Retroactive VAT assessment of natural person real estate sales barred by prior res judicata finding legislative void

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, anularea Deciziei de impunere înregistrate sub nr. MBS2_AIF 251/31.01.2017 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în baza raportului de inspecţie fiscala nr. MBS2_AIF 250/31.01.2017.

Totodată, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 143/04.05.2017 privind soluţionarea contestaţiei înregistrate la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala sub nr. x/04.04.2017 şi anularea raportului de inspecţie fiscala nr. MBS2 AIF 250/31.01.2017 emis de către intimată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2908 din 20 iunie 2018, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând în principal casarea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar casarea hotărârii iar în rejudecarea admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu consecinţa anulării actelor administrativ- fiscale contestate.

În motivarea căii de atac exercitate reclamanta a susţinut următoarele:

Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se învederează că instanţa de fond a omis să analize un motiv principal invocat de către reclamantă, referitor la faptul nu exista cadrul legislativ, înainte de anul 2009, întrucât prevederile O.U.G. nr. 109/2009 au avut aplicabilitate începând cu 1 ianuarie 2010, acesta constituind cadrul care a născut posibilitatea emiterii actelor contestate, chestiune de drept privită prin prisma prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care consacra principiul neretroactivităţii legii, fiind nerespectate astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată nu conţine o analiză a motivului principal invocat de către reclamantă referitoare la inexistenţa cadrului legal înainte de anul 2009, care să prevadă obligaţia acesteia, persoana fizică neînregistrată ca plătitor de TVA, de a plăti TVA pentru acest tip de tranzacţii, hotărârea fiind lipsită de o motivare pertinentă a acestui aspect deosebit de important, cu consecinţe directe asupra soluţiei dispuse în cauza.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se pretinde că la pronunţarea hotărârii s-a făcut o greşita aplicare a dispoziţiilor art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 (actualmente art. 110 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 207/2015), ale art. 98 din O.G. nr. 92/2003 şi ale art. 279 alin. (7) coroborat cu art. 129 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin hotărârea atacată s-a respins argumentul reclamantei conform căruia termenul de prescripţie a dreptului organelor fiscale de a stabili creanţe fiscale în sarcina sa pentru perioada 01.01.2006 - 31.12.2008, s-a împlinit în anul 2014.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie instanţa de fond a apreciat ca sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 279 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în sensul că refacerea inspecţiei fiscale trebuie să respecte perioadele fiscale menţionate în decizie, chiar dacă la data refacerii controlului termenul de prescripţie ar fi împlinit. Prin urmare, instanţa a apreciat că refacerea inspecţiei fiscale s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor legale şi ale Deciziei nr. 161/27.06.2016 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, fără să se poată reţine că dreptul organelor fiscale de a stabili creanţe fiscale pentru perioada 01.01.2006-31.12.2008 era prescris.

Deşi instanţa invoca art. 279 alin. (7), pentru a argumenta legalitatea refacerii inspecţiei fiscale efectuate, în condiţiile în care termenul general de prescripţie pentru aceste obligaţii fiscale ar fi împlinit, aceasta susţinere este complet eronată, întrucât în speţa este aplicabil vechiul Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003 şi nu Noul Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), prescripţia începând sa curgă sub imperiul vechiul Codul de procedură fiscală la data de 01.01.2009, iar art. 279 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 nu avea corespondent în vechea legislaţie, aplicabilă situaţiei deduse judecăţii, prin urmare acest articol se aplică prescripţiilor ce au început sa curgă sub imperiul Noului Codul de procedură fiscală.

Operaţiunile de vânzare pentru care organele fiscale au apreciat necesară stabilirea în sarcina sa a cotei de TVA, au fost efectuate în totalitate în anul 2008, astfel că prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili creanţa fiscala a început să curgă în data de 01.01.2009 şi s-a împlinit la 01.01.2014.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 98 din O.G. nr. 92/2003, valabil până la 01.01.2016, inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale. În temeiul acestor prevederi legale, se pretinde că atât timp cât termenul de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale în sarcina reclamantei era împlinit la data emiterii deciziei contestate, şi dreptul organelor fiscale de a inspecta modalitatea în care s-au stabilit contribuţiile fiscale anterioare anului 2009 este prescris.

Raportat la art. 104 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, precum şi la data începerii curgerii termenului de prescripţie, rezultă că prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili creanţa fiscala a început să curgă în data de 01.01.2009 şi s-a împlinit la 01.01.2014, iar posibilitatea refacerii inspecţiei fiscale prevăzută de art. 279 alin. (7) coroborat cu art. 129 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 nu exista, întrucât aceasta dispoziţie a fost introdusă abia la apariţia Noului Codul de procedură fiscală şi se aplica prescripţiilor ce au început să curgă sub imperiul Noului Codul de procedură fiscală.

Mai mult decât atât, se apreciază ca în cauză nu sunt aplicabile prevederile legale referitoare la suspendarea sau întreruperea termenului de prescripţie, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 92 din O.G. nr. 92/2003, întrucât deşi decizia de impunere nr. x/12.02.2010 a fost emisă înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale, aceasta a fost desfiinţată conform Deciziei nr. 161/27.06.2016.

În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, se mai pretinde că la pronunţarea hotărârii s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., referitoare la existenţa puterii de lucru judecat, în raport de sentinţa civila nr. 5178/19.09.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017.

Cu privire la această apărare, instanţa de fond a reţinut că "instanţa care a anulat Decizia nr. x/21.11.2016 privind înregistrarea reclamantei, din oficiu, în scopuri de TVA a statuat asupra calităţii de persoană impozabilă a acesteia, apreciind însă că nelegalitatea deciziei care a făcut obiectul judecăţii provine din inexistenţa cadrului legislativ" însă, ulterior, în mod neîntemeiat a concluzionat în sensul că "acest aspect nu este de natura să atragă anularea deciziilor contestate".

Se reiterează de recurentă susţinerile referitoare la existenţa puterii de lucru judecat în ceea ce priveşte analiza legalităţii înregistrării contestatoarei, din oficiu, în scopuri de TVA. Întrucât prin sentinţa civila nr. 5178/9.09.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017, a fost anulată decizia nr. x/21.11.2016 privind înregistrarea contestatoarei, din oficiu, în scopuri de TVA, instanţa reţinând ca pertinent argumentul reclamantei referitor la lipsa cadrului legislativ, înainte de anul 2009, cu privire la obligaţia de a fi înregistrată ca persoana fizică plătitoare de TVA şi respectiv de a plăti acest impozit.

Astfel, instanţa de judecată a reţinut în motivarea sa faptul că "prevederile O.U.G. nr. 109/2009 au avut aplicabilitate începând cu 1 ianuarie 2010 astfel încât aplicarea acestora pentru perioada 2006-2008, supusă inspecţiei fiscale, contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României care consacra principiul neretroactivităţii legii. Prevederile alin. (2) din art. 127 Codul fiscal, prin care s-a prevăzut ca persoanele fizice devin plătitoare de TVA în cazul unor tranzacţii imobiliare, au fost introduse prin pct. 98 din O.U.G. nr. 109/2009, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2010 (art. III), deci ulterior efectuării operaţiunilor economice vizate de actele fiscale, iar aplicarea lor ar încălca principiul constituţional menţionat mai sus"., iar aceste considerente sunt considerente decisive, prin care se rezolva chestiuni litigioase pe care se sprijină soluţia cuprinsa în dispozitiv, contrar celor reţinute de către instanţa de fond.

Aşadar, Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal) nu a reglementat expres până la 01.01.2010 obligativitatea persoanelor fizice care înstrăinează imobile din patrimoniul personal de a plăti TVA aferent acestor operaţiuni. A menţionat că, prin O.U.G. nr. 109/2009, s-a introdus art. 1271, care precizează următoarele:

"situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme", norme care au intrat în vigoare de la 01 ianuarie 2010.

De vreme ce aceasta problema dedusă judecăţii într-un litigiu (anularea unei decizii privind înregistrarea, din oficiu, în scopuri de TVA justificată de lipsa cadrului legislativ, înainte de anul 2009, cu privire la obligaţia reclamantei de a fi înregistrată ca persoană fizică plătitoare de TVA şi respectiv de a plăti acest impozit) a fost analizată şi soluţionată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă ca acest aspect reţinut de instanţa, a dobândit putere de lucru judecat şi trebuie avut în vedere de instanţa sesizată ulterior.

Se mai susţine incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8, respectiv la pronunţarea hotărârii din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor celei de a şasea Directive 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 şi a dispoziţiilor Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006, cu referire la considerente reţinute de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene in Cauza-392/16 (Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 6 iulie 2017) referitoare la condiţiile de aplicare a mecanismului taxării inverse, argumente ce confirma lipsa cadrului legislativ naţional, pentru adoptarea unor măsuri fiscale legale.

În această privinţă instanţa de fond a făcut o analiza sumară, nerelevantă şi nespecifică/generală faţă de speţa dedusă judecăţii, fără să analizeze argumentul principal al reclamantei referitor la lipsa cadrului legislativ naţional, pentru adoptarea unor masuri fiscale legale.

Recurenta a încheiat un număr de 12 contracte de vânzare cu persoane juridice plătitoare de TVA, fiind înscrisă din oficiu de organele fiscale ca plătitor de TVA. În situaţia în care s-ar fi aplicat mecanismul taxării inverse, TVA solicitată de organele fiscale ar fi trebuit diminuat cu TVA aferent acestor contracte, ceea ce face să dispară caracterul cert al creanţei pretinse, deoarece se pretinde o suma mai mare decât cea care ar fi datorată dacă ar fi înlăturate orice alte argumente arătate în cuprinsul contestaţiei. Astfel, lipsa cadrului legislativ, înainte de anul 2009, cu privire la obligaţia reclamantei de a fi înregistrată ca persoană fizică plătitoare de TVA, produce consecinţe directe asupra imposibilităţii aplicării mecanismul taxării inverse.

Întrebarea preliminară adresata Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza-392/16, a fost formulată în cadrul unui litigiu in legătura cu cererea de anulare a deciziei prin care reclamantul B. a fost obligat la plata retroactivă a taxei pe valoare adăugata (TVA) aferente unor operaţiunii imobiliare şi prin care acestuia i se refuza aplicarea mecanismului taxării inverse, cerere care a fost respinsă ca inadmisibilă în baza considerentului că "în al treilea rând, trebuie să se arate că Comisia Europeană are îndoieli cu privire la utilitatea răspunsului la întrebarea preliminară pentru soluţionarea litigiului principal şi, prin urmare, cu privire Ia admisibilitatea cererii de decizie preliminară. Astfel, nu ar fi cert că domnul B. poate fi calificat drept "persoană impozabilă" în sensul articolului 9 din Directiva 2006/112, în calitatea sa de vânzător de terenuri şi de apartamente care fac parte din patrimoniul său personal. Or, dacă o astfel de calificare nu ar trebui reţinută în ceea ce îl priveşte pe domnul B., ar fi necesar, potrivit Comisiei, să se anuleze decizia de impunere în discuţie în litigiul principal fără a trebui adresată întrebarea transmisă Curţii."

De asemenea, s-a mai reţinut că "Numai atunci când statul membru interesat a ales să acorde persoanelor impozabile opţiunea prevăzută la articolul 137 din Directiva 2006/112, iar una dintre aceste persoane impozabile a exercitat opţiunea respectivă pentru operaţiuni care intră sub incidenţa articolului 135 alin. (1) literele (j) şi (k) din această directivă, mecanismul taxării inverse poate fi aplicat acestor operaţiuni în temeiul articolului 199 alin. (1) litera (c) din directiva menţionată".

"Cu toate acestea, presupunând, în primul rând, că operaţiunile în discuţie în litigiul principal vizează bunuri imobile, în sensul articolului 135 alin. (1) literele (j) şi (k) din Directiva 2006/112, ar mai trebui ca România să fi prevăzut în legislaţia sa posibilitatea, consacrată la articolul 137 din această directivă, de a acorda persoanelor impozabile dreptul de a opta pentru impozitarea livrărilor de astfel de bunuri imobile. Or, sub rezerva verificării de către instanţa de trimitere, nu rezultă din decizia de trimitere că România a aplicat în legislaţia sa posibilitatea menţionată."

În consecinţă, se apreciază că aspectele reţinute de către instanţa de judecată referitoare la obligativitatea ca atât furnizorul cât şi beneficiarul să fie înregistraţi în scopuri de TVA sunt greşite pentru aplicarea mecanismului taxării inverse, de vreme ce nu exista cadrul legislativ, înainte de anul 2009, cu privire la obligaţia de a fi înregistrată ca persoană fizică plătitoare de TVA. Tocmai acest argument este relevant si hotărâtor, fiind redat la pct. 49 din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza-392/16.

În continuare reclurenta mai susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, şi din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 126 alin. (1) şi art. 127 alin. (2) din Legea nr. 573/2003 referitoare la interpretarea noţiunii de "continuitate", în sensul încadrării greşite a operaţiunilor desfăşurate de reclamantă în categoria activităţilor economice pe care legea le reglementează ca fiind operaţiuni impozabile, precum şi a dispoziţiilor normei metodologice aferente art. 127 din Legea nr. 571/2003 republicată, astfel cum a fost aprobată prin H.G. nr. 44/2004.

Instanţa de judecată în motivarea sa, a făcut aplicarea definiţiei din limbajul comun al noţiunii de "continuitate", sens în care a stabilit că "aceasta continuitate implică o permanenţă a obţinerii acelor venituri, adică înlăturarea caracterului de unicitate sau accidentalitate", ori în speţă, înstrăinarea apartamentelor s-a realizat în decursul unei luni calendaristice şi nu în temeiul unei înţelegeri economice, părţile acţionând ca persoane fizice independente, în calitate de coproprietari. Modalitatea în care s-a realizat vânzarea nu poate imprima caracter de continuitate acestei activităţi, deoarece a avut un caracter sporadic, neorganizat, nefiind efectuată în vederea constituirii unei ritmicităţi a obţinerii veniturilor. Se menţionează faptul că nu a existat intenţia de desfăşura o activitate cu caracter profesional astfel cum erau acestea definite de art. 127 alin. (2) din Codul fiscal.

În acest sens, se precizează faptul că reclamanta împreună cu C. şi D. au edificat în aprilie 2005, un imobil unic compus din mai multe apartamente în scopuri care să satisfacă nevoi personale.

Data fiind intervenţia unor nevoie personale independente de înţelegerea economică a părţilor, a fost necesară vânzarea imobilului, care constituie un tot unitar. Având în vedere dimensiune imobilului precum şi compartimentarea sa în apartamente s-a optat pentru vânzarea fracţionată a acestuia.

Înstrăinarea apartamentelor s-a realizat in decursul unei luni calendaristice şi a fost finalizată în totalitate în anul 2008. Aceasta operaţiune nu s-a desfăşurat în temeiul unei înţelegeri economice, ci părţile au acţionat ca persoane fizice independente, respectiv în calitate de coproprietari.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, precum şi faptul că reclamanta a executat o singura activitate cu caracter singular, care nu a fost precedată şi nici urmată de o altă activitate similară, rezultă că nu a desfăşurat nicio activitate economică, precum nu se poate reţine nici caracterul de continuitate, astfel cum este acesta definit de lege.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, apreciind în esenţă că hotărârea instanţei de fond este motivată şi este pronunţată cu intepretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Critica reclamantei referitoare la nemotivarea hotărârii atacate în privinţa motivului motivului principal invocat de către reclamantă referitor la inexistenţa cadrului legal înainte de anul 2009, care să prevadă obligaţia acesteia, persoana fizică neînregistrată ca plătitor de TVA, de a plăti TVA pentru tranzacţii cu imobile, este nefondată.

Analiza acestui motiv de nelegalitate rezultă implicit din considerentele prin care instanţa de fond a cercetat natura activităţilor economice derulate de reclamantă, caracterul acestora de continuitate şi relevanţa lor din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată, unde în raport de legislaţia fiscală în vigoare la momentul derulării activităţilor în observaţie a apreciat că acesta sunt supuse taxei pe valoare adăugată.

Prin urmare, contrar aserţiunilor reclamantei, instanţa de fond a apreciat că la momentul operaţiunilor supuse analizei exista un cadrul legislativ, care a fost analizat corespunzător, în conţinutul căruia legiutorul a prevăzut regimul juridic al taxei pe valoare adăugată pentru persoanele fizice care derulează operaţiuni economice cu caracter de continuitate având ca obiect imobile.

Însă în privinţa acestui motiv de nelegalitate sunt fondate criticile reclamantei referitoare la nevalorificarea puterii de lucru judecat al dezlegărilor date de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 5178/2017 definitivă prin decizia nr. 1518/2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

Aceasta întrucât, aşa cum s-a reţinut în practica constantă a instanţei supreme, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Puterea de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti, principiul puterii de lucru judecat împiedicând infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Sub acest aspect, este de subliniat că prin sentinţa civilă nr. 5178/2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în acelaşi cadru procesual cu cel din prezenta cauză, sub aspectul părţilor litigante, s-a dispus anularea Deciziei nr. x/21.11.2016 privind înregistrarea reclamantei A., din oficiu, în scopuri de TVA, şi a Deciziei privind soluţionarea contestaţiei nr. 203254/19.01.2017 emise de Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice.

Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut în considerentele acesteia lipsa cadrului legislativ, înainte de anul 01.01.2010, cu privire la obligaţia persoanelor fizice care înstrăinează imobile din patrimoniul personal de a fi înregistrată ca persoană fizică plătitoare de TVA şi de a plăti taxa aferentă acestor operaţiuni.

Lipsa oricărui temei juridic pentru înregistrarea reclamantei în scop de TVA şi pentru colectarea acestei taxe în contextul operaţiunilor economice derulate erau dezlegări obligatorii şi fapte dovedite pentru instanţa de fond, care nu puteau fi contrazise prin hotărârea pronunţată în urma analizei fondului impunerii suplimentare a reclamantei, în condiţiile în care litigiul se purta între aceleaşi părţi litigante, contravenind astfel puterii de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 5178/2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Puterea de lucru judecat de care se bucură aceste considerente se impunea a fi valorificată de instanţa de fond la pronunţarea hotărârii atacate, constituind un motiv suficient sub aspect probatoriu pentru anularea Deciziei nr. 143/04.05.2017, a Deciziei de impunere înregistrată sub nr. MBS2_AIF 251/31.01.2017 şi a raportului de inspecţie fiscală care a constituit temeiul acestora.

Odată reţinut acest motiv de nelegalitate, este de prisos analiza celorlalte motive invocate de reclamantă, fiind suficient, aşa cum s-a arătat în precedent, pentru invalidarea actelor administrative atacate şi a operaţiunilor administrative care stau la baza acestora.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 pct. 8 şi 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul exercitat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 2908 din 20 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa, iar, în rejudecare, va fi admisă acţiunea reclamantei, cu toate consecinţele legale ce se se impun.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 2908 din 20 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând:

Anulează Decizia de impunere înregistrată sub nr. MBS2_AIF 251/31.01.2017, privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în baza raportului de inspecţie fiscala nr. MBS2_AIF 250/31.01.2017.

Anulează Decizia nr. 143/04.05.2017, privind soluţionarea contestaţiei depuse de reclamantă şi înregistră la Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala sub nr. x/04.04.2017, şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/31.01.2017.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.