Insurer-guarantee fund prevails in insolvent insurer's RCA claim dispute; company's damages claim dismissed for unproven parts costs.

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 iulie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

- anularea art. 2 din Decizia nr. 7474/12.07.2017, emisă de pârât;

- obligarea pârâtului la plata diferenţei de despăgubire, în cuantum de 3.483,13 RON;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 736 din 21 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(ii) a anulat în parte Decizia nr. 7474/12.07.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(iii) a admis cererea de plată nr. x/6.06.2016 şi în ceea ce priveşte suma de 3.438,13 RON, menţinând în rest decizia;

(iv) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 736 din 21 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

După expunerea cadrului legislativ care reglementează scopul şi activitatea FGA, respectiv a prevederilor Legii nr. 213/2015 apreciate a fi incidente cauzei, recurentul-pârât susţine că, în cauză, cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei a fost stabilit în mod legal, ţinând cont şi de prevederile Ordinului CSA nr. 14/2011 care, împreună cu poliţa de asigurare seria x/02/X1 nr. x/02.10.2014, formează conţinutul contractului de asigurare obligatorie RCA încheiat cu asigurătorul.

Arată recurentul-pârât că, pentru instrumentarea dosarului de daună deschis în urma producerii accidentului rutier din 06.10.2014, asigurătorul B. S.A. ("B.") a întocmit, la data de 09.10.2014, un raport de avizare a avariilor, menţionând reperele/piesele avariate şi soluţiile tehnice care se impun pentru repararea autoturismului, iar la data de 20.10.2014, a întocmit o a doua notă de constatare a daunelor. La data de 08.01.2015, societatea reclamantă a transmis asigurătorului cererea de despăgubire nr. x/09.01.2015, solicitând plata sumei de 9.865,13 RON, în baza unui deviz întocmit de către o unitate de service, fără utilizarea unui sistem de specialitate şi care cuprinde o soluţie tehnică diferită de cea din nota de constatare a daunelor, ataşând, totodată, şi o factură fiscală pentru suma de 7.955,75 RON, la care s-a aplicat TVA în sumă de 1.909,38 RON. Fiind sesizate aceste neconcordanţe, la solicitarea asigurătorului s-a întocmit Procesul-verbal de verificare reparaţii nr. x/30.01.2015, în cuprinsul căruia s-a menţionat că nu au fost înlocuite o serie de piese, respectiv capitonaj spate, absorbant stânga bară spate.

În opinia recurentului-pârât, aceste aspecte au fost eronat reţinute şi apreciate de prima instanţă, care s-a raportat la Procesul-verbal de efectuare a reparaţiilor din 04.03.2015 şi Nota de justificare a diferenţelor nr. 1203/04.02.2018, întocmite de asigurătorul B., deşi, în cuprinsul acestei note, a fost respinsă plata pentru reperele/piesele cu privire la care nu s-a respectat soluţia tehnică de înlocuire, ci s-a efectuat reparaţia lor, la preţ de înlocuire. Această împrejurare este confirmată de planşele foto efectuate la data de 09.10.2014, respectiv la 30.01.2015, din care rezultă că nu a fost înlocuit capitonajul panou spate, deşi este facturat şi înscris în devizul de reparaţii din 09.01.2015. Aceeaşi situaţie este şi în cazul absorberului bară spate stânga, pentru care nu s-a făcut dovada înlocuirii.

Mai arată recurentul că, în ceea ce priveşte suportul bară stânga, acesta nu a fost acceptat la plată de către asigurător, întrucât în sistemul de specialitate C. nu există un astfel de reper.

Consideră recurentul că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, care obligă FGA la verificarea despăgubirilor solicitate, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 38 alin. (2), art. 40 şi art. 41 din Ordinul CSA nr. 14/2001, reţinând în mod greşit că devizul întocmit de unitatea reparatoare fără folosirea unui sistem de specialitate şi factura fiscală aferentă acestui deviz fac dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile pe care FGA trebuie să o achite reclamantei.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi pârâtul şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a răspunde criticilor formulate de pârât, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor reprezintă o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, menită să asigure plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii.

Pentru a fi achitate despăgubirile, creditorii de asigurări trebuie să urmeze procedura administrativă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, prin depunerea unei cereri de plată, care va fi analizată de intimatul-pârât, potrivit art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ:

"(3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.", iar potrivit art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

"Stabilirea şi evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează: a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună şi în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare; (...)". Urmare a acestor verificări, Fondul de Garantare a Asiguraţilor dispune plata "creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile", conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Relevante în stabilirea cuantumului despăgubirilor sunt şi prevederile art. 50 alin. (3), (5), (7), (8) şi (9) din Ordinul CSA nr. 11/2014, care detaliază variantele de reparaţie/înlocuire a pieselor avariate şi modul de calcul al pagubei, prin raportare la preţurile practicate de unităţile de specialitate.

În cauză, se află în dispută doar o parte din creanţa solicitată de intimata-reclamantă prin cererea de plată, respectiv 3.483,13 RON, sumă respinsă la plată prin art. 2 din Decizia nr. 7474/12.07.2017, recurentul-pârât FGA motivând că piesele absorber stânga bară spate, capitonaj panou spate şi suport absorbant spate nu au fost înlocuite, iar costul de înlocuire a unor piese mici nu a fost justificat. Totodată, a fost respinsă la plată şi suma reprezentând costul de întocmire a devizului de reparaţii de către unitatea reparatoare.

În ceea ce priveşte reperele absorber stânga bară spate, capitonaj panou spate şi suport absorbant spate, Înalta Curte reţine că avaria acestora a fost constatată de unitatea reparatoare la demontarea autoturismului, ulterior avizării daunei, motiv pentru care s-a propus înlocuirea şi s-a solicitat aprobarea asigurătorului B. în acest sens, conform mesajului electronic transmis în data de 16.10.2014 . Această soluţie tehnică a fost aprobată de inspectorul de asigurare prin mesajul transmis unităţii service la data de 20.10.2014 şi s-a întocmit constatarea nr. 2/20.10.2014 la dosarul de daună nr. x, prin care s-au suplimentat reperele constatate cu ocazia avizării daunei.

După finalizarea reparaţiilor autoturismului, unitatea reparatoare a emis un deviz de reparaţii şi factura fiscală aferentă, în sumă totală de 9.865,38 RON, inclusiv TVA, iar societatea păgubită a solicitat asigurătorului plata acestei sume. Asigurătorul a procedat la verificarea corespondenţei dintre documentele de reparaţie depuse şi reparaţia efectiv realizată, ocazie cu care s-a întocmit Procesul-verbal de verificare a reparaţiilor nr. x/30.01.2015, semnat atât de inspectorul de asigurare, cât şi de reprezentantul societăţii păgubite, în cuprinsul căruia s-a constatat că nu au fost înlocuite piesele absorber stânga bară spate, capitonaj panou spate şi suport absorbant spate. Totodată, prin Nota justificare diferenţe nr. 1203/04.02.2015, asigurătorul a refuzat acceptarea la plată a sumelor reprezentate de costul de înlocuire a acestor piese, costul unor piese mici şi costul întocmirii devizului de către unitatea reparatoare.

Potrivit art. 50 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011, cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 55.

Aşadar, pentru a putea fi achitată despăgubirea constând în costul de înlocuire a pieselor avariate, reclamanta are obligaţia de a proba că această înlocuire a fost efectiv realizată. Or, din conţinutul procesului-verbal şi a notei justificative anterior menţionate nu rezultă o astfel de împrejurare, ci, contrar susţinerilor reclamantei, se confirmă că piesele nu au fost înlocuite, astfel încât prejudiciul nu este dovedit, creanţa nu este certă, iar plata despăgubirii este contrară prevederilor Ordinului CSA nr. 14/2011 şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Instanţa de fond, admiţând acţiunea formulată de societatea reclamantă, a reţinut în mod eronat conţinutul Notei justificare diferenţe nr. 1203/04.02.2015, susţinând că acest act confirmă repararea reperelor absorber stânga bară spate, capitonaj panou spate şi suport absorbant spate. Înalta Curte constată că o astfel de menţiune nu este inclusă în conţinutul notei, asigurătorul precizând că aceste elemente nu sunt înlocuite (fără a indica faptul că au fost reparate) şi că valoarea acceptată la plată este "0" (zero). Chiar dacă s-ar considera că piesele au fost reparate, această soluţie tehnică nu concordă cu propunerea unităţii reparatoare, aprobată de asigurător, ci reprezintă o soluţie tehnică pe care asigurătorul nu a avut-o în vedere, nu a avizat-o şi al cărei cost nu-i poate fi impus.

În ceea ce priveşte Procesul-verbal de verificare a reparaţiilor din 04.03.2015, pe care instanţa de fond l-a valorificat în considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte constată că acesta nu se regăseşte în cuprinsul dosarului de daună pe care FGA l-a primit de la asigurător, conform opisului de documente, existând numai Procesul-verbal de verificare a reparaţiilor din 30.01.2015 şi Nota justificare diferenţe nr. 1203/04.02.2015, pe baza cărora s-a emis decizia contestată în cauză.

Chiar dacă procesul-verbal din 04.03.2015 ar fi fost avut în vedere de FGA la emiterea deciziei, Înalta Curte constată că acest înscris nu se coroborează cu niciuna din probele administrate în cauză, fiind neconcludent în soluţionarea cauzei. În măsura în care ar putea fi interpretat drept o reverificare a reparaţiilor efectuate în luna ianuarie 2015, este neclar motivul pentru care părţile ar fi reluat această procedură două luni mai târziu şi nu s-a oferit o explicaţie pentru care, de data aceasta, nu mai sunt menţionate obiecţiunile asigurătorului din procesul-verbal anterior. S-ar putea susţine că, ulterior întocmirii primului proces-verbal, reclamanta a reîntors autoturismul în service şi a înlocuit piesele în discuţie, conform soluţiei tehnice aprobate de asigurător, dar o astfel de împrejurare nu a fost susţinută şi nici dovedită de către reclamantă, de exemplu printr-un înscris emanat de la unitatea reparatoare.

Totodată, dacă pentru întocmirea primului proces-verbal, asigurătorul a emis adresa nr. x/21.01.2015, prin care a solicitat reclamantei prezentarea autovehiculului în termen de 5 zile pentru verificarea realităţii reparaţiilor efectuate, înscris aflat în dosarul de daună, în cazul procesului-verbal din luna martie 2015, o astfel de adresă nu se regăseşte nici în dosarul de daună şi nici în înscrisurile depuse în probaţiune de reclamantă.

Toate aceste neconcordanţe conduc spre concluzia neconcludenţei Procesului-verbal de verificare a reparaţiilor din 04.03.2015, în privinţa chestiunii disputate a înlocuirii efective a pieselor pentru care nu s-a acceptat cererea de despăgubire.

În ceea ce priveşte costul de înlocuire a unor piese mici, Înalta Curte consideră că FGA a respins în mod corect cererea de plată a acestei sume, câtă vreme acest cost nu a fost justificat prin detalierea pieselor înlocuite şi nu se poate stabili dacă piesele au fost sau nu necesare reparaţiei autoturismului avariat, potrivit art. 50 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011. De altfel, chiar în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanta a justificat costul acestor piese de împrejurarea că programul de specialitate în care a fost întocmit devizul adaugă automat costul acestor piese mici, în valoare de 2%, fără a le defalca. Or, argumentul configurării într-un anumit fel a programului de specialitate utilizat de unitatea reparatoare nu poate fi avut în vedere, contrar prevederilor legale care dispun că despăgubirea se stabileşte în raport de costul efectiv al pieselor/lucrărilor de înlocuire/reparaţii.

În fine, referitor la costul de întocmire a devizului de către unitatea reparatoare, Înalta Curte reţine că acest cost nu se regăseşte în enumerarea art. 50 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011, fiind nerelevant argumentul reclamantei în sensul că unitatea reparatoare alocă personal calificat pentru întocmirea acestui deviz.

Faţă de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că sentinţa fondului a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 13 şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum şi a art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011, constatându-se în mod greşit că decizia atacată este afectată de o cauză de nulitate, iar consecinţa desfiinţării actului administrativ a fost aceea a obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata unei creanţe incerte, pentru un prejudiciu nedovedit.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod, Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamanta A. S.R.L. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a cheltuielilor de judecată în sumă de 200 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 736 din 21 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamanta A. S.R.L. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a cheltuielilor de judecată în sumă de 200 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2021.