Application of guarantee cap per insurance claim vs. per creditor for subrogated CASCO insurer claims against insolvent RCA insurer

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 ianuarie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 19 mai 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 3297 din 27.12.2016, emisă de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x din 01.11.2016;

(ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 3113,50 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1778 din 13 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(ii) a anulat decizia emisă de pârât;

(iii) a obligat pârâtul să analizeze cererea de plată depusă de reclamantă, pe condiţiile de fond, dincolo de plafonul de 450.000 RON şi să emită un act administrativ;

(iv) a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată;

(v) a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 300 RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1778 din 13 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.

Recurentul-pârât critică argumentul instanţei de fond referitor la neconstituţionalitatea sintagmei "în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", prevăzută de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, apreciind că prima instanţă a încălcat prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie, care stabilesc atribuţiile Curţii Constituţionale şi art. 147 din legea supremă. Conform încheierii de şedinţă din 19 mai 2017, instanţa a suspendat soluţionarea acţiunii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, însă, ulterior, a reluat judecata cauzei şi, la data de 13 aprilie 2018, a pronunţat sentinţa recurată, deşi pe rolul Curţii Constituţionale exista înregistrată sesizarea ce formează obiectul dosarului nr. x/2017, cu termen de judecată la 17 iulie 2018.

Învederează recurentul că între intimata-reclamantă şi FGA nu a existat un raport juridic de garantare, care să se fi născut o dată cu încheierea poliţei de asigurare, obligaţia de garantare rezultând din prevederile Legii nr. 213/2015, iar nu dintr-un contract de asigurare. De asemenea, Directiva 2009/13/CE se referă la despăgubirile ce se acordă în temeiul unui contract de asigurare de răspundere civilă, iar nu la obligaţia statului de a garanta creditorii de asigurări în cazul falimentului asigurătorului.

Instituirea unui plafon de garantare în legislaţia română în domeniul asigurărilor a reprezentat o necesitate, limitarea despăgubirilor fiind o practică agreată şi aplicată de majoritatea statelor UE. O astfel de limitare a despăgubirilor a existat şi anterior, conform OMF nr. 1998/1996, iar scheme de garantare există şi în piaţa bancară şi pe piaţa de capital. Fondul de Garantare a Asiguraţilor, fiind o schemă de garantare, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu poate fi asimilat societăţilor de asigurare, nu preia funcţiile acestora, iar disponibilităţile sale nu sunt suficiente pentru plata integrală a despăgubirilor cuvenite creditorilor de asigurări.

Pentru toate aceste motive, apreciază recurentul-pârât că instanţa de fond a stabilit în mod greşit că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 sunt neconstituţionale.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în referire la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei A., care deţine o creanţă de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obţinut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogaţiei legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilităţile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile şi limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanţelor preluate de la asiguraţii CASCO, însă suma maximă pe care o poate obţine în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât apreciază a fi greşită interpretarea primei instanţe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte şi că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. şi persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. şi asiguratul său. Consideră recurentul, în esenţă, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispoziţiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la un "contract de asigurare". În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014, Ordinul CSA nr. 11/2011 şi Ordinul CSA nr. 5/2010.

Astfel, susţine recurentul, interpretarea primei instanţe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligaţiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înfiinţării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi de art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziţie legală nu prevede preluarea de către Fond a obligaţiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuşi scopului legal al acestei instituţii publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător prin efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA, potrivit condiţiilor şi plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor de produse şi servicii de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii sau ca obligaţii ale asigurătorului în faliment.

Aşadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfăşoară operaţiuni administrative şi intră în raporturi de drept administrativ cu petenţii. Obligaţiile Fondului sunt obligaţii noi, proprii, iar nu obligaţii preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanţa de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) şi alin. (3) şi de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfăşoară acte şi operaţiuni comerciale, în scopul obţinerii de profit care, pentru diferenţa de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire şi creanţa pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reţinută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanţa pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura şi condiţiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

O altă critică formulată în raport de sentinţa atacată s-a referit la încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) C. proc. civ. şi art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 503/2004, în ceea ce priveşte interpretarea dată menţiunilor din Lista potenţialilor creditori de asigurări. În prim rând, recurentul a susţinut că acest aspect nu a fost pus în discuţia părţilor, fiind încălcat principiul contradictorialităţii. În al doilea rând, argumentul instanţei de fond este neîntemeiat întrucât Lista potenţialilor creditori de asigurări este publicată anterior verificării, de către Comisia specială, a dosarelor de daună şi a cererilor de plată, pe care le poate admite sau respinge, conform art. 13 din Legea nr. 213/2015. Publicarea listei reprezintă un act administrativ premergător declanşării procedurii necontencioase de plată, demarată prin depunerea cererii de plată de către persoana interesată în obţinerea despăgubirii, astfel cum a precizat şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 80/2017.

Recurentul-pârât critică şi înlăturarea susţinerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul consideră că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependenţă, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziţia A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe, impune concluzia că şi în cazul procedurii administrative reclamanta deţine tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalităţii de înscriere în tabelul creanţelor, respectiv cu o creanţă scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei creanţe. Aşadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuţie interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu privire la înscrierea creanţei de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiţie rezolutorie.

A mai arătat recurentul că şi FGA s-a înscris la masa credală a asigurătorului B., iar reclamanta nu a formulat contestaţie faţă de înscrierea sa în tabel.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ. (în ale căror dispoziţii se încadrează criticile formulate), Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la primul rând de critici formulate de pârât, prin care se contestă constatarea de către instanţa de fond a caracterului neconstituţional al sintagmei "în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment" din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, critici circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.

Înalta Curte constată că, într-o cauză similară, respectiv dosarul nr. x/2017, instanţa de fond a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment" din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin încheierea pronunţată la 19.05.2017, iar în cauza de faţă a dispus, printr-o încheiere pronunţată la aceeaşi dată, suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei. Odată cu sesizarea forului constituţional, instanţa de fond a menţionat şi opinia sa asupra excepţiei, opinie care a fost redată şi în cuprinsul sentinţei recurate, pronunţate în dosarul nr. x/2017, însă această împrejurare nu echivalează cu soluţionarea de către prima instanţă a excepţiei de neconstituţionalitate, cu depăşirea atribuţiilor instanţei judecătoreşti şi încălcarea prerogativelor exclusive ale Curţii Constituţionale.

Înalta Curte reţine că, în prezenta cauză nu s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment" din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, iar argumentele de neconstituţionalitate expuse în cuprinsul sentinţei recurate, preluate din încheierea din 19.05.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, nu sunt relevante şi nu au influenţat în vreun fel soluţia pronunţată în cauză, nefiind de natură a produce o vătămare recurentului-pârât ori de a crea un beneficiu intimatei-reclamante.

Recurentul-pârât a contestat sumar şi faptul repunerii pe rol a cauzei şi judecării ei înainte de pronunţarea Curţii Constituţionale asupra excepţiei cu care a fost învestită, fără a detalia această critică, respectiv a învedera vreo consecinţă negativă sau o vătămare suferită or o dispoziţie legală încălcată de prima instanţă; or, obligaţia titularului cererii de recurs este aceea de a motiva criticile aduse hotărârii atacate, conform art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 şi art. 488 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile prezentate de recurentul-pârât la punctul I al cererii de recurs.

Referitor la criticile de nelegalitate formulate de pârât, încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (punctele II-IV din cererea de recurs), Înalta Curte reţine că acestea sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul susţinând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei, în contextul în care, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta alte considerente asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 3113,50 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimata-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1960 RON, reprezentând onorariu avocaţial achitat în recurs, dovedit prin depunerea în dosarul instanţei de recurs a facturii seria x_2008 nr. x din 27.03.2017 şi a extrasului bancar cuprinzând plăţile efectuate la data de 17.05.2017 şi 18.05.2017 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1778 din 13 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimata-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1960 RON, reprezentând onorariu avocaţial achitat în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2021.