FGA obligation to request missing documents in incomplete insurance payment claims

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 decembrie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 11467/23.11.2017, emisă de pârât;

- obligarea pârâtului la admiterea cererii de plată pentru întreaga sumă de 93.213,94 RON;

- obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 65.279,64 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea reală a reparaţiilor de 93.213,94 RON şi suma de 27.934 RON, admisă prin decizia contestată şi achitată deja către reclamantă;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2240 din 11 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2240 din 11 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta invocă prevederile art. 16 din Legea nr. 213/2015, care prevăd posibilitatea FGA de a solicita petenţilor completarea documentaţiei anexate cererii de plată şi/sau precizarea ori furnizarea de informaţii suplimentare, susţinând că intimatul-pârât nu a luat legătura cu reprezentanţii societăţii şi nu a solicitat completarea documentaţiei pentru stabilirea cuantumului despăgubirii.

Arată recurenta-reclamantă că autoturismul asigurat a fost reparat de către o unitate reparatoare specializată, conform prevederilor poliţei Casco, fiind depuse în dosarul instanţei de fond atât devizul întocmit în sistemul B., cât şi factura în sumă de 93.213,94 RON, care a fost achitată integral de către societate. În raport de dispoziţiile art. 8.4 din condiţiile de asigurare şi art. 1385 C. civ., recurenta susţine că FGA are obligaţia reparării integrale a prejudiciului suportat de asigurat, constând în costul reparaţiilor şi/sau al înlocuirii componentelor sau pieselor auto avariate prin producerea accidentului.

Recurenta-reclamantă a ataşat cererii de recurs înscrisuri constând în factura de avans emisă de unitatea de service la data de 09.08.2016, ordinul de plată nr. x/10.08.2016, pentru suma de 26.000 RON şi ordinul de plată nr. x/01.09.2016, pentru suma de 67.213,94 RON.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 213/2015, susţine intimatul că textul de lege prevede posibilitatea, iar nu obligaţia Comisiei speciale de a solicita petenţilor completarea documentaţiei depuse în susţinerea cererii de plată. În cazul de faţă, cât timp reclamanta nu a indicat în cererea de plată suma pe care o solicită drept despăgubire, nu era justificată o solicitare de completare a documentaţiei, neexistând indicii că societatea ar putea deţine şi alte înscrisuri în dovedirea cuantumului despăgubirii.

Mai susţine intimatul-pârât că în mod corect instanţa de fond a verificat legalitatea Deciziei nr. 11467/23.11.2017 în raport de înscrisurile avute la dispoziţie de FGA la momentul emiterii actului administrativ, iar nu de cele depuse în cursul judecăţii cauzei, respectiv deviz de reparaţii, factură fiscală şi ordine de plată. Întrucât reclamanta nu a depus documente justificative din care să rezulte cuantumul reparaţiei, FGA a calculat cuantumul despăgubirii în baza devizului elaborat în sistem B., în raport de caracteristicile autoturismului avariat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor reclamantei din recurs, Înalta Curte consideră necesar a prezenta, rezumativ, situaţia litigioasă dedusă judecăţii şi parcursul procesual al cauzei în fond.

Prin Decizia nr. 11467/23.11.2017, admiţând cererea de plată depusă de societatea reclamantă, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit dreptul acesteia la plata unei despăgubiri în sumă de 27.934 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor autoturismului asigurat cu poliţa Casco nr. x/30.06.2016, emisă de asigurătorul C. S.A. ("C."), avariat în urma producerii evenimentului asigurat. Calcularea cuantumului despăgubirii s-a realizat cu ajutorul sistemului specializat B., FGA constatând că în cererea de plată nu este indicat un cuantum al despăgubirii solicitate de persoana păgubită şi că nu au fost depuse documente justificative din care să rezulte valoarea reparaţiilor.

Contestând această decizie, reclamanta a depus în faţa instanţei de fond dovezi referitoare la efectuarea reparaţiilor, respectiv factura fiscală emisă în data de 01.09.2016 de către unitatea reparatoare, în sumă de 93.213,94 RON, însoţită de devizul de reparaţii . Instanţa de fond a respins acţiunea în anulare, apreciind că autoritatea pârâtă a stabilit în mod corect cuantumul despăgubirii, în lipsa înscrisurilor doveditoare pe care reclamanta a omis să le prezinte, neexistând obligaţia, ci doar posibilitatea FGA de a solicita reclamantei completarea documentaţiei anexate cererii de plată

În recurs, reclamanta a suplimentat proba cu înscrisuri prin depunerea facturii de avans emise de unitatea de service la data de 09.08.2016, a ordinului de plată nr. x/10.08.2016, pentru suma de 26.000 RON şi ordinului de plată nr. x/01.09.2016, pentru suma de 67.213,94 RON, care atestă plata din fonduri proprii a contravalorii reparaţiilor.

Înalta Curte, analizând conţinutul cererii de plată formulate de reclamantă şi actele aflate în dosarul de daună, constată că, în procedura administrativă derulată conform art. 13-15 din Legea nr. 213/2015, societatea reclamantă nu a precizat în cererea de plată cuantumul despăgubirii solicitate şi nici nu a depus documentele doveditoare ale valorii reparaţiilor efectuate, achitate din fonduri proprii.

Cu toate acestea, contrar susţinerilor autorităţii pârâte, greşit confirmate de instanţa de fond, Înalta Curte consideră că, în prezenţa unei cereri incomplete, care nu cuprindea suma solicitată la plată şi nici înscrisurile doveditoare, intimatul FGA avea obligaţia de a solicita petentei lămuriri/completări ori depunerea unor înscrisuri suplimentare, pentru a se asigura de legalitatea soluţiei pe care urma să o dispună prin decizia sa.

Este de necontestat că dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 213/2015 sunt redactate într-o manieră neobligatorie, lăsând la aprecierea Comisiei speciale necesitatea completării informaţiilor ori documentelor depuse cu cererea de plată, dar acest text de lege trebuie interpretat în coroborare cu dispoziţiile art. 14 alin. (4) din acelaşi act normativ, potrivit cărora în cererea de plată se vor menţiona natura creanţei, momentul naşterii sale şi cuantumul sumei pretinse, precum şi cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) ultima teză şi alin. (3), potrivit cărora, odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, iar în cazul imposibilităţii depunerii înscrisurilor în copie legalizată, va putea depune copii simple ori o declaraţie pe proprie răspundere privind documentele justificative.

Or, constatând omisiunea menţionării de către recurenta-reclamantă atât a sumei pretinse cu titlu de despăgubire, cât şi a depunerii înscrisurilor justificative, elemente esenţiale în analiza cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în exercitarea cu diligenţă şi bună-credinţă a atribuţiilor ce-i revin, trebuia să solicite reprezentanţilor societăţii să lămurească/precizeze/dovedească elementele omise.

Înalta Curte are în vedere şi prevederile art. 15-16 din Norma ASF nr. 16/2015, care detaliază procedura de soluţionare a dosarelor de daună deschide de FGA şi ale cărei reguli, în opinia instanţei de recurs, sunt aplicabile şi în cazul cererilor de plată vizând dosare de daună deschide de asigurătorul falit şi predate Fondului de Garantare a Asiguraţilor. Art. 15 alin. (1) lit. e) din normă prevede că "Fondul solicită petentului depunerea la dosarul de daună a poliţei/contractului de asigurare, a documentelor care atestă producerea evenimentului asigurat, (...) sau alte documente din care să reiasă cauzele şi împrejurările evenimentului (constat amiabil, declaraţii martori etc.), întinderea daunei, acte privind interesul patrimonial, documente justificative privind cuantumul despăgubirii etc.", instituind, aşadar, obligaţia FGA de a solicita petentului documente referitoare la întinderea daunei. Pentru identitate de raţiune, Înalta Curte consideră că această obligaţie trebuie reţinută şi în cazul cererilor de plată depuse ca urmare a intervenirii falimentului asigurătorului, atât timp cât, indiferent dacă dosarul de daună a fost deschis FGA sau de asigurătorul falit (şi ulterior transmis FGA conform art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015), autoritatea pârâtă are atribuţia legală a stabilirii cuantumului despăgubirii şi plăţii acestei sume către persoanele păgubite.

Prin urmare, chiar dacă societatea recurentă a manifestat neglijenţă în completarea cererii de plată şi ataşarea documentelor justificative, această omisiune putea fi corectată încă din procedura administrativă, prin diligenţa intimatului-pârât, mai ales în condiţiile în care petenta se afla în posesia înscrisurilor necesare, care confirmau atât efectuarea şi costul reparaţiilor, cât şi suportarea acestuia de către societate. Elementele necomunicate, precum şi înscrisurile nedepuse de către reclamantă sunt esenţiale în soluţionarea cererii de plată, iar solicitarea de completare a documentaţiei şi de precizare a cererii nu poate fi considerată o simplă posibilitate, lăsată la aprecierea Comisiei speciale din cadrul FGA, fără consecinţe asupra legalităţii actului administrativ de soluţionare a cererii de plată, câtă vreme lipsa informaţiilor sau a înscrisurilor influenţează semnificativ conţinutul deciziei.

Din această perspectivă, nu pot fi reţinute nici argumentele intimatului-pârât FGA, prin care a criticat invocarea de către reclamantă a propriei culpe şi a susţinut legalitatea deciziei emise în raport de înscrisurile avute la dispoziţie de Comisia specială. În pofida omisiunilor reclamantei la depunerea cererii de plată autoritatea pârâtă trebuia să desfăşoare procedura administrativă de soluţionare a cererii de plată cu respectarea scopului activităţii sale, anume acela de dezdăunare a creditorului de asigurare pentru paguba suportată în urma evenimentului asigurat, conform principiului reparaţiei integrale a prejudiciului.

Înalta Curte constată că, în cursul procedurii judiciare, în ambele faze procesuale, recurenta-reclamantă a prezentat înscrisuri prin care făcut dovada unui prejudiciu cert, lichid şi exigibil în sumă de 93.213,94 RON, prin depunerea facturii fiscale emisă de unitatea reparatoare pentru reparaţiile efectuate la autoturismul avariat, însoţită de devizul detaliat al reparaţiilor, precum şi a ordinelor de plată care atestă plata din surse proprii a acestor lucrări. Creanţa pretinsă îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, rezultând dintr-un contract de asigurare şi fiind generată de evenimentul asigurat, astfel încât, în raport de art. 11 din acelaşi act normativ, plata sa trebuie asigurată din fondurile FGA.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte consideră a fi nelegală soluţia primei instanţe, care, în tranşarea problemei litigioase deduse judecăţii, nu a făcut o corectă interpretare şi aplicare la situaţia din speţă a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015.

Constatând incidenţa motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., va casa sentinţa recurată şi va proceda la rejudecarea pricinii.

În rejudecare, având în vedere argumentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că, deşi creanţa pretinsă de reclamantă, în sumă de 93.213,94 RON, îndeplineşte cerinţele art. 4 Legea nr. 213/2015 şi, astfel, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ pentru suportarea sa de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pârâtul a aprobat la plată şi a achitat doar parte din creanţă, în sumă de 27.934 RON. În consecinţă, Înalta Curte constată că Decizia nr. 11467/23.11.2017 este nelegală, urmând a dispune anularea parţială şi admiterea cererii de plată formulată de reclamanta A. S.R.L. până la concurenţa sumei de 93.213,94 RON.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4950 RON, aferente ambelor faze procesuale, reprezentate de taxă judiciară de timbru în sumă totală de 350 RON achitată în fond, taxă judiciară de timbru în sumă totală de 100 de RON achitată în recurs şi onorariu avocaţial în sumă de 4500 RON, dovedit prin depunerea la dosar a facturii nr. x/05.01.2021 şi a extrasului bancar din data de 11.01.2021 . Faţă de cererea formulată oral de reprezentantul intimatului-pârât vizând reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocaţial, Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată, valoarea onorariului perceput fiind proporţional cu valoarea şi obiectul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2240 din 11 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează în parte Decizia nr. 11467/23.11.2017, emisă de pârât.

Admite cererea de plată formulată de reclamanta A. S.R.L. până la concurenţa sumei de 93.213,94 RON.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4950 RON pentru fond şi recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2021.