Relevance of unconstitutionality exceptions against classification laws and abrogated labor statutes in declassification and publication claims

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 8 mai 2017, pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat:

- în principal, obligarea pârâtului să îl informeze, în temeiul art. 31 din Constituţie şi al Legii nr. 544/2001, cu privire la conţinutul H.G. nr. 292/2011 prin publicarea acesteia în Monitorul Oficial;

- în subsidiar, în temeiul art. 108 alin. (4) din Constituţie, art. 20 şi art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002, respectiv art. 13 din Legea nr. 544/2001, declasificarea H.G. nr. 292/2011, să se constate că aceasta a fost clasificată în mod abuziv şi până la publicarea ei în Monitorul Oficial este inexistentă juridic, şi, totodată, să fie anulate orice efecte şi orice acte juridice emise în baza ei până la momentul publicării în Monitorul Oficial.

1.2. La data de 12 iunie 2017, Ministerul Afacerilor Interne a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României.

1.3. La data de 4 septembrie 2017, reclamantul A. a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 292/2011, iar la data de 25 septembrie 2017, a invocat pe cale orală excepţia de nelegalitate a Ordinul MAI nr. 107/2017 şi a art. 3 din Legea nr. 182/2002, declaraţie consemnată în încheierea de şedinţă de la acel termen.

1.4. Prin sentinţa civilă nr. 1484 din 10 octombrie 2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă - Complet specializat contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a consilierului juridic care îl reprezenta pe intervenient, invocată de către reclamant, a respins cererea reclamantului, precum şi excepţiile de nelegalitate a H.G. nr. 292/2011, a Ordinului M.A.I. nr. 107/2017 şi a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 182/2002, invocate de reclamant. Totodată, instanţa de judecată a admis cererea de intervenţie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

1.5. Prin decizia nr. 205 din 26 septembrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1484 din 10 octombrie 2017 şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă.

1.6. În faţa Curţii de Apel Piteşti, reclamantul a precizat că nu a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 182/2002 şi a arătat că renunţă la soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Ordinului M.A.I. nr. 107/2017.

Totodată, la data de 7 noiembrie 2018, reclamantul a depus la dosar cerere adiţională, prin care a arătat că îşi reduce pretenţiile din capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, în sensul că solicită declasificarea parţială, iar nu totală, a H.G. nr. 292/2011, în partea care vizează funcţionarii publici şi de penitenciare, deoarece aceştia nu sunt incluşi în enumerarea exclusivă a art. 17 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Prin încheierea de şedinţă din 7 noiembrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat renunţarea la judecata excepţiei de nelegalitate a Ordinului MAI nr. 107/2017, a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne în interesul pârâtului Guvernul României şi a amânat pronunţarea asupra fondului cauzei.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 130 din 14 noiembrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 292/2011, invocată de reclamant;

(ii) a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Afacerilor Interne;

(iii) a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

3. Calea de atac exercitată împotriva hotărârilor pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Împotriva încheierii de şedinţă din 7 noiembrie 2018, precum şi a sentinţei civile nr. 130 din 14 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 7 ianuarie 2019.

4. Cererile de sesizare a Curţii Constituţionale

4.1. În cadrul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 lit. b), d) şi f) din Legea nr. 182/2002 şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) lit. b) prima teză din Legea nr. 24/2000.

4.2. Prin cele două cereri depuse la dosar pentru termenul de judecată din 5 martie 2020, recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) şi art. 32 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010, precum şi a prevederilor Legii nr. 284/2010, în integralitate.

5. Soluţia pronunţată asupra cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale

Prin încheierea din 26 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererile formulate de reclamantul A., privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) şi art. 32 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010, a Legii nr. 284/2010, în integralitate, a prevederilor art. 15 lit. b), d) şi f) din Legea nr. 182/2002 şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) lit. b) prima teză din Legea nr. 24/2000, ca inadmisibile.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs reclamantul A., susţinând critici de nelegalitate expuse în raport de fiecare excepţie de neconstituţionalitate invocată, după cum urmează:

6.1. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 15 lit. b), d) şi f) din Legea nr. 182/2002, recurentul-reclamant a apreciat a fi incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este nemotivată, întrucât prima instanţă nu s-a raportat la toate capetele de cerere din acţiunea reclamantului, ci doar la ultima teză din cuprinsul acestor petite, neobservând legătura textelor de lege cu soluţionarea cauzei. Dacă excepţia ar fi fost admisă de către Curtea Constituţională, clasificarea H.G. nr. 292/2011 ar fi rămas fără temei şi atunci nu ar mai fi existat vreo oprelişte în soluţionarea capetelor de cerere principale.

Cât priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că, raportat la pag. 8 par. 1 al încheierii atacate, soluţia de respingere este nemotivată în fapt, deoarece nu s-a ţinut cont de prevederile art. 6 din CEDO şi art. 14 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la dreptul la un proces echitabil, în sensul că motivarea refuzului comunicării H.G. nr. 292/2011 către reclamant s-a întemeiat pe împrejurarea că hotărârea de guvern este clasificată secret de stat în temeiul Legii nr. 182/2002, astfel încât singura posibilitate de a critica norma în temeiul căreia hotărârea de guvern este clasificată era excepţia de neconstituţionalitate.

Tot din perspectiva acestui caz de casare, recurentul apreciază că soluţia de respingere este motivată cu încălcarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât instanţa a decis asupra felului în care este motivată excepţia de neconstituţionalitate în locul Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul susţine că, raportat la pag. 8 par. 3 al încheierii, soluţia este nemotivată în drept, întrucât instanţa s-a substituit în atribuţiile Curţii Constituţionale.

6.2. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000, recurentul-reclamant a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că, raportat la pag. 8 par. 6 pct. 6.2 al încheierii, soluţia este nemotivată în fapt. Instanţa de fond a motivat respingerea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 292/2011 pe motivul clasificării actului normativ, astfel încât singura posibilitate a reclamantului de a contraargumenta era aceea de a critica, pe motive de neconstituţionalitate, norma din Legea nr. 24/2000 care reglementează nepublicarea în Monitorul Oficial a actelor normative clasificate. Or, referitor la această solicitare, instanţa nu a prezentat niciun fel de argumente, ci doar a reţinut că prevederile a căror neconstituţionalitate s-a invocat nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

Un alt motiv de casare invocat de recurent este acela reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că nu s-a ţinut cont de dispoziţiile art. 6 din CEDO şi art. 14 alin. (4) noul C. proc. civ., pentru aceleaşi argumente ca cele anterior expuse.

6.3. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (3) şi art. 32 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010 şi a Legii nr. 284/2010 în integralitatea ei, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că în mod greşit instanţa de recurs a considerat că aceste norme de drept nu au legătură cu cauza. Sunt încălcate prevederile art. 6 din CEDO şi art. 14 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, atât timp cât instanţa de fond a argumentat că temeiul emiterii H.G. nr. 292/2011 îl reprezintă chiar norma criticată, atunci singura posibilitatea a reclamantului de a contraargumenta este invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a legii.

Totodată, recurentul consideră că instanţa de recurs a încălcat prevederile art. 6 alin. (1) din C. civ., confundând retroactivitatea legii civile cu ultraactivitatea, prezentând argumente străine cauzei, deoarece prezentul raport juridic este guvernat de Legea nr. 284/2010 ca urmare a ultraactivării acestei legi, iar nu a retroactivării ei.

Recurentul-reclamant consideră că, prin soluţia pronunţată, instanţa a încălcat prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766/2011, cât priveşte argumentul că o lege abrogată nu mai poate face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, regăsit în pag. 9 par. 3-4 din încheiere. Arată recurentul că litigiul de faţă a început anterior abrogării Legii nr. 284/2010, iar decizia Curţii Constituţionale reţine că este permis controlul de constituţionalitate atâta timp cât norma legală, deşi abrogată, produce efecte juridice. Această critică de nelegalitate a fost încadrată de recurentul-reclamant în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Printr-un alt rând de critici, recurentul a susţinut că soluţia recurată este motivată cu încălcarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu depăşirea limitelor şi atribuţiilor puterii judecătoreşti, întrucât instanţa a decis asupra felului în care este motivată excepţia de neconstituţionalitate în locul Curţii Constituţionale, substituindu-se în atribuţiile acesteia, motive ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale

Excepţia tardivităţii recursului a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul de judecată din 3 martie 2021, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de şedinţă ce face parte integrantă din prezenta decizie.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce se succed:

II.1. În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 15 lit. b), d) şi f) din Legea nr. 182/2002, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurent, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Sunt nefondate argumentele recurentului-reclamant, referitoare la o pretinsă nemotivare a hotărârii recurate, din perspectiva neanalizării legăturii dintre textele de lege apreciate a fi neconstituţionale cu pretenţiile reclamantului, astfel cum au fost expuse în capetele de cerere cu care a învestit instanţa de contencios administrativ. Examinarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate a avut loc, contrar susţinerilor recurentului, prin raportare la întreg obiectul cauzei deduse judecăţii, instanţa de recurs reţinând că recurentul nu a indicat, concret, efectul pe care soluţionarea excepţiei l-ar produce asupra conţinutului hotărârii ce se va da în cauză.

În recursul de faţă reclamantul susţine că, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 lit. b), d) şi f) din Legea nr. 182/2002 de către Curtea Constituţională, clasificarea H.G. nr. 292/2011 rămâne fără temei legal şi atunci nu ar mai exista vreo oprelişte în soluţionarea favorabilă a capetelor de cerere din acţiune, respectiv a capătului principal referitor la obligarea Guvernului României să îl informeze pe reclamant cu privire la conţinutul H.G. nr. 292/2011 prin publicarea acesteia în Monitorul Oficial (calificată de instanţa de recurs ca solicitare de declasificare a actului administrativ normativ) şi a capătului subsidiar, prin care se solicită anularea oricăror efecte şi acte juridice emise în baza ei până la momentul publicării în Monitorul Oficial.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a respins cererea de declasificare a H.G. nr. 292/2011 motivat, în esenţă, de nedovedirea vătămării drepturilor şi intereselor reclamantului, în condiţiile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, arătând că reclamantul nu a invocat niciun folos practic în obţinerea declasificării, iar pretenţia de anulare a efectelor şi actelor juridice produse de H.G. nr. 292/2011 nu este determinată.

Într-adevăr, clasificarea H.G. nr. 292/2011 a fost făcută în temeiul Legii nr. 182/2002, însă numai această împrejurare nu este suficientă pentru dovedirea legăturii dintre pretinsa neconstituţionalitate a textelor de lege invocate cu soluţionarea litigiului pendinte, câtă vreme chestiunea disputată în cauză este aceea a dreptului reclamantului de cere declasificarea actului administrativ normativ clasificat, iar această pretenţie nu a fost primită în lipsa dovedirii interesul legitim afectat, în raport de art. 1 din Legea nr. 554/2004. Instanţa de fond a reţinut că reclamantul s-a prevalat în mod generic de dreptul său constituţional la informare, fără a indica o vătămare concretă a drepturilor şi intereselor sale legitime produsă prin clasificarea H.G. nr. 292/2011, respectiv prin necunoaşterea conţinutului acestui act, iar instanţa de recurs a confirmat neîndeplinirea condiţiei vătămării, cerută de art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, analiza în litigiul de fond nu a depăşit problematica dovedirii vătămării, iar instanţele nu au intrat în cercetarea pretenţiilor propriu-zise, referitoare la declasificare. Din această perspectivă, în mod corect s-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate care vizează dispoziţiile Legii nr. 182/2002 nu avea legătură cu soluţionarea cauzei.

Referitor la criticile vizând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, încadrate de recurentul-reclamant în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acest motiv de casare priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Astfel, recurentul a susţinut că soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale încalcă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât instanţa a decis asupra felului în care este motivată excepţia de neconstituţionalitate în locul Curţii Constituţionale, substituindu-se în atribuţiile acesteia. Or, din considerentele încheierii recurate nu rezultă o astfel de împrejurare, instanţa analizând excepţia de neconstituţionalitate doar prin prisma condiţiilor de admisibilitate ale sesizării, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar nu din perspectiva conformităţii textelor de lege contestate cu normele constituţionale.

II.2. În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurent, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că, întrucât instanţa de fond a motivat respingerea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 292/2011 pe motivul clasificării actului normativ, singura posibilitate de a contraargumenta era aceea de a critica, pe motive de neconstituţionalitate, norma din Legea nr. 24/2000 care reglementează nepublicarea în Monitorul Oficial a actelor normative clasificate, iar referitor la această solicitare, instanţa care a soluţionat cererea de sesizare nu a prezentat niciun fel de argumente, ci doar a reţinut că prevederile a căror neconstituţionalitate s-a invocat nu au legătură cu soluţionarea cauzei. A mai susţinut recurentul că, astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din CEDO şi art. 14 alin. (4) C. proc. civ. privind dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, întrucât motivul respingerii excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 292/2011, de către instanţa de fond, nu a fost acela al clasificării actului, ci al inadmisibilităţii atacării pe calea excepţiei de nelegalitate a actelor administrative cu caracter normativ, astfel cum prevede art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, iar această motivare a fost confirmată în soluţionarea recursului.

În aceste condiţii, caracterul constituţional al prevederilor art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000, în temeiul cărora a fost clasificat actul administrativ normativ, este nerelevant pentru dezlegarea aspectului procedural al inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, nefiind îndeplinită cerinţa legăturii cu cauza a acestor prevederi, după cum în mod corect s-a reţinut prin încheierea recurată.

II.3. În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (3) şi art. 32 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010 şi a Legii nr. 284/2010 în integralitatea ei, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurent, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a invocat argumente de nelegalitate a încheierii recurate, care pot fi rezumate astfel:

- greşita reţinere a inexistenţei legăturii cu cauza a normelor de drept contestate prin excepţia de neconstituţionalitate;

- încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din C. civ. şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766/2011, cât priveşte argumentul instanţei că o lege abrogată nu mai poate face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate;

- pronunţarea încheierii cu depăşirea limitelor atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv substituirea instanţei de judecată în prerogativele Curţii Constituţionale.

Cât priveşte primul rând de critici, reclamantul a susţinut a fi fost încălcate prevederile art. 6 din CEDO şi art. 14 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, atât timp cât instanţa de fond a argumentat că temeiul emiterii H.G. nr. 292/2011 îl reprezintă chiar norma criticată, atunci singura posibilitatea de a contraargumenta este invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a legii.

Or, Înalta Curte reţine că prevederile a căror neconstituţionalitate se invocă nu au fost menţionate de instanţa de fond în motivarea soluţiei dispuse. Pe de altă parte, aceste prevederi sunt dispoziţii din materia stabilirii drepturilor salariale cuvenite personalului bugetar, iar obiectul cauzei îl reprezintă solicitarea reclamantului de declasificare şi informare cu privire la conţinutul H.G. nr. 292/2011. Textele de lege contestate nu stau la baza operaţiunii de clasificare a hotărârii de guvern menţionate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate nu influenţează în vreun fel soluţionarea cauzei.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la substituirea instanţei de judecată în prerogativele Curţii Constituţionale, aceste critici fiind identice cu cele expuse anterior de recurent, în privinţa soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 15 lit. b), d) şi f) din Legea nr. 182/2002, singura diferenţă reprezentând-o încadrarea lor şi în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte pct. 3 al articolului amintit, Înalta Curte reţine că nu este aplicabil în situaţia de faţă, în care recurentul invocă încălcarea atribuţiilor Curţii Constituţionale, acest motiv de nelegalitate privind încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, din cele menţionate de Titlul III al C. proc. civ., invocată în condiţiile legii, conform prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, acestea sancţionând hotărârea pronunţată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente cauzei, iar nu încălcarea atribuţiilor autorităţii judecătoreşti.

În privinţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere identitatea motivelor prezentate de recurent, Înalta Curte reţine aceleaşi considerente ca cele expuse la punctul II.1., potrivit cărora, din motivarea încheierii recurate nu rezultă o încălcare a atribuţiilor forului constituţional, instanţa analizând excepţia de neconstituţionalitate doar prin prisma condiţiilor de admisibilitate ale sesizării prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar nu din perspectiva conformităţii textelor de lege contestate cu normele constituţionale.

În fine, Înalta Curte constată a fi fondate criticile referitoare la considerentele prin care instanţa a reţinut că o lege abrogată nu mai poate face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. În realitate, chiar dacă Legea nr. 284/2010 a fost abrogată, conformitatea dispoziţiilor sale cu Constituţia poate fi analizată în măsura în care acestea continuă să producă efecte juridice şi după ieşirea sa din vigoare, astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 766/2011:

"Constată că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare." Aşadar, abrogarea Legii nr. 284/2010 nu atrage automat consecinţa imposibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu examinarea constituţionalităţii sale, după cum în mod greşit s-a menţionat în încheierea recurată, în condiţiile în care partea a invocat pretinse efecte juridice pe care această lege continuă să le producă.

Prin urmare, deşi a prezentat un argument eronat cu privire la posibilitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate a unui act normativ abrogat, totuşi instanţa a trecut la analiza efectivă a condiţiilor de admisibilitate ale cererii de sesizare, în raport de art. 29 din Legea nr. 47/1992, concluzionând în mod corect că o astfel de legătură nu a fost relevată de recurent.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost invocate de recurentul-reclamant, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2021.