Insurers' Guarantee Fund liability: exclusion of litigation costs from insurance claims and finality of judgment pending appeal during insolvency

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 8 iunie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

- anularea parţială a Deciziei nr. 14511/14.05.2018, emisă de pârât, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată pentru suma de 15.414 RON;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 15.414 RON, reprezentând debit restant şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 11.04.2017, data înregistrării cererii şi până la plata efectivă a debitului;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 933 din 12 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(ii) a anulat, în parte, Decizia nr. 14511 din 14.05.2018, emisă de pârât, în sensul că suma admisă la plată este 23.130 de RON şi nu 13.225 de RON;

(iii) a obligat pârâtul la plata sumei de 9.905 RON către reclamant;

(iii) a obligat pârâtul la plata sumei de 1.350 de RON cheltuieli de judecată, către reclamant;

(iv) a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 933 din 12 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

Recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că sentinţa civilă nr. 19/2017, pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015, are caracter definitiv, câtă vreme soluţionarea cauzei a fost suspendată în apel la data de 14.09.2017, în temeiul Legii nr. 85/2014, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului asigurătorului B.. În mod greşit prima instanţă a considerat că hotărârea este definitivă prin neapelarea ei de către asigurătorul în faliment.

Mai arată recurentul că instanţa de fond a reţinut în mod contradictoriu şi eronat că au calitatea de creanţe de asigurare şi pot fi acordate ca despăgubire cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, pe când cele efectuate în dosarul Judecătoriei Sibiu nr. 4255/306/2015 nu au această natură. În opinia recurentului-pârât, nu există nicio diferenţă între cele două tipuri de cheltuieli de judecată, motivarea instanţei fiind contradictorie, iar calificarea acestui tip de cheltuială drept creanţă de asigurare este contrară prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susţine intimatul că prin sentinţa recurată s-a reţinut corect caracterul definitiv al sentinţei civile nr. 19/2017, pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015, atât timp cât singura parte care a declarat apel împotriva acestei hotărâri este chiar reclamantul, iar faţă de asigurător, sentinţa Judecătoriei Sibiu a rămas definitivă prin neapelare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi pârâtul şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine în cuprinsul acesteia. Cât priveşte argumentul existenţei unor considerente contradictorii, Înalta Curte reţine că pârâtul a invocat greşita aplicare a legii, respectiv tratamentul juridic diferenţiat aplicat de instanţa de fond în privinţa aceluiaşi tip de cheltuieli solicitate la plată, critică care se subsumează tot cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora sunt definitive hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel.

Conform înscrisurilor aflate în dosarul instanţei de fond, sentinţa civilă nr. 19/2017, pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015, nu are caracter definitiv, câtă vreme împotriva sa a fost exercitată calea de atac a apelului, iar prin încheierea din 14.09.2017, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a dispus suspendarea judecării căii de atac, în baza Legii nr. 85/2014, ca urmare a intrării în faliment a asigurătorului, pârât în cauză; aşadar, instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre prin care să confirme soluţia instanţei de fond, ci a suspendat cursul judecăţii cauzei, astfel încât sentinţa Judecătoriei Sibiu nu beneficiază de autoritate de lucru judecat în privinţa creanţei pretinse de intimatul-reclamant.

Este nefondat argumentul intimatului-reclamant, valorificat de instanţa de fond, potrivit căruia sentinţa Judecătoriei Sibiu este definitivă faţă de asigurător, ca urmare a neexercitării de către această parte a căii de atac a apelului. Dispoziţiile art. 634 C. proc. civ. nu prevăd o astfel de ipoteză, caracterul definitiv al hotărârilor judecătoreşti fiind stabilit prin raportare la un criteriu obiectiv, acelaşi pentru toate părţilor cauzei, circumscris existenţei şi/sau exercitării efective a unei căi de atac. Câtă vreme chiar şi o singură parte a atacat hotărârea judecătorească pronunţată în fond, această împrejurare produce efecte şi faţă de părţile care nu au declarat apel sau recurs, după caz.

Aşadar, neexercitarea de către asigurătorul B. a apelului împotriva sentinţei civile nr. 19/2017, pronunţată de Judecătoria Sibiu, nu are semnificaţia rămânerii definitive a acestei hotărâri faţă de asigurător, iar sentinţa nu este titlu executoriu pentru sumele stabilite de instanţă drept despăgubire, soluţia instanţei de fond fiind nelegală sub acest aspect.

Înalta Curte constată a fi fondate şi criticile pârâtului referitoare la lipsa naturii de creanţe de asigurare a cheltuielilor de judecată angajate de reclamant în cursul instrumentării dosarului penal de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu.

Într-adevăr, instanţa de fond a aplicat un tratament juridic diferit cheltuielilor de judecată suportate de reclamant în cursul cercetării penale faţă de cele suportate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sibiu, distincţia dintre cele două sume întemeindu-se pe efectul sentinţei civile nr. 19/2017, pronunţate în acest din urmă dosar. Astfel, deşi a reţinut că cheltuielile de judecată nu sunt creanţe de asigurări, întrucât nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, care nu a executat la termen obligaţia de plată a despăgubirii, concluzii pe care instanţa de recurs le apreciază a fi corecte, totuşi instanţa de fond a considerat că sumele avansate de reclamant în dosarul penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu (5.500 RON) reprezintă despăgubire fundamentată pe contractul de asigurare, întrucât au fost acordate în dosarul Judecătoriei Sibiu cu acest titlu.

Or, având în vedere că instanţa de recurs a înlăturat argumentul caracterului definitiv al sentinţei civile nr. 19/2017, pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015 şi al autorităţii de lucru judecat al acestei hotărâri sub aspectul compunerii şi cuantumului creanţei, concluziile acestei sentinţe nu mai pot constitui temei al considerării cheltuielilor angajate în cursul urmăririi penale ca reprezentând despăgubire fundamentată pe contractul de asigurare.

Înalta Curte reţine că cheltuielile de judecată pe care persoana păgubită le-a suportat în cursul urmăririi penale sau a litigiilor promovate împotriva asigurătorului pentru neplata despăgubirii nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, dacă nu au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea acestor norme de drept, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere, dobânzilor şi cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte acest tip de cheltuieli, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

În concluzie, cheltuielile de judecată suportate de reclamantul în cauză în vederea obligării asigurătorului la plata despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.

Întrucât instanţa de fond a soluţionat cauza cu aplicarea greşită a art. 634 alin. (1) pct. 3 şi 4 C. proc. civ., art. 2, art. 4 şi art. 13 din Legea nr. 213/2015, art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 şi art. 2214 şi art. 2217 din C. civ., Înalta Curte, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi va proceda la rejudecarea în fond a prezentei cauze, însă în limitele impuse prin recursul exercitat în cauză.

Înalta Curte reţine că, prin cererea de plată nr. x/11.09.2017, reclamantul A. a solicitat plata de către FGA a sumei de 28.639 RON, compusă din: contravaloarea reparaţiei autoturismului - 17.630 RON; cheltuieli de judecată din dosarul penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu - 5.500 RON; cheltuieli de judecată din dosarul civil nr. x/2015 al Judecătoriei Sibiu - 5.509 RON.

Prin Decizia nr. 14511/14.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis parţial cererea de plată, pentru suma de 13.225 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii pentru daune auto şi a respins în rest cererea.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, consecutiv anulării parţiale a deciziei atacate, obligarea autorităţii pârâte la plata creanţei în cuantumul solicitat prin cererea de plată, precum şi plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 11.04.2017, data înregistrării cererii şi până la plata efectivă a debitului.

În privinţa sumei de 5.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată achitate de reclamant în cursul cercetării penale ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, Înalta Curte a statuat deja, în soluţionarea căii de atac, cu privire la faptul că aceste sume nu sunt creanţe de asigurări şi nu pot fi imputate FGA, pentru argumentele anterior expuse şi care nu vor mai fi reluate, pentru a evita redundanţa argumentaţiei. În concluzie, decizia FGA este legală sub aspectul respingerii la plată a acestei sume, acţiunea fiind neîntemeiată.

În ceea ce priveşte suma de 5.509 RON, reprezentând cheltuieli de judecată achitate în dosarul nr. x/2015 şi penalităţile de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, solicitate de reclamant prin cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că sentinţa primei instanţe nu a fost atacată din perspectiva soluţiei pronunţate cu privire la aceste sume, care au fost considerate a nu avea natura unor creanţe de asigurări, recuperarea lor putând fi realizată prin înscrierea creanţei la masa credală.

Întrucât această soluţie nu a fost recurată de reclamant şi nu face nici obiectul recursului declarat de pârât, statuările instanţei de fond cu privire la aceste sume sunt menţinute şi nu fac obiectul rejudecării după casarea cu reţinere, nefăcând parte din chestiunile litigioase disputate de părţi.

Referitor la creanţa reprezentată de contravaloarea reparaţiei autoturismului, pretinsă de reclamant la suma de 17.630 RON, Înalta Curte constată că cererea de plată s-a fundamentat exclusiv pe sentinţa civilă nr. 19/2017, pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015, reclamantul susţinând că această hotărâre judecătorească reprezintă titlu executoriu. Acest argument, reluat şi în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a fost invalidat de instanţa de recurs potrivit considerentelor anterior expuse, care nu vor fi reiterate.

Odată înlăturat argumentul caracterului definitiv şi executoriu al sentinţei Judecătoriei Sibiu, Înalta Curte constată că reclamantul nu a prezentat documente doveditoare ale efectuării reparaţiilor autoturismului, sau, cel puţin, un deviz estimativ emis de o unitate reparatoare de specialitate, care să poată fi avute în vedere de pârâtul FGA la stabilirea despăgubirii.

Potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015:

"(3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.".

Prevederile art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 reglementează detaliat variantele de reparaţie/înlocuire a autovehiculelor avariate şi modul de calcul al pagubei, după cum urmează:

"(1) Despăgubirile pentru vehicule nu pot depăşi cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA.

(2) Prin valoare rămasă se înţelege valoarea acelor părţi din vehicul rămase neavariate, demontabile şi valorificabile, cuprinsă între 0,1% şi cel mult 25% din valoarea vehiculului la data producerii accidentului. În cazul unei daune totale, dacă persoana păgubită face dovada radierii din circulaţie a vehiculului avariat şi a valorificării integrale a acestuia către o societate specializată în dezmembrarea şi reciclarea vehiculelor, valoarea rămasă este cea menţionată în documentele fiscale justificative eliberate de societatea respectivă, fără a putea depăşi 25% din valoarea vehiculului la data producerii accidentului.

(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 55. Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi reparaţie la vehicule.(...)

(9) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate.

(10) În cazul în care pentru reparaţiile vehiculului se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparaţiilor, cuantumul pagubei se stabileşte luând în calcul preţurile practicate de către unităţile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparaţiei/înlocuirii pieselor avariate, precum şi pentru părţi componente, piese înlocuitoare noi şi materiale. (...)

(12) Despăgubirile nu pot depăşi:

a) cuantumul despăgubirii, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul face dovada reparării vehiculului;

b) cuantumul despăgubirii, diferenţa dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului, şi în cazul daunelor parţiale.

(13) Dauna totală se defineşte ca fiind situaţia în care cuantumul pagubei, aşa cum a fost definit la alin. (3), depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului."

În speţă, întrucât reclamantul nu a depus dovezi ale reparaţiei autoturismului avariat, pârâtul FGA a procedat la stabilirea valorii de piaţă cu ajutorul sistemului de specialitate DAT, conform art. 50 alin. (10) din Ordinul CSA nr. 11/2014, rezultatul fiind în sumă de 17.633 RON. Constatând că autoturismul a suferit o daună majoră, pârâtul FGA a făcut aplicarea art. 50 alin. (12) lit. b) şi alin. (13) din acelaşi ordin, stabilind cuantumul despăgubirii la suma de 13.224,64 RON, prin scăderea din valoarea de piaţă a unui procent de 25%, reprezentând valoarea epavei.

Înalta Curte constată că acest mod de calcul este corect întocmit şi respectă prevederile legale. Cât priveşte dauna majoră, aceasta este confirmată chiar de raportul de expertiză realizat în dosarul Judecătoriei Sibiu nr. 4255/306/2015, care a stabilit contravaloarea reparaţiilor autoturismului avariat la suma de 17.630 RON, în proporţie egală cu valoarea de piaţă a autoturismului, stabilită conform evaluării DAT. În privinţa valorii de piaţă a autoturismului, se observă că, nici în procedura administrativă şi nici în cea judiciară, reclamantul nu a administrat probatorii din care să rezulte o altă valoare decât cea stabilită de Fond.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a susţinut doar caracterul de titlu executoriu al sentinţei civile nr. 19/2017, pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015 şi a contestat efectuarea unei noi evaluări de către Fond, în temeiul unor criterii care încalcă Ordinul CSA nr. 11/2014, prevalându-se de dispoziţiile din acest ordin, care stabilesc modul de calcul al despăgubirii stabilită în baza unei hotărâri judecătoreşti. Or, sentinţa Judecătoriei Sibiu, nefiind definitivă, nu constituie titlu executoriu, iar prevederile art. 45 din Ordinul CSA nr. 14/2011, care dispun cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, nu sunt incidente în speţă.

În concluzie, Înalta Curte constată că Decizia nr. 14511/14.05.2018 a fost emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu respectarea art. 2, art. 4 şi art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum şi art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi art. 2217 C. civ., astfel încât cererea de chemare în judecată va fi respinsă, ca neîntemeiată.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-reclamant A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 100 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 933 din 12 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 100 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2021.