concordanţă cu principiile economiei, eficienţei şi eficacităţii; identificabile şi verificabile, în special prin înregistrarea în registrele contabile ale PP şi ale partenerilor de proiect ai acestora, şi stabilite în conformitate cu standardele aplicabile în domeniul contabilităţii în ţara PP, respectiv a partenerilor săi şi sunt în concordanţă cu principiile contabile general acceptate; conforme cu prevederile legislaţiei fiscale şi naţionale aplicabile" (art. 6 alin. (1), lit. d)-f). De asemenea, conform alin. (2) al art. 6, "cheltuielile sunt considerate ca fiind efectuate atunci când acestea au fost facturate şi plătite, iar bunurile au fost livrate şi serviciile/lucrările au fost prestate".

Astfel, reclamantul a efectuat plăţile aferente cheltuielilor constatate neeligibile ocazionate de cazarea, mesele şi pauzele de cafea ale persoanelor neparticipante cu încălcarea prevederilor Ordinului. nr. 1792 din 24 decembrie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale. Acest ordin prevede la punctul 2 faptul că "Lichidarea cheltuielilor este faza în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului legal pe baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile respective. Verificarea existenţei obligaţiei de plată se realizează prin verificarea documentelor justificative din care să rezulte pretenţia creditorului, precum şi realitatea "serviciului efectuat" (bunurile au fost livrate, lucrările executate şi serviciile prestate sau, după caz, existenţa unui titlu care să justifice plata: titlu executoriu, acord de împrumut, acord de grant etc).

Instanţa, în mod eronat a apreciat că plata cheltuielilor de către reclamant (în calitate de Achizitor) s-a efectuat în mod legal, în realitate acestea fiind făcute cu încălcarea prevederilor legislaţiei în materie financiară, limitându-se în schimb la a conferi valoare normativă instrucţiunii nr. 5 a OP şi reţinând că recomandările incluse în document nu se pot aplica retroactiv situaţiilor prejudiciatoare survenite anterior datei de 18.08.2015.

Concret, situaţia generatoare de prejudicii a rezidat din împrejurarea că achitarea serviciilor de către CSM către operatorul economic contractat s-a făcut cu nesocotirea legislaţiei în domeniul financiar-contabil aplicabile, independent de aplicabilitatea sau nu a instrucţiunii nr. 5.

Prevederile incluse în contractul de finanţare la art. 6 (care preia dispoziţiile art. 7.2 din Regulamentul de implementare a MFN 2009-2014) erau suficiente pentru ca un promotor diligent să evite angajarea cheltuielilor neeligibile care fac obiectul prezentei judecăţi.

În acelaşi timp, în mod greşit instanţa de fond a analizat eligibilitatea cheltuielilor mai mult prin prisma contractului de prestări servicii încheiat între reclamant şi operatorul economic decât a contractului de finanţare şi a cadrului legal specific aplicabil. Astfel, chiar dacă în economia contractului de prestări servicii, Prestatorul se poate considera, potrivit contractului, îndreptăţit a primi plata pentru serviciile puse la dispoziţie, în contextul contractului de finanţare, singurul, de altfel, relevant în speţa dedusă judecăţii, prin prisma relaţiei promotor de proiect-OP, aceste cheltuieli nu pot fi suportate din bugetul proiectului, fiind neeligibile pentru argumentele mai sus expuse.

De asemenea, prima instanţă a procedat la admiterea tuturor pretenţiilor formulate de reclamant, fără a face o analiză temeinică a situaţiilor individuale care au atras neeligibilitatea cheltuielilor constatate de OP, limitându-se a face constatarea generală că "împrejurarea că nu au participat total sau parţial la seminarii anumite persoane nu era o situaţie care putea fi prevăzută de cele mai multe ori nici chiar de către persoanele în cauză". Astfel, în mod indirect, instanţa a admis existenţa unor situaţii în care neparticiparea unor participanţi ar fi putut fi prevăzută de promotorul de proiect, cu consecinţa limitării prejudiciului produs prin achitarea unor servicii neprestate.

În opinia recurentului, mod greşit instanţa de fond a reţinut că neprezentarea unor persoane parţială sau în totalitate nu putea fi constatată decât pe parcursul desfăşurării seminariilor. În acest sens, relevante sunt prevederile contractului de prestări servicii nr. x/24.06.2014 încheiat între CSM şi operatorul economic, respectiv art. 9, pct. A2 "listele...vor fi confirmate/transmise Prestatorului de către Achizitor cu cel puţin 5 zile înainte de data desfăşurării evenimentului", cât şi A3 "prestatorul are obligaţia anulării rezervărilor de cazare, fără plată din partea Achizitorului, dacă anularea rezervării a fost transmisă/comunicată în scris cu minim 24 de ore înaintea zilei de cazare pentru care se solicită anularea" care instituie, indirect, o obligaţie de diligentă, de acţiune.

Astfel, depunerea diligentelor în sensul cheltuirii eficiente şi responsabile a fondurilor aferente proiectului presupunea a comunica cu participanţii în sensul obţinerii unei confirmări din partea acestora de participare la evenimente în termenul contractului (cu minim 24 ore înainte de începerea evenimentului).

Chiar şi în absenţa unei instrucţiuni, PP trebuia sa întreprindă toate demersurile în sensul de a se asigura că respectivele cheltuieli din bugetul proiectului s-au efectuat cu respectarea cadrului legal al Programului şi a legislaţiei naţionale în materie financiară.

În realitate, conform obligaţiilor contractului de finanţare, PP avea obligaţia unui bonus pater familias faţă de bugetul proiectului, fiind nu numai îndreptăţit, dar chiar obligat să administreze in mod prudent bugetul proiectului.

Cu privire la argumentul invocat de instanţă "serviciile au fost facturate şi plătite şi nu se poate reţine că serviciile nu ar fi fost prestate", este adevărat că, din perspectiva relaţiei operator economic - promotor, operatorului economic, în condiţiile în care nu a primit nicio înştiinţare în termenul rezonabil introdus în contract de 24 de ore, este pe deplin îndreptăţit a primi contraprestaţia. În realitate, ceea ce a imputat OP prin constatarea neeligibilităţii cheltuielilor a fost lipsa luării oricăror măsuri din partea intimatului-reclamant, în calitate de promotor de proiect de natură a conduce la concluzia că acesta a depus diligenţele minime în scopul minimizării prejudiciilor şi cheltuirii eficiente a banilor publici.

Condiţia inclusă în regulament vizează relaţia OP-promotor şi cheltuielile se consideră eligibile în condiţiile în care serviciile au fost prestate în interesul beneficiarilor/grupului ţintă al proiectului, nu al operatorului economic.

Astfel, în lipsa unor diligente suplimentare din partea reclamantului, termenul de minim 24 de ore instituit în contract pentru anularea fără penalităţi a serviciilor comandate, pe lângă termenul de 5 zile prevăzut în contract la art. 10.2 ar fi lipsit de justificare. Or, acesta a fost introdus tocmai în scopul evitării prejudiciilor prin achitarea unor servicii de care nu au beneficiat reprezentanţii grupului ţintă ai proiectului.

Se mai susţine că în ceea ce priveşte constatarea eligibilităţii cheltuielilor efectuate de reclamant reprezentând costuri aferente cazării participanţilor în regim hotelier de 4 stele, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că prevederile art. 26 alin. (1) din H.G. nr. 1860/2006 nu pot justifica neeligibilitatea acestor cheltuieli, întrucât acest text se referă la decontare şi nu la punerea la dispoziţie de către autoritate a unui spaţiu de cazare.

Stabilirea unor specificaţii minimale şi maximale pentru achiziţia publică a unor servicii de cazare nu poate fi considerată o încălcare a principiilor care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică, astfel cum acestea erau definite, la acel moment, în cadrul art. 2 al O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu atât mai mult cu cât acest lucru s-ar fi realizat în considerarea obligaţiilor legale instituite prin H.G. nr. 1860/2006.

3.2. Reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii prin recursul incident arată că motivul de nelegalitate al soluţiei pronunţate faţă de cererea incidentală se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, din cuprinsul dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Anexa la Hotărârea Guvernului denumită în continuare H.G. nr. 1860/2006, rezultă că această normă este aplicabilă, în mod direct, numai în situaţia cazării personalului pe care autoritatea publică îl trimite în delegare în altă localitate, situaţie distinctă de cea care a făcut obiectul contractelor de achiziţie publică în care au fost achiziţionate servicii complexe (cazare, masă, închiriere săli de conferinţe) aferente seminarelor derulate în cadrul programului x - "întărirea capacităţii judiciare şi cooperare" finanţat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009 - 2014 (Outcome 1, Output 1.2, 2.2, 2.3, 2.4.), nu doar servicii de cazare, iar beneficiarii acestor servicii nu erau delegaţi ai achizitorului căruia să îi fi fost direct decontate cheltuielile de cazare efectuate pe cont propriu.

De altfel, raţiunea decontării parţiale a tarifului de cazare perceput, în ipoteza cazării într-o structură de cazare turistică de confort superior celei de trei stele, este prezumţia că tariful de cazare plătit de persoana trimisă în delegare este mai mare decât tariful ce ar fi fost plătit dacă s-ar fi cazat la o unitate de clasificare inferioară.

Această raţiune este în mod evident neaplicabilă în cazul achiziţiilor publice, cu precădere atunci când criteriul de atribuire este "preţul cel mai scăzut".

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, recurentul arată că prevederile art. 26 alin. (2) din Anexa Ia H.G. nr. 1860/2006, aplicate în contextul contractării serviciilor de cazare prin procedura de achiziţie publică, contravin dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice, cu completările ulterioare (O.U.G. nr. 34/2006, în reglementarea de la momentul contractării).

Achiziţionând servicii mai scumpe şi inferioare calitativ sunt utilizate ineficient fondurile publice, ceea ce încalcă însuşi scopul legii achiziţiilor publice.

Interzicând achiziţionarea serviciilor de cazare clasificate la mai mult de 3 stele sau flori, într-o procedură de selecţie accesibilă şi unităţilor de trei stele, atunci când criteriul de selecţie este preţul minim, se nesocotesc principiile privind nediscriminarea, tratamentul egal, proporţionalitatea şi eficienţa utilizării fondurilor.

În opinia recurentului, soluţia legală şi optimă este aceea de a solicita servicii de minim trei stele, fără a interzice participarea unităţilor de cazare clasificate la un nivel superior, şi de a selecta oferta cu preţul cel mai mic.

În situaţia achiziţiilor publice de servicii, între care şi cele de cazare, art. 26 alin. (2) din Anexa la H.G. nr. 1860/2016 nu poate fi aplicat în mod individual, ci trebuie coroborat cu legislaţia naţională în materia achiziţiilor publice, pentru a nu aduce atingere obiectivelor şi principiilor ce guvernează acest domeniu.

În susţinerea recursurilor sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză s-au formulat întâmpinări reciproce, prin care s-a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte recursul principal declarat de Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că pârâtul Ministerul Justiţiei nu a motivat în drept măsura privind considerarea drept neeligibile a cheltuielilor cauzate de neparticiparea unor persoane la cursurile organizate şi nici în actul prin care a soluţionat contestaţia administrativă nu a precizat motivele de fapt şi de drept ale considerării neeligibile a acestei categorii de cheltuieli sau argumentele pentru care a înlăturat susţinerile din contestaţie referitoare la imposibilitatea participării, din motive obiective, a persoanelor care s-au înscris la cursuri.

Totodată, prima instanţă a reţinut că deşi s-au depus inclusiv documente justificative privind imposibilitatea fortuită de prezentare a persoanelor în cauză la seminare, pârâtul nu a precizat de ce nu a ţinut cont de acestea şi nici de ce a respins argumentele prezentate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a reţinut că actele administrative contestate sunt nemotivate, fapt ce atrage nulitatea acestora sub aspectul considerării drept neeligibile a cheltuielilor aferente asigurării unor mese ori cazării unor persoane care nu au participat, ori au participat doar parţial, la seminarele organizate.

Înalta Curte precizează că obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât şi la nivelul dreptului unional.

Motivarea actului administrativ constituie o garanţie împotriva arbitrariului şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competenţa emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor şi de asemenea, să permită instanţelor efectuarea revizuirii actului, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea.

În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanţa de contencios unional a reţinut că o detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparenţă, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat.

Cum această obligaţie nu a fost respectată de Ministerul Justiţiei la emiterea actului administrativ, ea nu poate fi îndeplinită ulterior prin introducerea unor temeiuri legale în alte acte procedurale care nu sunt parte integrantă din actul atacat.

Motivul invocat de recurentul-pârât referitor la termenul de comunicarea Instrucţiunii nr. 5/18.08.2015 ce nu ar fi trebuit să fie luat în considerare de instanţa de fond la soluţionarea cauzei este nefondat, deoarece instanţa nu a avut în vedere termenul de comunicare a actului cu caracter normativ. ci data emiterii acestuia.

Această instrucţiune a fost emisă în temeiul prevederilor art. 7 partea A, alin. (2) din contractul de finanţare nr. x/10.03.2014, încheiat între Ministerul Justiţiei, în calitate de Operator de Program (OP) şi Consiliul Superior al Magistraturii, în calitate de Promotor de Proiect (PP), care dispun în sensul:

"OP arc dreptul să emită instrucţiuni în vederea executării prezentului contract de finanţare, care au caracter obligatoriu pentru PP".

Prin urmare, inexistenţa unor astfel de obligaţii la momentul organizării activităţilor de formare conduce la reevaluarea caracterului cheltuielilor efectuate în derularea contractului nr. x/4952/10.03.2014, conform Raportul intermediar de progres nr. 3 (RIF2) pentru perioada septembrie - decembrie 2014 aferent proiectului "întărirea capacităţii sistemului judiciar românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative şi instituţionale" din cadrul programului x - "întărirea capacităţii judiciare şi cooperare" finanţat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009 - 2014, instanţa de fond reţinând în mod corect caracterul eligibil al acestora.

În acord cu cele statuate de instanţa fondului, Înalta Curte reţine faptul că aceste cheltuieli au fost efectuate în perioada de eligibilitate a proiectului, au legătură cu obiectul contractului de finanţare, au fost prevăzute în bugetul detaliat al proiectului, nu sunt disproporţionate şi, contrar celor susţinute de recurent, au fost necesare pentru implementarea proiectului, fiind realizate exclusiv în scopul atingerii obiectivelor proiectului, respectând principiile economiei, eficienţei şi eficacităţii.

Serviciile de cazare şi masă au fost contractate în urma unor proceduri legale şi în limitele stabilite de bugetul proiectului, iar indicatorii stabiliţi prin proiect au fost atinşi, chiar dacă numărul de participanţi prevăzut pentru fiecare seminar în parte nu a fost întotdeauna atins, din varii motive.

Faptul că la acest seminar nu au participat efectiv toţi magistraţii care s-au înscris iniţial, nu poate fi imputat Consiliului Superior al Magistraturii. In lipsa unei obligaţii legale sau de altă natură care să îi incumbe magistratului să participe la activitatea de formare, partenerii de proiect nu au avut la îndemână mijloace de coerciţie pentru a se asigura că persoanele înscrise vor participa efectiv la seminarele organizate în acest context.

Având în vedere că serviciile au fost contractate în mod legal, că absenţa unui număr mic de participanţi nu a împiedicat atingerea indicatorilor proiectului, că sumele cheltuite au respectat limitele bugetare inclusiv raportat la numărul participanţilor efectivi, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a reţinut că sumele menţionate în constatările Ministerului Justiţiei, referitoare la cheltuieli de cazare, masă (prânz, cină), pauză de cafea, generate de neparticiparea la seminarii a unor cursanţi, sunt eligibile.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la contractul de prestări de servicii nr. x/24.06.2014, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, Înalta Curte constată că potrivit acestor contracte, Consiliul Superior al Magistraturii trebuia să plătească furnizorului de servicii contravaloarea cazării, a meselor şi a pauzelor de cafea, având în vedere confirmările de participare a magistraţilor la seminar.

Astfel, prin aceste contracte, s-a stipulat în cadrul obligaţiilor prestatorului, la punctul 9 că "pentru fiecare activitate (seminar, conferinţă/workshop etc.) numărul de cazări/mese este estimativ şi nu leagă CSM de respectarea numărului de camere, mese, participanţi şi nici nu va duce la impunerea unor costuri suplimentare sau penalizări, rezervările şi plăţile fiind făcute pe baza confirmărilor de participare şi a facturilor finale".

În acest context, numărul participanţilor la seminare a fost estimativ, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu putea fi obligat la costuri suplimentare sau penalizări în condiţiile în care prezenţa magistraţilor nu se realiza în limitele acestei estimări.

Prin urmare, în condiţiile în care au existat magistraţi care au confirmat participarea, dar din varii motive obiective nu au putut participa şi nu au anunţat în timp util lipsa de la seminar, Consiliul Superior al Magistraturii avea obligaţia achitării acestor servicii.

Cu privire la argumentele pârâtului referitoare la cheltuielile determinate de cazarea la un hotel de 4 stele, se constată că serviciile de cazare respective au fost achiziţionate într-o procedura de achiziţie publică având ca obiect servicii de cazare la unităţi de cazare de 3 stele sau în regim de 3 stele.

Din formularea art. 26 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia clasificării de maximum 3 stele sau flori se referă la camera cu pat individual sau camera cu două paturi, care, în unele cazuri, poate caracteriza structura turistică în ansamblul acesteia, însă nefiind obligatoriu ca această echivalenţă să existe.

Contrar susţinerilor recurentului, din cuprinsul art. 26 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1860/2006 rezultă că această normă este aplicabilă, în mod direct, numai în situaţia cazării personalului pe care autoritatea publică îl trimite în delegare în altă localitate, situaţie distinctă de cea care a făcut obiectul contractelor de achiziţie publică în care au fost achiziţionate servicii complexe aferente seminariilor derulate în cadrul programului x - "întărirea capacităţii judiciare şi cooperare" finanţat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009 - 2014 (Outcome 1, Output 1.2, 2.2, 2.3, 2.4.), nu doar servicii de cazare, iar beneficiarii acestor servicii nu erau personal delegat al achizitorului.

În situaţia achiziţiilor publice de servicii, între care şi cele de cazare, norma menţionată nu poate fi aplicată în mod individual, ci trebuie coroborată cu legislaţia naţională în materia achiziţiilor publice, pentru a nu aduce atingere obiectivelor şi principiilor ce guvernează acest domeniu.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că cererea incidentală este neîntemeiată având în vedere faptul că dispoziţiile a căror anulare se solicită nu au ca obiect de reglementare eligibilitatea cheltuielilor efectuate în cadrul proiectelor finanţate din fonduri externe nerambursabile şi nici asigurarea de către instituţia trimiţătoare a transportului sau cazării gratuite în limita unor baremuri, ci doar decontarea cheltuielilor efectuate de personalul autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării sau detaşării, astfel încât legalitatea prevederilor art. 26 alin. (2) din Anexa la H.G. nr. 1860/2006 nu trebuie raportată la prevederile O.U.G. nr. 34/2006 ori a Legii nr. 98/2016.

Recurenta-reclamantă, prin recursul incident, nu precizează în ce mod hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reluând argumentele din cererea incidentală.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurentul - pârât Ministerul Justiţiei, precum şi recursul incident declarat de recurentul - reclamant Consiliul Superior al Magistraturii, împotriva sentinţei civile nr. 1855 din 18 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2021.