Third appeal against final penal decision dismissed as inadmissible for violating unicity of appeal and exceeding jurisdiction of the complete panel

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 3085 din 26 noiembrie 2003, Judecătoria Timișoara a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petenții G.V. și G.F., împotriva Ordonanței nr. 211/II/2/2003, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara și a Ordonanței nr. 907/II/2003, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Tribunalul Timiș, secția penală, prin decizia penală nr. 205/R din 21 aprilie 2004, a respins, ca nefondat, recursul declarat de petenții G.V. și G.F., împotriva hotărârii primei instanțe.

Noul recurs declarat de petenți împotriva hotărârii instanței de control judiciar a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia penală nr. 562/R din 16 iunie 2004, a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 5042 din 6 octombrie 2004, a respins ca inadmisibil, recursul declarat de petenții G.V. și G.F., împotriva deciziei penale nr. 562/R din 16 iunie 2004, a Curții de Apel Timișoara.

Împotriva acestei din urmă decizii, petenții G.V. și G.F. au declarat un nou recurs, criticile privind absența de la judecată a învinuitelor, a căror „prezență obligatorie la proces” o solicită, precum și faptul că nu li s-a permis să își susțină cauza.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În consecință, revine părții interesate, obligația de a alege și exercita în condițiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.

Astfel, corespunzător principiului constituțional al exercitării căilor de atac, numai în condițiile legii, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că, la sesizarea petenților G.V. și G.F., plângerea împotriva ordonanțelor procurorului a fost soluționată prin hotărâre penală definitivă, ca urmare a parcurgerii celor două grade de jurisdicție reglementate de legea procesuală penală.

Tinzând la reluarea controlului judiciar, petenții au mai declarat două recursuri care, urmare A constatării parcurgerii ciclului ordinar al judecății și lipsei temeiului legal pentru o nouă examinare a acestora, au fost respinse, pe rând, ca inadmisibile, de către instanțele superioare instanței firești de recurs în prezenta cauză penală.

Petenții menționați au declarat un al treilea recurs, ulterior soluționării cauzei penale, prin hotărâre definitivă.

Or, potrivit reglementării date prin Codul de procedură penală, în materie de control judiciar, căile de atac nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp, cât părțile ar fi nemulțumite de soluția definitivă dată cauzei penale.

Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitarea recursului.

Părțile vătămate exercitându-și dreptul la recurs, cel de a-l treilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite Completului de 9 judecători, prin art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) și (4) din același cod, Curtea va obliga recurenții la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenții G.V. și G.F. împotriva deciziei nr. 5042 din 6 octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3880/2004.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.