Insurance Guarantee Fund: Per-claim vs. per-creditor application of the 450,000 RON compensation cap under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.02.2018, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei nr. 11739/29.11.2017 emise de pârât şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata sumei de 6.112 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3651 din 18 septembrie 2018, Curtea a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

După ce a prezentat situaţia de fapt, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, apreciind că, creanţa de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări ce rezultă dintr-un contract de asigurare.

Or, atât creanţa de asigurare, cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, şi anume contractul de asigurare (un contract de asigurare).

Aşadar, intenţia legiuitorului a fost de a plafona despăgubirea acordată de FGA corespunzător unui contract de asigurare individual.

A mai apreciat recurentul-reclamant că prima instanţă, reţinând că spitalul ar reprezenta un unic creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment pentru toate creanţele de asigurări solicitate la plată din disponibilităţile Fondului, suma maximă fiind de 450.000 RON, a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie interpretate prin prisma definiţiei legale de la art. 4 alin. (1) lit. b)-i) din aceeaşi lege, care asociază creditorul de asigurare cu un contract de asigurare, cu consecinţa recunoaşterii în beneficiul unei persoane fizice sau juridice a unei multitudini de calităţi de creditor de asigurare în măsura în care creanţele sale sunt născute în legătură cu contracte diferite de asigurare.

Astfel, plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Un argument suplimentar, în sensul că noţiunea de creditor de asigurare este legată de un singur contract de asigurare, este şi recunoaşterea exprimată de intimatul-pârât cu ocazia întocmirii listei potenţialilor creditori de asigurări, dosare de daună, la data de 14.07.2016, din care rezultă că aceiaşi ptenţial creditori figurează la mai multe poziţii corespunzătoare unor poliţe de asigurare şi, implicit, dosare de daună diferite, iar nu la o singură poziţie cu mai multe poliţe de asigurare.

Contrar celor avute în vedere de prima instanţă, chiar dacă temeiul naşterii raportului de garantare a plăţii despăgubirii este falimentul societăţii de asigurări, calitatea spitalului de unic creditor în cadrul procedurii de faliment nu poate fi extrapolată mutatis mutandis în sfera Legii nr. 213/2015.

A concluzionat recurentul-reclamant că nu există raţiune pentru ca doar unele dintre contractele de asigurare (cele care au generat creanţele admise la plată până la atingerea plafonului de 450.000 RON) să beneficieze de protecţia Fondului, ajungându-se la o interpretare şi aplicare discriminatorie a dispoziţiilor legale incidente.

3. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Faţă de susţinerile recurentului-reclamant, a precizat intimatul că nu a apreciat că recurentul-reclamant are o "presupusă" calitate de unic creditor, ci chiar este unic creditor de asigurare, cu atât mai mult neavând în vedere că există un singur contract de asigurare.

Raportat la dispoziţiile legale, nu contează câte contracte de asigurare are încheiate asigurătorul declarat falit, un creditor de asigurare putând deţine mai multe creanţe de asigurare, însă nu fiecare creanţă de asigurare dă naştere unui alt unic creditor.

În cauză, recurentul-reclamant deţine mai multe contracte de asigurare care fac parte integrantă din patrimoniul acestuia.

Legiuitorul a folosit singularul în art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 şi, având în vedere că există posibilitatea ca un creditor de asigurare să deţină mai multe creanţe de asigurare de 450.000 RON sau mai mari, legiuitorul a avut în vedere stabilirea unui plafon pentru un creditor de asigurare şi nu o creanţă de asigurare.

Pentru situaţia depăşirii plafonului de 450.000 RON prevăzut de lege, legiuitorul a prevăzut, prin art. 17 din Legea nr. 213/2015, posibilitatea creditorului de asigurări de a urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vedere recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).

4. Decizia instanţei de control judiciar

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentul-reclamant şi cu apărările formulate de intimatul-pârât, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente.

4.1. Preliminar, instanţa de control judiciar constată că, prin Decizia nr. 29/03.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, s-a statuat cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), respectiv a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, din perspectiva calculării plafonului maxim de despăgubire de 450.000 RON pe creanţă de asigurare.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a susţinut că această decizie nu ar fi aplicabilă în cauză, pentru că ar fi vizat situaţia particulară a asigurătorilor CASCO subrogaţi în drepturile persoanelor despăgubite.

Însă, Înalta Curte reţine că intimatul-pârât a prezentat aceleaşi considerente, atât în privinţa recurentului din prezenta cauză (prin Decizia nr. 11739/29.11.2017 de admitere în parte a cererii de plată formulate de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti până la limita plafonului de 450.000 RON), cât şi în privinţa asigurătorilor CASCO subrogaţi în drepturile asiguraţilor, prin invocarea aceleiaşi interpretări a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, prin Decizia nr. 11739/29.11.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată nr. x/09.12.2016 formulată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti pentru suma de 2.588,00 RON, şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 6.112,00 RON.

A reţinut Fondul că, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin plata parţială a acestui dosar a sumei de 2.588,00 RON pentru acest creditor de asigurare (Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti), a efectuat plăţi în cuantum de 450.000 RON, motiv pentru care se impune respingerea parţială a solicitării de plată.

Fondul de Garantare a recunoscut calitatea recurentului-reclamant de creditor de asigurare, însă a apreciat că plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţă de asigurare.

Or, această interpretare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost identic uzitată de FGA în relaţia cu societăţile de asigurare care au efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, interpretare care a fost analizată şi invalidată de Completul pentru soluţionarea unei chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 29/2020.

Potrivit principiului ubi eadem este ratio eadem solutio esse debet, Înalta Curte consideră că statuările din cuprinsul deciziei nr. 29/2020 sunt aplicabile şi speţei de faţă, atât timp cât spitalului reclamant (creditor de asigurare) i-a fost opus de către pârât argumentul calculării valorii maxime de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

Prin urmare, contrar punctului de vedere prezentat de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte apreciază că este pe deplin aplicabilă şi în prezenta cauză Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

4.2. În raport cu cele reţinute anterior, Înalta Curte constată a fi fondate susţinerile recurentului-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti privind interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire.

Prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2) din lege), referitoare la calitatea de unic creditor de asigurare şi la limitele despăgubirii acestuia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, nu mai este necesar a dezvolta considerentele sale asupra criticilor recurentului-reclamant, constatând că este nelegală parţial Decizia nr. 11739/29.11.2017, prin care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis parţial cererea de plată formulată de recurentul-reclamant, doar pentru suma de 2.588,00 RON, şi a respins-o cu privire la suma de 6.112,00 RON, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către acest creditor de asigurare, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare.

Astfel, reţinând dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că se impune obligarea pârâtului să reanalizeze cererea reclamantului cu privire la suma respinsă la plată pentru depăşirea plafonului menţionat.

Totodată, faţă de cererea recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, reţinând culpa procesuală a intimatului-reclamant, Înalta Curte, în temeiul art. 453 C. proc. civ., urmează a o admite astfel cum a fost formulată, apreciind, contrar alegaţiilor intimatului-pârât, că, în raport cu munca avocatului, suma solicitată este justificată.

4.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatându-se incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul şi, în rejudecare, va admite acţiunea reclamantului, va anula în parte decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererea reclamantului cu privire la suma respinsă la plată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti împotriva sentinţei nr. 3651 din 18 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, admite acţiunea reclamantului Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.

Anulează în parte Decizia nr. 11739/29.11.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în ceea ce priveşte respingerea la plată a cererii cu privire la suma de 6.112 RON şi obligă pârâtul să reanalizeze cererea reclamantului cu privire la această sumă.

Obligă intimatul-pârât FGA la plata sumei de 2.000 RON către recurentul-reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.