Panel composition rules upheld; appeal over internal regulation dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a la data de 04.05.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat:

- anularea în parte a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de Conducere al ICCJ (denumita in continuare "Hotărârea 80/2017") în ceea ce priveşte compunerea completurilor de 3 judecători constituite la nivelul secţiei penale/ICCJ;

-anularea dispoziţiilor art. 191 din Regulamentul privind organizarea si funcţionarea administrativa a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie (denumit in continuare "Regulament");

- anularea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Regulament;

-suspendarea, până la pronunţarea instanţei de fond, a executării dispoziţiilor art. 191 si art. 32 alin. (1) din Regulament, precum si a dispoziţiilor Hotărârii 80/2017.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 388 din 9 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată de reclamant a fost respinsă, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a criticat soluţia de respingere a capătului de cerere referitor la suspendarea dispoziţiilor art. 191 şi art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru nemotivare, menţionând că judecătorul fondului a reţinut eronat împrejurarea potrivit căreia argumentele iterate în susţinerea acestui petit vizează chestiuni de fond, incompatibile cu procedura suspendării actului administrativ, iar prin raportare la analiza făcută asupra chestiunilor de fond nu sunt relevate aspecte de natură a contura o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În plus, recurentul învederează că instanţa de fond nu a procedat la analizarea celei de-a doua condiţii prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, expediind într-o singură frază neargumentată juridic problematica cazului justificat, împrejurare care nu echivalează cu o motivare, refuzând practic să examineze îndeplinirea acesteia în cauză.

Din aceeaşi perspectivă, recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond şi pentru nemotivarea parţială a soluţiei de respingere a capetelor de cerere referitoare la anularea dispoziţiilor art. 19 lit. a)1 şi art. 32 alin. (1) din ROFA, întrucât nu răspunde tuturor motivelor de drept si argumentelor juridice pe care le-a invocat atât în cuprinsul acţiunii, cât şi în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, care au fost ignorate cu desăvârşire.

Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat soluţia instanţei de fond dintr-o dublă perspectivă.

Astfel, sub un prim aspect, recurentul învederează că Decizia CCR nr. 27 din 22.01.2020 nu are ca obiect analiza constituţionalităţii vreunui text de lege, ci vizează soluţionarea unui conflict juridic de natura constituţională între Parlament, pe de o parte şi ÎCCJ, pe de alta parte, în legătură cu reglementarea, prin ROFA, a compunerii şi constituirii completurilor de 3 judecători, la nivelul secţiei penale a Înaltei Curţi.

Recurentul invocă considerentele reţinute de Curtea Constituţională la paragraful 43 din cuprinsul Deciziei nr. 27/22.01.2020, potrivit cărora, dacă legea nu stabileşte nicio procedură ce trebuie urmată pentru stabilirea compunerii completurilor de judecată, revine organelor de conducere ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să reglementeze o procedură pentru executarea în concret a legii, precizând că Hotărârile Colegiului de Conducere al acestei instanţe se constituie în acte administrative unilaterale cu caracter normativ, emise în vederea organizării executării legii. De aceea, acestea nu pot reglementa în mod primar relaţiile sociale, ci sunt acte de executare a legii, emise în limitele competenţei autorităţii publice, parafrazând considerentele reţinute în cuprinsul paragrafului 47 din aceeaşi decizie.

Ca atare, în opinia recurentului, chiar şi în perimetrul argumentaţiei juridice din considerentele Deciziei CCR nr. 27 din 22.01.2020, reluata tale quale în considerentele sentinţei atacate, reglementarea realizată de pârâtă, prin art. 19 lit. a)1 şi art. 32 alin. (1) din ROFA reprezintă o dublă încălcare a legii.

Pe de o parte, prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţia României, căci toate completele secţiei penale ale ÎCCJ sunt stabilite prin tragere la sorti, fie potrivit legii organice, reluată în ROFA (completele de 5), fie potrivit ROFA, în tăcerea legii organice (completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi completele pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii), cu excepţia completelor de 3 judecători, pentru care se stabileşte un alt criteriu şi anume stabilirea numărului şi componentei acestora de către preşedintele secţiei penale.

Or, cetăţenii trebuie să fie egali, atât în fata legii, cât şi în faţa autorităţilor publice, în speţă ÎCCJ, inclusiv în ceea ce priveşte modul în care se compun completele de judecată chemate să soluţioneze litigiile de natură penală.

Astfel, menţionează recurentul, în contradicţie cele reţinute de instanţa de fond, tratamentul discriminatoriu nu este aplicat de legiuitor, ci de pârâta ÎCCJ, care, în privinţa a 3 categorii de complete ale secţiei penale, şi în tăcerea legii organice, normează în mod diferit şi discriminatoriu.

Pe de alta parte, prin raportare la prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora colegiul de conducere nu va putea adopta Regulamente sau hotărâri prin care să adauge la dispoziţiile cuprinse în legi, pe motiv că acestea ar fi neclare sau incomplete.

Or, normând în privinţa constituirii completelor de 3 judecători în materie penală, în condiţiile în care legea organică nu conţine nicio reglementare în acest sens, pârâta adaugă în mod evident la dispoziţiile cuprinse în această lege, cu încălcarea însăşi a dispoziţiilor evocate, se mai arată în cuprinsul recursului.

Din această perspectivă, sentinţa instanţei de fond este lipsită de temei şi contrară petitului acţiunii, neputând fi acceptată afirmaţia acesteia potrivit căreia criticile formulate prin acţiunea introductivă vizează înlăturarea de la aplicare a unor texte de lege în vigoare sub pretextul conţinutului discriminatoriu al acestora, neputând astfel să fie avute în vedere, pe motivul lipsei temeiului legal care să atribuie competenţă instanţei de contencios administrativ pentru a proceda de o asemenea manieră.

Contrar acestor afirmaţii, petitul acţiunii vizează nu înlăturarea de la aplicare a unor texte de lege în vigoare, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, ceea ce este imposibil pe calea unei acţiuni în contencios administrativ, ci anularea unor acte administrative normative discriminatorii, care încalcă atât dispoziţiile constituţionale (art. 16 alin. (1) din legea fundamentala), cât şi dispoziţiile legii organice (art. 29 alin. (5) din Legea nr. 304/2004).

Cu privire la capătul de cerere vizând nelegalitatea Hotărârii nr. 80/2017, recurentul a criticat sentinţa atacată menţionând că nu poate fi avută în vedere susţinerea instanţei de fond referitoare la faptul că hotărârea în cauză este un act administrativ individual calificatul astfel, prin scopul pentru care a fost adoptat sau emis şi sub aspectul întinderii efectelor juridice produse, în sensul că el a fost emis pentru aplicarea în concret a legii şi anume a dispoziţiilor 19 lit. a)1 şi art. 32 alin (1) din ROFA, având o aplicabilitate restrânsă şi producând efecte asupra unui număr restrâns, determinat sau determinabil de persoane.

Aceasta, întrucât practica instanţei de contencios constituţional, doctrina juridică, precum şi practica secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi, au stabilit că unicul criteriu de distincţie între actele administrative normative şi actele administrative individuale este cel al întinderii efectelor juridice pe care le produc şi nu criteriul scopului pentru care au fost emise.

Astfel, recurentul face trimitere la Decizia CCR nr. 602 din 10.12.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 57 din 29.01.2020, în care, la paragraful 21 se reţine că, în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se clasifică în acte administrative cu caracter normativ şi acte administrative cu caracter individual. Actele administrative cu caracter normativ conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, iar actele administrative cu caracter individual produc efecte, de regulă, faţă de o persoană sau uneori faţă de mai multe persoane, nominalizate expres în cuprinsul acestor acte. Totodată, Curtea a reţinut că actele administrative cu caracter normativ sunt supuse controlului judecătoresc direct la instanţa de contencios administrativ, pe calea acţiunii în anulare, care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (4) teza finală din Legea nr. 554/2004, poate fi promovată oricând.

Aşadar, datorită efectelor lor juridice normative, aceste categorii de acte beneficiază de un regim juridic diferit sub aspectul controlului de legalitate şi tocmai în considerarea caracterului important al actelor administrative cu caracter normativ, legiuitorul a atribuit competenţa materială pentru soluţionarea acestor cereri în anulare, care pot fi promovate oricând, instanţei de contencios administrativ.

Aplicând unicul criteriu de distincţie dintre actele administrative cu caracter normativ si actele administrative cu caracter individual, la calificarea din punct de vedere juridic a Hotărârii nr. 80/2017, rezultă în mod indubitabil că aceasta este un act administrativ normativ, producând efecte juridice faţă de toţi justiţiabilii ce urmează a fi judecăţi, în anul 2018, de oricare dintre completele de 3 judecători de la ÎCCJ, persoane care, la momentul adoptării hotărârii (12.12.2017) şi ulterior, pe toata durata aplicării ei în timp, nu erau şi nu sunt nici determinate, nici determinabile şi nici nominalizate în mod expres în cuprinsul său, astfel că, în ceea ce îl priveşte pe recurent, hotărârea a produs efecte la data de 14.08.2018, atunci când dosarul nr. x/2008 a fost înregistrat pe rolul ÎCCJ, secţia penala şi repartizat completului 4, constituit în baza Hotărârii 80/2017.

Însă, menţionează recurentul, aceasta hotărâre a fost publicata, asa cum recunoaşte însăşi pârâta, la data de 07.12.2018. Ca atare, la data de 14.08.2018, potrivit susţinerilor pârâtei, hotărârea 80/2017 nu îi era opozabilă, deci nu putea produce efecte în privinţa sa, fiind totuşi judecat şi condamnat de un complet constituit în baza Hotărârii 80/2017.

Pe de altă parte, considerentele jurisprudenţiale invocate de pârâtă nu pot înfrânge dispoziţiile legale consacrate de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora actele administrative normative intră în vigoare după publicarea lor in Monitorul Oficial. Textul de lege vizează toate actele administrative normative, indiferent de emitentul lor, inclusiv Hotărârea nr. 80/2017, care este un act administrativ normativ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, reluând apărările de fond iterate în faţa instanţei de fond, intimata a precizat că soluţia instanţei de fond este susţinută de o motivare convingătoare, fiind dată cu respectarea şi aplicarea prevederilor legale. Argumentele instanţei de fond sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale incidente şi sunt de natură să fundamenteze convingerea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, iar soluţia exprimată prin dispozitivul sentinţei atacate constituie corolarul considerentelor acesteia, pentru că dispoziţiile art. 19 lit. a)1 şi art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost adoptate în limita şi cu respectarea normelor legii organice, reprezentând o punere în aplicare a prevederilor art. 52 alin. (1) teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora compunerea completelor de judecată este stabilită, la începutul anului, de colegiile de conducere, cu urmărirea asigurării continuităţii completului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed, în completarea şi parţială substituire a celor reţinute de prima instanţă.

În acest sens, Înalta Curte reafirmă că instanţa de control judiciar poate menţine soluţia instanţei de fond, înlăturând argumentele care nu corespund, în contextul raţionamentului logico-juridic şi completând astfel sau, după caz, substituind parţial motivarea acesteia.

Preliminar, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent în susţinerea criticilor relative nemotivării soluţiei de respingere a capătului de cerere referitor la suspendarea dispoziţiilor art. 191 şi art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în continuare ROFA), având în vedere renunţarea la judecata acestui petit, manifestată de parte, la acest termen de judecată, în termeni lipsiţi de echivoc, Înalta Curte apreciază ca fiind de prisos analizarea acestora.

Referitor la critica sentinţei pentru nemotivarea parţială a soluţiei de respingere a capetelor de cerere referitoare la anularea dispoziţiilor art. 19 lit. a)1 şi art. 32 alin. (1) din ROFA, pentru că, în opinia recurentului, nu răspunde tuturor motivelor de drept si argumentelor juridice pe care le-a invocat, atât în cuprinsul acţiunii, cât şi în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că motivul de casare anterior menţionat nu îşi găseşte incidenţa în cauză, date fiind particularităţile litigiului şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.

Din lecturarea sentinţei atacate se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conţinutul hotărârii, printre acestea regăsindu-se şi cele enumerate în cuprinsul alin. (1) lit. b) al normei procedurale evocate, privind expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, cât şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Inferenţa la care a apelat instanţa de fond, raţionamentul care a condus la concluzia prezentată în cadrul considerentelor, precum şi soluţia dată acţiunii introductive, rezultă în mod evident din perspectiva în care instanţa a abordat litigiul, respectiv susţinerile părţilor.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligaţie care, în opinia recurentului, nu a fost respectată de instanţa de fond, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/României, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma efectuării examenului de legalitate cu care a fost învestită, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în aplicarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi-a fundamentat soluţia pronunţată făcând trimitere, sub aspectele esenţiale ale litigiului pendinte, la considerentele Deciziei nr. 27/22.01.2020 pronunţată de Curtea Constituţională, sesizată fiind de preşedintele Senatului cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, conflict generat, în opinia autorului sesizării, de acţiunea instanţei supreme care, prin Colegiul de conducere, şi-a arogat atribuţia de legiferare în materia legii organice în ceea ce priveşte modul de constituire şi compunere a completurilor de 3 judecători din cadrul secţiei penale, cu încălcarea competenţei constituţionale a Parlamentului.

În opinia Înaltei Curţi, examenul de legalitate efectuat de către instanţa de fond a fost unul judicios, ţinând seama de împrejurarea că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, de la data publicării în Monitorul Oficial, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

În plus, Înalta Curte învederează că, într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, Curtea a statuat că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile sale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, Curtea având în vedere, în mod evident, acele considerente care, în înlănţuirea logicii argumentării, realizează fundamentarea dispozitivului deciziei, pentru că numai despre acelea se poate susţine că "sprijină" dispozitivul.

În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 27/22.01.2020, act jurisdicţional cu impact veritabil în economia soluţionării prezentei cauze, Înalta Curte, ca instanţă de control judiciar, cu prilejul efectuării propriului examen de legalitate în cadrul recursului, va reţine din cuprinsul acesteia considerentele obligatorii, adică cele care sprijină dispozitivul acesteia (ratio decidendi), respectiv logica argumentării deciziei, mai exact considerentele decisive, respectiv acelea care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

În această abordare, se impune a se reaminti că prin acţiunea introductivă, recurentul reclamant a solicitat anularea în parte a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în componenta referitoare la compunerea completurilor de 3 judecători constituite la nivelul secţiei penale, precum şi anularea dispoziţiilor art. 19 lit. a)1) şi art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrative a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au următorul conţinut:

"Art. 19 - Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii:

a1) aprobă numărul completelor de 5 judecători în materie penală, la propunerea preşedintelui secţiei penale, aprobă compunerea completelor de 5 judecători şi a completelor din cadrul secţiilor;…".

"Art. 32 alin. (1) - Preşedinţii de secţii stabilesc judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secţiilor, transmit spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completelor de judecată din cadrul secţiilor şi programează şedinţele acestora".

Primordial, pentru abordarea unitară a examenului de legalitate al hotărârii pronunţate de instanţa de fond, din perspectiva dreptului material incident, Înalta Curte consider necesar a dezlega natura juridică a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv de act administrativ cu caracter normativ sau act administrativ cu caracter individual.

În acest sens, contrar opiniei judecătorului fondului, Înalta Curte precizează că distincţia între actul administrativ normativ şi cel individual se face în funcţie de gradul de întindere a efectelor juridice pe care le produce şi nu în funcţie de scopul pentru care acestea au fost emise, pentru că scopul amândurora este acela de a organiza în concret executarea legii.

Ca atare, actul administrativ normativ conţine reguli generale cu aplicabilitate repetată şi produce efecte erga omnes, în timp ce actul administrativ individual reprezintă o manifestare de voinţă care creează, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina unei persoane determinate sau a unui număr restrâns şi determinat ori determinabil de subiecţi de drept.

Prin urmare, nu poate fi primită teza îmbrăţişată de instanţa de fond, potrivit căreia Hotărârea nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are caracterul unui act administrativ individual, pentru că vizează o situaţie determinată, respectiv cea a compunerii completurilor de 3 judecători, fiind astfel vizat un număr restrâns, determinabil de persoane.

În realitate, actul administrativ în discuţie are caracter normativ din moment ce a fost emis în vederea organizării executării legii, respectiv a prevederilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 care nu stabilesc procedura ce trebuie urmată pentru constituirea completurilor de judecată, în materie penală, în cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acestea făcând referire doar la compunerea acestor completuri (3 judecători), precum şi a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a acestei instanţe, forma în vigoare la epoca emiterii hotărârii de colegiu, care prevedeau că preşedinţii de secţii stabilesc judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secţiilor, transmit spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completelor de judecată din cadrul secţiilor şi programează şedinţele acestora.

Aşadar, nu se poate susţine, fundamentat juridic, că Hotărârea nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are caracterul unui act administrativ individual, din moment ce acest act administrativ infralegal nu vizează o situaţie determinată raportat la un număr restrâns şi determinabil de persoane, ci, dimpotrivă, are o aplicabilitate generală, subiecţii nu sunt individual determinaţi iar sfera acestora nu este determinabilă sau definită, fiind adoptată în vederea aplicării unui număr nedeterminat de cazuri concrete.

Actul administrativ menţionat prezintă un grad mare de generalitate, întrucât conţine o regulă impersonală şi de aplicabilitate repetată la un număr nedeterminat de subiecţi de drept, constând în aprobarea compunerii completurilor de judecată din cadrul secţiilor, fiind emis în limitele competenţei Colegiului de conducere al Înaltei Curţi, în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar care reclamă stabilirea de măsuri şi reguli subsecvente care să asigure corecta aplicare a acestuia.

De altfel, caracterul normativ al actelor administrative materializate de hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care se aprobă compunerea completurilor de judecată din cadrul secţiilor, a fost statuat şi de instanţa de contencios constituţional (paragraful 47 din Decizia nr. 27/2020).

În consecinţă, instanţa de fond a validat eronat respingerea de către pârâtă, ca tardiv formulată, a plângerii prealabile formulate de recurentul-reclamant împotriva acestei hotărâri a Colegiului de conducere, în contextul în care, potrivit prevederilor art. 7 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

Odată lămurită problema calificării Hotărârii nr. 80/2012017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi, ca act administrativ normativ, etapa a doua a analizei se va concentra, într-o manieră unitară, având în vedere legătura juridică indisolubilă dintre aceasta şi dispoziţiile din Regulament contestate, asupra conformităţii acestora cu prevederile dreptului primar, în aplicarea şi executarea căruia au fost emise, precum şi cu normele constituţionale invocate de către recurentul-reclamant.

Ca atare, revenind la chestiunile de fond ale litigiului, astfel cum acestea au fost conturate de către reclamant prin acţiunea în anulare promovată, Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a manierei în care Curtea Constituţională a dezlegat, prin Decizia nr. 27/2020, problema eventualelor încălcări ale limitelor de competenţă ale instanţei supreme, generate de adoptarea ROFA, din perspectiva prevederilor art. 19 lit. a)1) şi art. 32 alin. (1) din cuprinsul acestuia, referitoare la compunerea completurilor de judecată de 3 judecători, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 73 alin. (3) lit. l) şi art. 126 alin. (4) din Constituţie, precum şi la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

După cum în cele de mai sus s-a reţinut, examenul efectuat de Curtea Constituţională, privind conformitatea dispoziţiilor regulamentare cu dispoziţiile constituţionale evocate, a avut loc la sesizarea Preşedintelui Senatului României care a reclamant acţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin Colegiul de conducere, şi-a arogat atribuţia de legiferare în materia legii organice, în ceea ce priveşte modul de compunere a completurilor de 3 judecători din cadrul secţiei penale, cu încălcarea competenţei constituţionale a Parlamentului.

Concret, preşedintele Senatului a sesizat tocmai împrejurarea că dispoziţiile antereferite din ROFA nu au corespondent în Legea nr. 304/2004, adăugând la aceasta, în condiţiile în care legea nu cuprinde nicio atribuţie a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de a aproba compunerea completurilor de 3 judecători din cadrul secţiilor şi nici nu reglementează modalitatea concretă de compunere/formare a acestor completuri.

Pronunţându-se asupra sesizării preşedintelui Senatului, prin decizia menţionată, Curtea Constituţională a constatat că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Înalta Curte, generat de modul de compunere a completurilor de 3 judecători din cadrul secţiei penale a acestei instanţe, stabilind că, în condiţiile în care legea de organizare judiciară (Legea nr. 304/2004) nu reglementează în mod expres modalitatea de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători, nu se poate considera că stabilirea acestei modalităţi prin ROFA este contrară legii, în sensul încălcării autorităţii acesteia, cu eventuala consecinţă a creării unei paradigme juridice neconstituţionale (paragraful 51).

În alţi termeni, Curtea Constituţională a confirmat regularitatea prevederilor art. 19 lit. a)1) şi art. 32 alin. (1) din ROFA în raport de dispoziţiile constituţionale anterior expuse, a căror încălcare a fost reclamată de autorul sesizării cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre parlament şi Înalta Curte, în pofida faptului că examenul conformităţii nu a fost efectuat în cadrul mecanismului instituit de prevederile art. 29-31 din Legea nr. 47/1992, ci al celui prevăzut de art. 34-36 din acelaşi act normativ.

În cuprinsul aceluiaşi paragraf din decizia iterată, instanţa de contencios constituţional a apreciat că legiuitorul a considerat că stabilirea procedurii referitoare la modul de compunere a completurilor de judecată este o chestiune de administrare a justiţiei de competenţa Înaltei Curţi, iar, în lipsa unei prevederi exprese referitoare la o asemenea procedură, actul administrativ normativ este cel care o stabileşte. Astfel, în situaţia în care emitentul a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor unor completuri, cu privire la care legea nu dispune nimic, caz în care se încadrează şi situaţia litigioasă analizată, Curtea a constatat că aceasta are o marjă de apreciere ce nu poate fi contestată din perspectiva relaţiei dintre un act de reglementare primar şi unul secundar.

În acelaşi sens, relevante în speţă sunt şi considerentele Curţii Constituţionale regăsite la paragrafele 43, 46, 47, 48 şi 49 din decizie, în cuprinsul cărora s-a statuat că, dacă legea nu stabileşte nicio procedură ce trebuie urmată pentru stabilirea compunerii completurilor de judecată, cum este cazul completurilor de 3 judecători din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi, a revenit organelor de conducere ale acesteia să reglementeze o procedură pentru executarea în concret a legii, respective să adopte Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, astfel cum s-a întâmplat prin Hotărârea Secţiilor Unite nr. 2/2004, ulterior modificată, care, la data emiterii Hotărârii de Colegiu nr. 80/2017, prevedea în cuprinsul art. 32 alin. (1) că preşedinţii de secţii stabilesc judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secţiilor şi transmit, spre aprobare, Colegiului de conducere compunerea completelor, dispoziţii care se coroborează şi se completează cu cele regăsite în cuprinsul art. 19 lit. a)1), conform cărora Colegiul de conducere aprobă compunerea completelor de 5 judecători şi a completelor din cadrul secţiilor.

În accepţiunea Curţii Constituţionale, Înalta Curte, ca subiect de drept, este o persoană juridică de drept public care, pe lângă latura jurisdicţională a activităţii sale, cunoaşte şi o latură administrative, această din urmă dimensiune privind organizarea şi funcţionarea în concret a acestei instanţe, pentru realizarea funcţiei sale jurisdicţionale, fiind reglementată prin lege şi, în aplicarea acesteia, printr-un act administrativ unilateral cu caracter normativ şi anume prin ROFA, acest regulament fiind emis în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar care reclamă stabilirea de măsuri şi reguli subsecvente care să asigure corecta lui aplicare, situaţia fiind similară şi în cazul hotărârilor Colegiului de conducere.

Instanţa de contencios constituţional a conchis astfel că reglementarea cuprinsă de art. 19 lit. a)1) din ROFA - act administrativ subsecvent cu caracter normativ, a modului de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători de la Înalta Curte, nu contravine Legii nr. 304/2004, că procedeul nu poată fi echivalat cu o adăugare la lege, ci este în sensul acesteia, în condiţiile în care legea nu a stabilit numai un anumit mod de desemnare.

În plus, a mai precizat Curtea Constituţională, o asemenea modalitate de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători, prin mijlocirea unui act administrativ cu caracter normativ care reglementează nominalizarea expresă a acestora, nu este de natură să afecteze cerinţa reglementării prin lege a compunerii completurilor de judecată, în lipsa unei dispoziţii legale restrictive, fiind practic realizată în baza şi în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege, nefiind astfel încălcate exigenţele constituţionale ale art. 126 alin. (4), întrucât actul administrativ nu face altceva decât să organizeze executarea legii (paragrafele 57-58).

Prin urmare, faţă de cele statuate de instanţa constituţională, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, apreciază că aserţiunile recurentului privind încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, din perspectiva faptului că art. 19 lit. a)1) şi art. 32 alin. (1) din ROFA adaugă în mod evident la lege, în tăcerea acesteia, nu îşi găsesc suport juridic, astfel că nu pot fi primite.

În fine, raportat la susţinerea recurentului potrivit căreia dispoziţiile regulamentare evocate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie care consfinţesc egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, Înalta Curte precizează că acest aspect a fost dezlegat indirect de către Curtea Constituţională în cuprinsul paragrafelor 49 şi 51 din decizia amintită.

Astfel, instanţa constituţională a relevat într-o manieră subtilă diferenţa dintre procedeele de compunere a completurilor competente să judece recursurile în interesul legii sau chestiunile privind dezlegarea unor probleme de drept ori a completurilor de 5 judecători sau de 3 judecători în ipoteza necesităţii completării acestora cu un judecător care nu face parte din secţia corespunzătoare, respectiv prin tragere la sorţi, în temeiul unor prevederi legale sau regulamentare exprese şi completurile de 3 judecători, la propunerea preşedintelui de secţie şi cu aprobarea Colegiului de conducere.

Diferenţa de abordare prevăzută de dispoziţiile art. 19 lit. a)1) şi art. 32 alin. (1) din ROFA, în privinţa manierei de desemnare a judecătorilor în compunerea completurilor de 3 judecători, rezultă inevitabil din faptul că formaţiunile de judecată enumerate în paragraful precedent sunt diferite, având competenţe de judecată partajate, astfel că această diferenţă nu este de natură să înfrângă principiul constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor, în primul rând pentru că, pe de o parte, unele dintre acestea soluţionează litigii ce privesc drepturi subiective, iar altele asigură interpretarea unitară a legii, iar pe de altă parte, pentru că legiuitorul a considerat că stabilirea procedurii referitoare la modul de compunere a completurilor de judecată este o chestiune de administrare a justiţiei, de competenţa Înaltei Curţi care, aşa cum în precedent s-a mai relevat, are o marjă de apreciere ce nu poate fi contestată din perspectiva relaţiei dintre un act de reglementare primar şi unul secundar.

În altă ordine de idei, o eventuală problemă de neconstituţionalitate ar putea fi abordată prin raportare la dispoziţiile actului primar de reglementare, respectiv a legii, faţă de lipsa de reglementare care lasă la latitudinea instanţelor stabilirea procedurii de desemnare a judecătorilor care intră în componenţa completurilor de 3, însă o asemenea chestiune nu a fost ridicată în litigiul pendinte de către părţi, iar faţă de maniera în care Curtea Constituţională a înţeles să tranşeze sesizarea referitoare la existenţa conflictului juridic de natură constituţională, prin Decizia nr. 27/20202, instanţa de recurs nu a apreciat oportun şi necesar a activa, din oficiu, mecanismul controlului de constituţionalitate instituit de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Nu în ultimul rând, se impune a se menţiona aprecierea Curţii Constituţionale, relevată în cuprinsul paragrafelor 60-62 din Decizia nr. 27/2020, potrivit căreia aprobarea compunerii completurilor de 3 judecători la propunerea şefului de secţie, cu aprobarea Colegiului de conducere, nu este de natură a afecta cerinţa independenţei şi imparţialităţii obiective a acestor completuri, procedura instituită de ROFA fiind de natură a asigura transparenţa necesară.

În fine, se impune a fi clarificată şi chestiunea legată de publicarea Hotărârii nr. 80/2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dat fiind caracterul acesteia de act administrativ cu caracter normativ, astfel cum în precedent instanţa de recurs a stabilit.

Din acest unghi de vedere, recurentul invocă incidenţa sancţiunii inexistenţei actului administrativ, în raport de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 care dispun publicarea actelor normative în Monitorul Oficial, în vederea intrării lor în vigoare.

Înalta Curte precizează însă că Hotărârea de Colegiu în speţă, deşi calificată fiind ca act administrativ normativ, comportă unele nuanţe de interpretare din perspectiva conţinutului şi a statutului constituţional al emitentului.

Astfel, conform prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, în vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În speţă, emitentul actului administrativ este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Colegiul de conducere, însă aceasta nu se identifică cu niciunul dintre subiecţii emitenţi de acte normative regăsiţi în cuprinsul normei legale anterior menţionate, având în vedere că, potrivit arhitecturii legii fundamentale (Titlul III, Capitolul VI), aceasta face parte din autoritatea judecătorească.

Aşadar, hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curţi nu este nici act normativ adoptat de Parlament, nici act normativ al unei autorităţi administrative autonome şi nici act normativ emis de conducătorul vreunui organ al administraţiei publice centrale de specialitate, pentru a fi supusă cerinţei publicării în Monitorul Oficial.

Astfel, actul administrativ a fost emis pentru stabilirea compunerii completurilor de judecată care urmau să îşi desfăşoare activitatea în cadrul Înaltei Curţi în anul 2018, aspect care ţine de latura administrativă a activităţii instanţei şi care priveşte organizarea şi funcţionarea în concret a acesteia, pentru realizarea funcţiei sale jurisdicţionale.

Important de reţinut este faptul că hotărârea de colegiu atacată de recurentul-reclamant nu stabileşte obligaţia justiţiabililor la o anumită conduită, respectiv, fiind dată în aplicarea legii, nu prevede drepturi sau obligaţii pentru aceştia, astfel încât să le devină opozabilă sub acest aspect.

Date fiind circumstanţele şi cadrul în care actul administrativ a fost emis, acesta era supus cerinţelor speciale de publicitate prevăzute de art. 19 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 1375/2015, coroborat cu prevederile art. 1091 din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă al Înaltei Curţi, forma în vigoare la emiterea hotărârii de colegiu atacate, respectiv prin publicarea în extras pe pagina de internet a Înaltei Curţi, fapt care s-a şi întâmplat în realitate.

Având în vedere considerentele anterior expuse şi constatând că soluţia instanţei de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului declarat împotriva acesteia, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 388 din 9 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2021.