Insured's appeal over under-valued totaled car compensation rejected; Guarantee Fund payout based on market value upheld

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 5 iulie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 5380 din 12.06.2017, emisă de pârât, în sensul acordării integrale a despăgubirii solicitate de reclamantă;

- obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 35.148,91 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea autoturismului VW Passat, înmatriculat cu nr. x şi suma acordată cu titlu de despăgubire;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 745 din 21 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 745 din 21 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Recurenta-reclamantă susţine că evaluarea autovehiculului, de către inspectorii FGA, la suma de 5.511,46 Euro, s-a realizat după criterii necunoscute reclamantei şi în lipsa acesteia. Contrar susţinerilor instanţei de fond, reclamanta a depus la dosarul cauzei dovezi privitoare la valoarea autoturismului, respectiv anunţuri de pe portalul de profil referitoare la autovehicule similare ca vechime şi număr de kilometri, din care rezultă că acestea se vând la valori de 9.000 - 10.000 Euro.

Consideră recurenta a fi contradictorie motivarea instanţei de fond care, pe de-o parte, a reţinut că FGA nu are calitatea de asigurător şi nu se subrogă în drepturile asigurătorului, iar pe de altă parte, a reţinut că FGA acordă despăgubiri în condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute de contractele de asigurare. Or, faptul că FGA acordă despăgubiri în condiţiile contractului de asigurare confirmă nelegalitatea refuzului de plată a despăgubirii, cât timp clauzele contractuale sunt obligatorii pentru ambele părţi, inclusiv în ceea ce priveşte valoarea autovehiculului, neputând fi modificate în perioada de valabilitate a contractului.

Arată recurenta că, prin contractul de asigurare încheiat în luna iulie 2015, bunul a fost asigurat la valoarea de 12.184 Euro şi s-a stabilit o primă de asigurare în sumă de 2.305,21 Euro, iar accidentul a survenit la aproximativ 9 luni după emiterea poliţei de asigurare, în luna aprilie 2016. Intimatul-pârât a stabilit o valoare a autoturismului de 5.511,46 Euro, ceea ce reprezintă o diminuare a valorii contractuale cu aproximativ 55%. Faţă de aceste aspecte, consideră recurenta că instanţa de fond a făcut o apreciere eronată a situaţiei de fapt deduse judecăţii, neputând fi acceptată interpretarea pârâtului potrivit căreia este firesc ca reclamanta să achite în 12 luni o primă de asigurare egală cu jumătate din valoarea bunului asigurat.

În opinia recurentei, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea în cauză a prevederilor art. 22 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit cărora despăgubirile se achită creditorilor de asigurări potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare. Apreciază că obligaţia asigurătorului şi, prin urmare, a FGA, era aceea de a repara prejudiciul suferit de reclamantă prin raportare la valoarea reală a auto, astfel cum a fost stabilită de comun acord la încheierea contractului.

Cât priveşte argumentul dedus din Condiţiile speciale ale contractului de asigurare, recurenta-reclamantă reiterează argumentul inopozabilităţii condiţiilor speciale privind asigurarea de avarii şi furt, întrucât acestea nu au fost niciodată comunicate reclamantei, nu le-a cunoscut şi nici acceptat.

Recurenta-reclamantă prezintă şi critici referitoare la modul de soluţionare a apărărilor subsidiare, vizând caracterul abuziv al clauzelor contractuale, din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000. Învederează că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, după cum a reţinut şi prima instanţă, întrucât întregul contract de asigurare, inclusiv condiţiile speciale, nu au fost negociate cu reclamanta, care nu a cunoscut existenţa lor şi nu le-a putut influenţa conţinutul. Cu toate acestea, instanţa de fond a reţinut că respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj inteligibil şi se circumscriu obiectului principal al contractului - raportul de asigurare, argument pe care reclamanta îl consideră a fi nerelevant în situaţia în care reclamanta nu a avut cunoştinţă de conţinutul lor. Prin modul în care sunt formulate clauzele contractuale, acestea creează un avantaj semnificativ profesionistului în detrimentul consumatorului şi permit asigurătorului să procedeze unilateral la stabilirea valorii autoturismului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim rând de critici, recurenta-reclamantă a prezentat argumente circumscrise nelegalei evaluări a bunului asigurat (autoturismul avariat în urma accidentului), susţinând că intimatul-pârât FGA a stabilit valoarea autovehiculului potrivit unor criterii necunoscute şi contrar clauzelor contractului de asigurare care stabilesc suma asigurată şi valoarea primei de asigurare, iar instanţa de fond a ignorat probatoriul administrat în cauză de reclamantă, care confirmă stabilirea de către FGA a unei valori excesiv de scăzută.

Cât priveşte valoarea autoturismului avariat la data producerii evenimentului asigurat, Înalta Curte reţine că reclamanta a susţinut că aceasta este reprezentată de suma asigurată prin Contractul de asigurare nr. x/16.07.2014, iar pârâtul a susţinut că trebuie avută în vedere valoarea de piaţă, pe care a calculat-o prin utilizarea sistemului de evaluare B., în raport cu autoturisme cu caracteristici similare.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 2217 C. civ.:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.", iar potrivit art. 5.6 lit. b) din condiţiile speciale ale Contractului de asigurare nr. x/16.07.2014, dacă valoarea estimată a reparaţiilor depăşeşte 80% din suma asigurată se va considera că s-a produs daună totală economică, caz în care (dacă asiguratul renunţă la repararea autovehiculului) despăgubirea nu va depăşi valoarea autovehiculului la momentul producerii riscului asigurat, din care se scade valoarea la acelaşi moment a epavei autovehiculului.

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. b) din Norma ASF nr. 39/2016 (în vigoare la data emiterii deciziei contestate; prevederi similare se regăsesc şi în Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare la data încheierii contractului de asigurare şi producerii evenimentului asigurat):

"În cazul daunelor la vehicule despăgubirea are în vedere acoperirea costurilor privind: (...) b) acoperirea diferenţei dintre valoarea de piaţă calculată conform prezentei norme şi valoarea epavei, în cazul daunei totale economice.", iar alin. (8) şi (9) din aceeaşi normă dispun că:

"(8) În cazul daunei totale economice, valoarea de piaţă stabilită pentru calculul despăgubirii reprezintă valoarea de înlocuire a vehiculului avariat cu un vehicul de aceeaşi marcă, tip, model, caracteristici tehnice, dotări, an de fabricaţie, având un parcurs în kilometri şi o stare de întreţinere comparabile.(9) Valoarea prevăzută la alin. (8) se stabileşte pe baza documentelor din care să reiasă dovedirea prejudiciului suferit."

Aşadar, atât dispoziţiile legale, cât şi cele contractuale prevăd că despăgubirea cuvenită reclamantei se raportează la valoarea de piaţă a autoturismului de la data producerii riscului asigurat, valoare care poate coincide sau nu cu suma asigurată şi care se stabileşte conform documentelor din care să reiasă valoarea prejudiciului suferit. Totodată, potrivit art. 21 alin. (1) din Norma ASF nr. 39/2016:

"La stabilirea ofertei de despăgubire se iau în considerare următoarele elemente care pot fi incluse în sistemele de specialitate (...)", ceea ce înseamnă că este posibilă utilizarea unor sisteme de evaluare, însă nu în mod exclusiv, la stabilirea valorii de piaţă urmând a fi avute în vedere orice alte dovezi şi documente prezentate de petent, pentru a stabili valoarea reală a bunului avariat.

În speţă, în dovedirea cuantumului prejudiciului, recurenta-reclamantă a depus un deviz estimativ al reparaţiilor, emis de o unitate specializată de service, precum şi anunţuri de vânzare postate de un site specializat în tranzacţionarea de autoturisme. Or, Înalta Curte apreciază că aceste înscrisuri nu au aptitudinea de a proba valoarea reală a autoturismului, cât timp devizul reprezintă doar o estimare a costurilor de reparaţie, iar nu o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, iar anunţurile de vânzare nu pot fi considerate un reper al valorii de tranzacţionare a unor autoturisme similare, câtă vreme nu există şi confirmarea că vânzarea a fost realizată la preţul solicitat şi nu la un preţ mai scăzut. De asemenea, din cuprinsul acestor anunţuri, rezultă că preţurile solicitate de vânzători sunt 7699 Euro, 7200 Euro, 7999 Euro, 7400 Euro, 8100 Euro, valori sensibil mai scăzute faţă de suma asigurată prin contractul de asigurare - 12.184 Euro, pe care reclamanta o consideră a reflecta valoarea reală a autoturismului.

Nici în faţa instanţei de fond reclamanta nu a solicitat administrarea altor probe, respectiv a unei expertize tehnice specialitatea auto, pentru stabilirea valorii de piaţă a autoturismului de la data intervenirii evenimentului asigurat şi dovedirea pretinsei subevaluării a bunului de către FGA.

Pe de altă parte, intimatul-pârât FGA a utilizat sistemul specializat de evaluare B. pentru a stabili valoarea autoturismului, luând în considerare caracteristicile acestuia, astfel cum rezultă din fişa de evaluare, pe care reclamanta nu le-a contestat. Într-adevăr, valoarea rezultată este mai scăzută decât suma asigurată, dar supraevaluarea de către asigurător a autovehiculului ce face obiectul contractului de asigurare, cu consecinţa plăţii unei prime de asigurare mai mari, nu este relevantă în stabilirea cuantumului despăgubirii achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, acesta având obligaţia plăţii sumelor cuvenite persoanelor păgubite în conformitate cu prevederile legale şi condiţiile de asigurare, dar în cadrul şi limitele schemei de garantare.

De altfel, chiar prevederile art. 5.21 din condiţiile speciale ale contractului de asigurare prevăd că, în cazul supraasigurării, despăgubirea nu va putea depăşi valoarea autovehiculului la momentul producerii accidentului.

Ca atare, Înalta Curte apreciază a nu fi relevante argumentele referitoare la stabilirea convenţională a cuantumului sumei asigurate şi al primei de asigurare, clauze contractuale pe care FGA le poate avea în vedere la stabilirea despăgubirii doar în măsura în care nu sunt infirmate de valoarea de piaţă a autoturismului, stabilită conform prevederilor legale anterior menţionate, pe baza documentelor depuse de persoana păgubită şi/sau a sistemelor de evaluare.

Nu poate fi primită nici critica recurentei prin care s-a susţinut că instanţa de fond trebuia să facă aplicarea în cauză a prevederilor art. 22 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit cărora despăgubirile se achită creditorilor de asigurări potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare. Înalta Curte reţine că, potrivit art. 16 din aceeaşi normă:

"Stabilirea şi evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează: a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună şi în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare;(...), iar potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.". Aşadar, condiţiile contractelor de asigurare nu reprezintă unicul criteriu avut în vedere la stabilirea despăgubirii, acesta trebuind coroborat cu prevederile legale în materie şi documentele doveditoare.

Prin urmare, întrucât în cauză nu s-a probat că intimatul-pârât FGA a stabilit în mod nelegal valoarea despăgubirii cuvenite persoanei păgubite, prin raportare la valoarea de piaţă a autoturismului asigurat, stabilită conform sistemului specializat de evaluare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile formulate de recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la inopozabilitatea Condiţiilor speciale privind asigurarea de avarii şi furt, Înalta Curte constată că recurenta nu a prezentat argumente suplimentare celor din fond şi nici probe suplimentare ale necomunicării/necunoaşterii acestor clauze, în condiţiile în care, în cuprinsul poliţei Casco nr. x/16.07.2014, se menţionează că aceasta a fost încheiată în baza Condiţiilor de asigurare cod x . Or, prezumţia de cunoaştere a clauzelor contractuale operează în speţă, în condiţiile în care poliţa trimite la astfel de condiţii, care însoţesc orice contract de asigurare.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate şi criticile referitoare la modul de soluţionare a apărărilor subsidiare, vizând caracterul abuziv al clauzelor contractuale, din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000.

Cât priveşte analiza incidentală pe care prima instanţă a făcut-o cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contractuale, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a fi nerelevant argumentul redactării clauzelor contestate într-un limbaj inteligibil şi circumscris obiectului principal al contractului - raportul de asigurare, apreciind că lipsa caracterului negociat al prevederilor contractuale probează caracterul abuziv al acestora.

Înalta Curte constată că aceste argumente nu sunt întemeiate, câtă vreme, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru stabilirea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, nu este suficient să se reţină lipsa caracterului negociat, ci este necesar să se constate şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, natura clauzelor prezintă caracter abuziv în situaţia în care acestea nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Înalta Curte constată că prevederile art. 5.6 lit. b) şi art. 5.21 din Condiţiile speciale ale contractului de asigurare sunt exprimate într-un limbaj uşor accesibil reclamantei, înţelesul lor fiind clar exprimat şi în termeni inteligibili. Astfel, art. 5.6 lit. b) reglementează situaţia în care valoarea estimată a reparaţiilor depăşeşte 80% din suma asigurată, caz în care se va considera că s-a produs daună totală, valoarea despăgubirii fiind stabilită prin raportare la valoarea autoturismului la data producerii riscului asigurat, din care se scade valoarea epavei, iar art. 5.21 reglementează situaţia supraasigurării, caz în care despăgubirea nu va putea depăşi valoarea autovehiculului la momentul producerii accidentului. Or, Înalta Curte constată că aceste prevederi sunt redactate în baza şi cu respectarea dispoziţiilor art. 2217 C. civ., modul de calcul al despăgubirii respectând norma prevăzută de acest text, potrivit căreia despăgubirea nu poate depăşi valoarea bunului de la momentul producerii riscului asigurat.

În consecinţă, nu se poate decela un dezechilibru între prestaţiile părţilor, în sensul indicat de reclamantă, câtă vreme aceste dispoziţii contractuale reflectă prevederile legale incidente şi nu au aptitudinea de a crea un avantaj semnificativ profesionistului în detrimentul consumatorului.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 745 din 21 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2021.