Retrocession of religious property inapplicable where state acquisition predates statutory 1945-1989 abuse period via pre-1945 decree

Şedinţa publică din data de 4 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 30.03.2018 pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 7684/25.01.2018 emise de Guvernul României, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi obligarea Comisiei Speciale de retrocedare la soluţionarea cererii de restituire conform legii prin restituirea imobilului.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 197/2018 din 09 octombrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, fără cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 197/2018 din 09 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii.

În motivarea recursului arată că, deşi părţile nu au invocat Convenţia generală din 1942, instanţa şi-a motivat soluţia pe acest act, reţinând că Biserica Evanghelică ar fi predat toată averea mobilă şi imobilă ce a servit scopurilor şcolare A., iar apoi, în baza Decretului nr. 485/1944, Statul Român ar fi devenit proprietar al imobilului prin efectul legii. Or, Convenţia generală din 1942 nu a fost invocată ca probă de către niciuna dintre părţi şi nu a fost administrată ca probă în cauză, aceasta reprezentând un document care din punct de vedere juridic nu a putut fi pusă în aplicare în lipsa hotărârii persoanelor juridice proprietare ale imobilelor, având rolul unui acord general între părţi, şi nu a unui act translativ de proprietate. Acest lucru reiese din cuprinsul său, Secţiunea II pct. 3 şi Secţiunea III pct. 4 şi 7 şi nu probează nici faptul predării bunurilor.

Invocând Secţiunea III pct. 7, susţine că transferul de proprietate se realiza în urma unei hotărâri a titularilor de drept ai bisericii, or, nu există o hotărâre a Congresului general Bisericesc cu privire la imobilul din speţă, concluzionând că predarea către A. şi înscrierea în cartea funciară nu s-au efectuat, în lipsa unei hotărâri care să transfere dreptul de proprietate al imobilului.

Susţine că Decretul-lege nr. 485/1944 s-a referit exclusiv la A. şi la proprietăţile acestuia şi nu la cele ale Bisericii Evanghelice C.A. din România.

Consideră că prima instanţă a ignorat prevederile C. civ. şi ale Decretului nr. 115/1938, reţinând că esenţial în determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 ar fi actul normativ ori administrativ de preluare a imobilelor, fiind lipsite de relevanţă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară şi data preluării efective în posesie a imobilelor.

Critică faptul că instanţa a reţinut că este lipsită de relevanţă data înscrierii Statului Român în cartea funciară, fiind lipsită de efecte împrejurarea că încheierea de intabulare nr. x/17.01.1945 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 31/05.02.1947 a Tribunalului Târnava Mare, recurentul-reclamant apreciind că, deşi neintabulată, sentinţa menţionată prezintă relevanţă sub aspectul legalităţii şi temeiniciei preluării, precum şi a momentului preluării, bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Precizează că nulitatea încheierii are efect retroactiv, înlăturând efectele preluării imobilului de către Statul român.

Astfel, susţine că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a nomelor de drept material, atât a prevederilor C. civ. referitoare la dobândirea dreptului de proprietate, cât şi a prevederilor art. 1 pct. 1 din H.G. nr. 1094/2005 privind modificarea H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

Arată că imobilul solicitat de către recurentul-reclamant şi identificat cu nr. top. x, 1245, 1246, 1247, 1248, 1249, 1250, 1295/1, 1296/2, 1297/1, 1297/2, a fost preluat de Statul român, potrivit cărţii funciare, în temeiul Decretului lege nr. 485/1944, dreptul de proprietate al Statului român fiind intabulat în cartea funciară în data de 17 ianuarie 1944, astfel că nu suntem în prezenţa unui abuz al statului comunist instaurat la data de 6 martie 1945.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 7684/25.01.2018 emise de Guvernul României, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi obligarea Comisiei Speciale de retrocedare la soluţionarea cererii de restituire conform legii prin restituirea imobilului.

În speţă, Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a depus cererea de retrocedare nr. x/28.01.2003 adresată Comisiei Speciale de Retrocedare, care a fost respinsă prin Decizia nr. 7684/25.01.2018.

Cererea de retrocedare viza imobilele înscrise în C.F. nr. x a localităţii Mediaş, nr. top. x, 1245, 1246, 1247, 1248, 1249, 1250, 1295/1, 1296/2, 1297/1, 1297/2.

În motivarea deciziei, emitenta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a reţinut că imobilul a fost preluat în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la data de 17 ianuarie 1945, în afara perioadei 06.03.1945 - 22.12.1989; a constatat că, potrivit încheierii nr. 55 din 17 ianuarie 1945 menţionată în C.F. nr. x a localităţii Mediaş, imobilele identificate cu nr. top. x, 1245, 1246, 1247, 1248, 1249, 1250, 1295/1, 1296/2, 1297/1, 1297/2 au fost expropriate de Statul român la data de 17 ianuarie 1945, în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944.

Prin cererea de chemare în judecată, respinsă prin sentinţa recurată, reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. a solicitat anularea Deciziei nr. 7684/25.01.2018 şi admiterea cererii de restituire.

Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt, ce reiese din probele administrate, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente cererii de retrocedare formulate de reclamantă.

Astfel, se reţine că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foştilor proprietari imobilele ce au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările şi completările ulterioare:

"Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri şi acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptăţită va depune o declaraţie pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru".

Conform acestor dispoziţii, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării.

Rezultă că legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, şi anume a reglementat retrocedarea către foştii proprietari a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

De asemenea, rezultă că retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În condiţiile în care imobilele identificate cu nr. top. x, 1245, 1246, 1247, 1248, 1249, 1250, 1295/1, 1296/2, 1297/1, 1297/2 au fost preluate de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 55 din 17 ianuarie 1945, menţionată în C.F. nr. x a localităţii Mediaş foaia B de proprietate, poziţia 26, în baza procesului-verbal nr. x/1944 al Primăriei Mediaş, iar perioada reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 de aplicabilitate a actului normativ de retrocedare este 6.03.1945-22.12.1989, în mod corect a constatat instanţa de fond că importantă, sub aspectul aplicării legii, este data la care a avut loc preluarea abuzivă a imobilului, 08.01.1948, data încheierii de transcriere în cartea funciară, şi nu actul normativ în baza căruia a avut loc preluarea.

Sunt nefondate apărările reclamantei privind faptul că importantă pentru determinarea caracterului abuziv al preluării este data înscrierii dreptului de proprietate al statului român în cartea funciară şi că Decretul - lege nr. 458/1944 nu a reprezentat temeiul preluării de către stat a imobilului, întrucât se referă la desfiinţarea A. şi preluarea patrimoniului acestuia de către statul român, proprietatea asupra imobilelor din speţă nefiind transmisă efectiv A., întrucât Convenţia generală încheiată între A. şi Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România are rolul unui acord general între părţi şi nu a unui act translativ de proprietate.

Astfel, la data de 11 august 1942, între A. din România şi Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenţia generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică faţă de A. din România, prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. din România toată averea mobilă şi imobilă care forma proprietatea sa şi a servit scopurilor şcolare şi de educaţie, convenţie care nu a fost anulată şi a cărei nelegalitate nu a fost constatată.

Prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1944 emis de B., publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A. din România. Potrivit Decretului - lege nr. 485/7.10.1944, Statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparţinând A. din România, iar "Pe aceeaşi dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparţinând acestuia, şi "Instanţele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca aproprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparţinut A. la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, instanţele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri.

Prin urmare, preluarea de către Statul român a imobilelor a căror retrocedare s-a solicitat a avut loc în temeiul Decretului - lege nr. 485/7.10.1944, iar potrivit încheierii nr. 55 din 17 ianuarie 1945 s-a transcris în favoarea statului român dreptul de proprietate al imobilelor, astfel cum rezultă din C.F. nr. x a localităţii Medial, foaia x de proprietate, poziţia x.

Raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanţă sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, şi nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 55 din data de 17 ianuarie 1948, prin care s-a transcris dreptul de proprietate în favoarea statului român în C.F. nr. x a localităţii Mediaş, anterior perioadei de referinţă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945-22.12.1989.

Statul român a dobândit proprietatea imobilului prin efectul legii, şi anume al Decretului-lege nr. 485/7.10.1944, publicat la 8.10.1944, nefiind relevantă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilelor. Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se referă la data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

În ceea ce priveşte critica conform căreia, deşi părţile nu au invocat Convenţia generală din 1942, instanţa şi-a motivat soluţia pe acest act, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, având în vedere că potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ.:

"Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile" şi, fiind vorba de o convenţie, aceasta are putere de lege între părţile contractante şi nu a fost anulată, astfel că nu este vorba de o probă propriu-zisă, ci de o convenţie care, între părţile semnatare, are putere de lege.

Dincolo de acest aspect, critica recurentului-reclamant are caracter formal, în condiţiile în care, deşi avea posibilitatea inclusiv în faţa instanţei de recurs, să arate prejudiciul concret pe care îl reclamă prin invocarea de către instanţă a acestei convenţii, nu a arătat argumente în acest sens.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România împotriva sentinţei nr. 197/2018 din 09 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România împotriva sentinţei nr. 197/2018 din 09 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 4 martie 2021.