Solidary liability of insolvent company’s administrator under Fiscal Procedure Code requiring proof of bad faith through passive non-declaration of tax debts

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 19.10.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, anularea Deciziei nr. 3931/13.09.2017 emisă de DGRFP Braşov prin care a fost respinsă ca nedepusă în termen contestaţia formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.02.2017 emisă de AJFP Braşov şi obligarea pârâtei DGRFP Braşov la emiterea unei decizii de soluţionare pe fond a contestaţiei.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La primul termen de judecată, reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că a solicitat şi anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.02.2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 145 din 10 octombrie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată şi modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, şi, pe cale de consecinţă, a anulat Decizia nr. 3931/13.09.2017 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.02.2017 emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

De asemenea, a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 2.470 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au promovat recurs pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, criticând hotărârea pentru nelegalitate, astfel că, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi modificarea acesteia în sensul respingerii acţiunii şi menţinerii deciziilor contestate.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut eronat că nu a fost făcută dovada relei-credinţe a reclamantului, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., condiţie esenţială pentru a putea fi atrasă răspunderea solidară a acestuia.

Din această perspectivă, recurentele au menţionat că, contrar atribuţiilor sale prevăzute de lege şi principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, reclamantul a manifestat ignoranţă şi pasivitate în relaţia cu organele fiscale şi abordarea în raport cu obligaţiile faţă de bugetul statului.

Faţă de contextul faptic al speţei deduse judecăţii, învederează recurentele, se poate constata că reaua-credinţă a reclamantului rezidă din inacţiunile reprezentate de neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate la buget, coroborat cu neprezentarea documentelor contabile ale societăţii, în vederea stabilirii stării de fapt fiscale, în pofida faptului că a fost notificat în acest sens, precum şi cu lipsa demersurilor necesare în scopul diminuării obligaţiilor fiscale, în condiţiile în care societatea a efectuat activităţi generatoare de venituri.

Prin urmare, se poate constata că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în cauză fiind dovedite atât starea de insolvabilitate a societăţii debitoare, cât şi reaua-credinţă a administratorului-asociat, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Recurentele au mai formulat critici şi cu privire la obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, afirmând că proba cu expertiza, administrată în faţa instanţei de fond, nu a fost solicitată de către acestea, neputând fi reţinută nici reaua lor credinţă şi nici exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale pentru a putea fi obligate la plata cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimatul a învederat că soluţia primei instanţe este corectă, în condiţiile în care: a deţinut calitatea de asociat şi administrator al societăţii în perioada 2010-2012, perioadă în care activitatea societăţii a fost suspendată, neavând astfel activitate; în septembrie 2012 s-a dispus cooptarea unui nou asociat revocarea sa din funcţia de administrator la data de 24.12.2012; în aceeaşi perioadă a emis o procură specială pentru înstrăinarea părţilor sociale pe care le deţinea în societate, chiar dacă mandatarul desemnat nu a înţeles să îşi execute culpabil mandatul; obligaţiile fiscale pentru a căror neachitare, la termenul scadent, i-a fost atrasă răspunderea solidară, privesc perioada septembrie 2012- decembrie 2014, perioadă în care nu mai avea calitatea de administrator şi încheiase contractul de cesiune de părţi sociale.

Intimatul a precizat astfel că, în asemenea condiţii, nu se poate reţine reaua sa credinţă.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs.

1. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa pronunţată de instanţa de fond, prin raportare la contextul faptic rezultat din probatoriul administrat în faţa acesteia şi ţinând seama de cadrul legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva acesteia este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Preliminar, Înalta Curte reţine că potrivit alin. (2) al art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta:

- lit. b) - administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;

- lit. d) - administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.02.2017 a fost emisă de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, având în vedere dubla calitate a reclamantului A. în societatea B. S.R.L., respectiv cea de asociat şi administrator al societăţii, debitor declarat insolvabil de organele fiscale prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/15.04.2016 emis de aceeaşi unitate fiscală, în considerarea dispoziţiilor legale anterior evocate.

Decizia a fost motivată prin aceea că, pentru activitatea desfăşurată, debitorul S.C. B. S.R.L. datorează la bugetul general consolidat obligaţii fiscale în cuantum de 6.377.280 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA, dobânzi şi amenzi, neachitate în termen, cu scadenţă începând din 25.01.2016, respectiv 05.09.2016 şi până la data emiterii deciziei, pentru a căror recuperare au fost întreprinse măsuri de executare silită constând în emiterea de somaţii şi adrese de înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti, toate comunicate societăţii conform prevederilor legale incidente, nefiind însă necontestate, dar administratorul societăţii şi asociaţii nu au făcut dovada stingerii obligaţiilor.

În plus, s-a reţinut prin decizia menţionată, obligaţiile societăţii au fost stabilite de Activitatea de inspecţie fiscală şi se raportează la perioada 2010-2014, perioadă în care a derulat tranzacţii constând în livrări declarate de partenerii comerciali prin intermediul declaraţiei 394, cu privire la care, asociaţii şi administratorii acesteia, cu rea-credinţă, nu au calculat şi nu au declarat obligaţiile datorate, iar activitatea a fost desfăşurată fără a ţine contabilitatea conform legii, aspect rezultat din Raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 27.06.2016.

Raportat la aspectele factuale ale speţei dedusă judecăţii, hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) din Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului A., în mod eronat reţinându-se neîndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare a acestuia, având în vedere calitatea de asociat şi administrator al S.C. B. S.R.L..

În cazul de faţă, din prevederile legale mai sus menţionate, rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului/asociatului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii, şi anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condiţiile art. 265 Codul de procedură fiscală şi reţinerea relei credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea, în cazul prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) şi provocarea insolvabilităţii persoanei juridice prin acţiuni de ascundere sau înstrăinare, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului, în cazul prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Astfel, reaua-credinţă reprezintă condiţia sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare, atât a asociatului, cât şi a administratorului.

Dacă în privinţa îndeplinirii primei condiţii, cea referitoare la declararea debitorului ca insolvabil, în cauză nu există divergenţe de opinie între părţi, existenţa acesteia fiind deplin dovedită de procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/15.04.2016, în privinţa celei de-a doua condiţii, indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, fiind vorba de o apreciere prin excelenţă subiectivă a organelor fiscale, revine instanţei de judecată stabilirea existenţei sau inexistenţei acesteia.

Prin raportare la contextul faptic al cauzei, Înalta Curte menţionează că în speţă este vorba, aşadar, pe de o parte, despre pasivitatea administratorului debitorului insolvabil, constând în inacţiuni reprezentate de împrejurarea că nu a declarat şi/sau achitat obligaţiile fiscale la scadenţă, iar pe de altă parte despre împrejurarea că asociatul debitoarei a ascuns, sub orice formă, activele acesteia.

Tinând seama de aceste aspecte, instanţa de recurs precizează că, conform prevederilor legale regăsite în cuprinsul Legii nr. 31/1990 republicată, printre obligaţiile administratorilor se numără şi cele referitoare la îndeplinirea tuturor îndatoririlor prestabilite de prevederile legislative.

Tot în sarcina administratorului se regăseşte, conform legii societăţilor comerciale, respectiv art. 73 şi obligaţia de a răspunde solidar faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun.

Faptul că intimatul-reclamant a avut calitatea de asociat şi administrator al societăţii declarată insolvabilă (administrator până la data de 24.09.2012 şi asociat până la data de 20.12.2013), conform datelor rezultate din evidenţele ORC de pe lângă Tribunalul Braşov, în această perioadă societatea efectuând livrări nedeclarate către parteneri comerciali, fără a se face dovada că sumele obţinute din aceste operaţiuni au fost folosite pentru stingerea obligaţiilor fiscale sau în interesul societăţii, conduce la concluzia că în mod corect s-a statuat de organele fiscale că intimatul-reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile legale anterior menţionate.

În concluzie, în mod corect s-a angajat răspunderea solidară a acestuia prin decizia contestată, reaua sa credinţă rezultând din încasarea contravalorii livrărilor fără ca sumele obţinute să revină societăţii căreia acestea îi aparţineau pentru stingerea obligaţiilor fiscale.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit aplicaţiei fiscnet, astfel cum s-a reţinut prin Raportul de inspecţie fiscal xnr. x/27.06.2016 existent la dosarul cauzei, societatea nu a depus situaţii financiare anuale la 31.12.2012, însă a depus deconturi de TVA pentru trimestrele III şi IV 2012, conform acestora încasând venituri şi achiziţii, situaţia fiind similară şi în anul 2013.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de fond prin sentinţa atacată, Înalta Curte apreciază că realitatea evenimenţială rezultată pe baza probelor administrate în cauză, conduce la concluzia că sunt îndeplinite toate condiţiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) Codul de procedură fiscală, pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului-reclamant, fiind dovedite atât faptul existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât şi reaua credinţă a administratorului/asociatului, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă de neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, coroborat cu ascunderea activelor societăţii rezultată din nedepunerea situaţiilor financiare anuale, constând în nedeclararea şi necalcularea obligaţiilor datorate la bugetul de stat, aferente tranzacţiilor derulate în perioada de referinţă anterior menţionată.

Atitudinea administratorului nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua-credinţă a acestuia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuţiilor legale prevăzute de lege în sarcina sa, atât ignoranţa cât şi pasivitatea de care acesta a dat dovadă în relaţia cu organele fiscale, contrar principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, în cuprinsul art. 10 şi 12, referitoare la obligaţia de cooperare şi bună credinţă.

Abordarea intimatului-reclamant nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noţiunii sau conceptului bunei credinţe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Contrar caracteristicilor relei-credinţe, elementele bunei-credinţe (bona fide) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii, elemente care reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) în sfera dreptului.

Având în vedere pasivitatea reclamantului, contrară tuturor acestor elemente, prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege, Înalta Curte reţine că acesta nu a manifestat diligenţa unei persoane/administrator de bună credinţă, în sfera şi accepţiunea Codului de procedură fiscală inacţiunea acestuia neputând fi calificată decât ca fiind rezultatul relei sale credinţe.

Aşadar, atragerea răspunderii solidare a administratorului/asociatului debitorului insolvabil, în accepţiunea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 207/2015, nu este circumstanţiată sau condiţionată, cum greşit a apreciat judecătorul fondului, de existenţa unei legături de cauzalitate între faptele expuse şi starea de insolvabilitate şi nici de eventualul management defectuos practicat de către administrator, iar reaua credinţă nu trebuie apreciată doar în raport de eventuale acţiuni, ci trebuie avute în vedere şi inacţiunile, contextualizate conform celor mai sus reţinute, adică starea de pasivitate, în lipsa oricăror dovezi care să probeze diligenţele administratorului/asociatului în vederea îndeplinirii îndatoririlor sale legale.

Aşa fiind, Înalta Curte, are în vedere că intimatul-reclamant se face vinovat de nedeclararea şi neachitarea, la scadenţă, a obligaţiilor fiscale ale societăţii debitoare şi reţine că faptele acestuia, exercitate în timpul mandatului de administrator, coroborat cu statutul său de asociat, constând în lipsa acţiunilor şi deciziilor de declarare şi achitare, s-au concretizat în acumularea de debite restante datorate bugetului general consolidat al statului.

Un ultim aspect se impune a fi cristalizat iar acesta priveşte apărarea reclamantului, eronat apropiată de către judecătorul fondului, potrivit căreia, acesta a avut reprezentarea faptului că a cesionat părţile sociale deţinute în societate, astfel că lipsa sa de implicare în activitatea societăţii nu poate fi caracterizată ca fiind animată de rea-credinţă, în accepţiunea legii.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, potrivit procurii speciale autentificate sub nr. x/24.12.2012, existentă la dosarul instanţei de fond, reclamantul, în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., a împuternicit-o pe numita C., ca, în numele său şi pentru acesta, să semneze un contract prin care părţile sale sociale deţinute în societate, să fie cedate numitului D..

Această împrejurare însă nu este de natură să înlăture atribuţiile şi responsabilităţile reclamantului în calitatea sa de asociat care s-a perpetuat până la data de 20.12.2013, conform informaţiilor rezultate din evidenţele ORC de pe lângă Tribunalul Braşov, astfel încât pentru creanţele fiscale aferente operaţiunilor desfăşurate de societate în perioada 2012-trimestrul III, în care a deţinut calitatea de administrator şi trimestrul IV, până la 20.12.2013, când a încetat şi calitatea sa de asociat, acesta este ţinut să răspunde solidar pentru obligaţiile de plată restante ale societăţii debitoare declarate insolvabile.

2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Având în vedere cele anterior expuse, constatând că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.02.2017, a persoanei fizice reclamantă, în calitate de administrator şi asociat, este legală, precum şi faptul că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu interpretarea greşită a prevederilor art. 25 din Legea nr. 207/2015, fapt care atrage incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va proceda la admiterea recursului declarat de pârâte, cu consecinţa casării în parte a hotărârii atacate şi, rejudecând procesul în fond, va respinge capătul de cerere din acţiunea completată referitor la anularea deciziei menţionate, ca neîntemeiat.

Întrucât prin recursul declarat de către pârâte nu au fost aduse critici manierei în care instanţa de fond a soluţionat capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 3931/13.09.2017 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, Înalta Curte va menţine soluţia dată acestuia, intrând în autoritatea lucrului judecat.

Totodată, rejudecând fondul şi din perspectiva cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov la plata către reclamant a sumei de 950 RON cu titlul de cheltuieli parţiale de judecată, aferente admiterii capătului de cerere referitor la anularea deciziei nr. 3931/13.09.2017emisă de către pârâta menţionată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei nr. 145 din 10 octombrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată.

Respinge capătul de cerere din acţiunea completată referitor la anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.02.2017.

Menţine soluţia dată capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 3931/13.09.2017 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Obligă pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov la plata către reclamant a sumei de 950 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.