Penalties and Costs Excluded from Guarantee Fund Coverage as Non-Insurance Claims; Appeal Rejected.

Şedinţa publică din data de 4 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 07.02.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, modificarea deciziei nr. 12449/15.01.2018, în sensul acordării diferenţelor de despăgubiri, a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sentinţele pronunţate de Judecătoria Sector 3 în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2016

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3619 din 14 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3619 din 14 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamante A. S.R.L., întemeiat pe motivul de casare precăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului la plata sumei de 3.048,85 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, conform sentinţelor civile pronunţate de Judecătoria Sector 3 în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2016

În motivarea recursului arată că prima instanţă a interpretat eronat dispoziţiile legale ce reglementează noţiunea de creanţă de asigurări (art. 4 din Legea nr. 213/2015, art. 26 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014).

Astfel, consideră că, potrivit textelor de lege de mai sus, asiguratorul, în baza contractului de asigurare RCA, este obligat la plata daunelor materiale şi morale, a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată efectuate de partea păgubită urmare a accidentului produs, întrucât legiuitorul a urmărit repararea în integralitate a prejudiciului produs ca urmare a evenimentului rutier.

Consideră că prin refuzul de plată a penalităţilor de întârziere se creează o situaţie discriminatorie faţă de persoanele care au avut posibilitatea recuperării acestora direct de la societatea de asigurare, dacă societatea nu ar fi intrat în procedura falimentului.

Susţine că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a plătit penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată în dosarele în care există o hotărâre judecătorească definitivă.

Cu privire la natura penalităţilor de întârziere arată că îşi întemeiază cererea de plată a acestora pe dispoziţiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, care se referă la acelaşi raport de dezdăunare din partea asiguratorului, pentru acelaşi eveniment acoperit de o poliţă RCA.

De asemenea, precizează că intimatul-pârât a încălcat dispoziţiile art. 16 din Norma nr. 16/2015, care prevăd că evaluarea despăgubirii se efectuează de către FGA în baza documentelor existente la dosarul de daună şi în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare.

Precizează că penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al indemnizaţiei de despăgubire.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, modificarea deciziei nr. 12449/15.01.2018, în sensul acordării diferenţelor de despăgubiri, a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sentinţele pronunţate de Judecătoria Sector 3 în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2015

În fapt, recurenta-reclamantă A. S.R.L. este o societate de reparaţii auto, care a preluat o creanţă de la asiguratorul B. S.A., reprezentând contravaloarea reparaţiilor pentru remedierea avariilor produse la autovehiculele nr. x şi y, pentru care B. S.A. şi-a asumat obligaţii contractuale prin asigurările obligatorii de răspundere civilă auto sau asigurările facultative de avarii.

Prin sentinţa civilă nr. 132/16.02.2017, pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment a societăţii B. S.A., sentinţa rămânând definitivă prin neapelare la data de 17.03.2017.

De asemenea, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sector 3 Bucureşti a pronunţat la data de 12.01.2017 sentinţa civilă nr. 105, rămasă definitivă prin neapelare, prin care s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă, s-a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind debitul principal, instanţa obligând pârâta B. S.A. să plătească reclamantei penalităţi de întârziere de 0,2 % pe zi, aferente sumei de 2.725,55 RON, calculată de la data de 21.06.2016 la data de 25.07.2016, precum şi a sumei de 800 RON cheltuieli de judecată.

Prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/12.04.2017, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilităţile F.G.A. în cuantum de 985,33 RON.

În dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sector 3 Bucureşti a pronunţat la data de 21.11.2016 sentinţa civilă nr. 15329, rămasă definitivă prin neapelare, prin care s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă, s-a constata că primul capăt de cerere a rămas fără obiect, instanţa obligând pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere de 0,2 % pe zi, calculate de la data de 16.05.2016 la data de 05.07.2016, precum şi a sumei de 1600 RON cheltuieli de judecată.

Prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/12.04.2017, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilităţile F.G.A. în cuantum de 2.063,52 RON.

Înalta Curte constată că sumele solicitate la plată reprezintă penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată din dosarele anterior amintite, aferente unei creanţe rezultate din două facturi fiscale (seria x nr. x/2016 şi seria x nr. x/2016), al căror debit principal a fosta achitat de către B. S.A. pentru reparaţiile pe care societatea recurentă le-a efectuat unor autovehicule ce aveau încheiate poliţe de asigurare cu asigurătorul B. S.A., aflat în faliment.

Prin decizia nr. 12449 din 15.01.2018, emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), au fost respinse cererile de plată privind acordarea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, reţinându-se, pe de o parte, că acestea nu reprezintă creanţe de asigurare, iar pe de altă parte, că debitul principal a fost achitat de B. S.A., intimatul-pârât nefiind parte în dosarele respective.

Prin sentinţa recurată s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 12449 din 15.01.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale unor penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, aferente unor sume pe care B. S.A. le-a achitat.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Pe de altă parte, instanţa de recurs constată că nici prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi sumelor solicitate în prezenta cauză, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci diferenţe de plată neachitate pentru reparaţiile efectuate la autovehiculele asigurate de către C. S.A..

Aşadar, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

În concluzie, recurenta-reclamantă nu are de dreptul de a-şi satisface aceste creanţe din resursele financiare ale intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în condiţiile Legii nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanţe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că sumele solicitate în prezenta cauză, reprezentând penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât recurentul-pârât să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului C. S.A..

Prin urmare, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3619 din 14 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3619 din 14 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 4 martie 2021.