Claims for restitution of former church school building rejected for lack of ownership; appeal denied with costs.

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată, reclamanta Parohia Romano-Catolică Vinga - reprezentată de Episcopia Romano-Catolică Timişoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comisia Speciala de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor religioase din România, Statul Roman reprezentat prin Comuna Şagu şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, anularea Deciziei nr. 7764/28.02.2018, emisă de către Comisia Speciala de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România; constatarea dreptului de proprietate a cultului catolic, reprezentat prin Episcopia Romano-Catolică de Timişoara, asupra imobilului situat în comuna Şagu nr. x, înscris în Cartea Funciară nr. x Şagu, mutat în Cartea Funciară nr. x Şagu, cu nr. top .x, compus din construcţie şi teren aferent, de 5.228 m.p. fosta şcoală romano-catolică din localitatea Şagu; retrocedarea în natură a imobilului identificat în Cartea Funciară nr. x şi nr. 1993 Şagu, convertit în Cartea Funciară nr. x Şagu, având nr. top. x şi încuviinţarea întabulării în cartea funciară nou înfiinţată a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, cu titlul de retrocedare şi radierea dreptului de proprietate a statului din cartea funciară a imobilului.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin

Încheierea din data de 19 noiembrie 2018, a respins ca neconcludentă cererea de probe formulată de reclamantă, apreciind că proba solicitată nu este aptă să determine calitatea reclamantei de proprietar a imobilului preluat abuziv la momentul preluării acestuia de către statul român, având în vedere imposibilitatea prezentării unor înscrisuri suplimentare cu privire la aspectul pus în discuţie şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea hotărârii la data de 3.12.2018.

2.2. Prin sentinţa nr. 308 din 3 decembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii Comunei Şagu de reprezentantă a Statului Român şi a dispus anularea acţiunii formulate împotriva Statului Român - reprezentat de Comuna Şagu - precum şi a întâmpinării formulate de Comuna Şagu în numele Statului Român.

Totodată, a respins excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, invocată de Comuna Şagu şi de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Prin aceeaşi sentinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Comisia Specială de Retrocedare, Comuna Şagu şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei Comuna Şagu suma de 1.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs reclamanta Parohia Romano Catolica Vinga prin Episcopia Romano Catolică de Timişoara, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. În motivarea căii de atac declarate împotriva sentinţei, recurenta-reclamantă a arătat că în cauză sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., arătând, cu titlu general, când instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti, iar extinderea sferei de aplicare a dispoziţiilor procedurale privind acest motiv vizează situaţii cum ar fi încălcarea principiului prevăzut în art. 22 alin. (2) din acelaşi cod, apreciind că instanţa comite exces de putere atunci când nu se pronunţă asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

În continuare, a făcut referiri generale la obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti, condiţie a procesului echitabil, arătând că atunci când în considerente instanţa nu analizează toate probele, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută.

În acest context, a susţinut că prima instanţă nu s~a pronunţat pe nelegalitatea deciziei contestate, deşi aceasta are un obiect în mod vădit viciat, în conţinutul acesteia nemenţionându-se cartea funciară actuală în care a fost transcris imobilul şi nici suprafaţa reală a terenului rectificată.

În opinia părţii, în decizia contestată imobilul este incorect şi incomplet menţionat, astfel că respectiva decizie este lovită de nulitate, sancţiune pe care prima instanţă ar fi trebuit să o aplice din oficiu.

De asemenea, a apreciat că prima instanţă nu s-a pronunţat pe o probă decisivă în cauză, respectiv pe anexa Decretului nr. 176/1948, care se coroborează în mod evident cu celelalte probe în dovedirea faptului că reclamanta este persoană îndreptăţită în această cauză.

3.2. În dezvoltarea motivului de casare împotriva încheierii atacate, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că prima instanţă a respins în mod nelegal, cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii (art. 2 lit. d) din Legea nr. 7/1996 şi art. 56 alin. .(1) din Legea nr. 71/2011 privind efectul declarativ, de opozabilitate a înscrierilor de carte funciară), proba solicitată de către reclamantă, argumentele invocate de către instanţă neavând susţinere legală în respingerea probei.

Astfel, a susţinut că a solicitat în probaţiune obligarea pârâtei Comuna Şagu de a depune la dosar procesul-verbal de preluare al imobilului, probă care era pertinentă şi utilă soluţionării juste a cauzei, cu toate acestea prima instanţă a respins această probă cu o motivarea fără suport legal, or, înscrierea în cartea funciară face dovada proprietăţii, dar aceasta este o prezumţie relativă şi nu absolută.

Totodată, a apreciat că prima instanţă ar fi trebuit să constate, din oficiu, nelegalitatea deciziei contestate, având în vedere că aceasta nu a respectat prevederile legale în materie de motivare, limitându-se la enumerarea unor acte şi a unor texte legale şi la concluzia că reclamanta nu figura ca proprietar de carte funciară la momentul preluării, fără să analizeze în niciun mod mijloacele de probă şi susţinerile petentei.

Potrivit recurentei, prima instanţă nu a aplicat corect dispoziţiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Or, în cauză, în mod cert toate probele existente (înscrisuri, prezumţii), coroborate, dovedeau dreptul de proprietate al reclamantei şi preluarea abuzivă a imobilului, iar instanţa era obligată a aplica în mod corect prevederile O.U.G. nr. 94/2000 în ceea ce priveşte probaţiunea, inclusiv cu privire la cheltuielile efectuate cu şcoala.

Recurenta a apreciat că tot în mod nelegal prima instanţă a reţinut că nu are relevanţă în cauză Concordatul cu Vaticanul, Şcolile confesionale romano-catolice fiind recunoscute până în anul 1949 ca proprietate a Parohiilor Romano-catolice.

A mai arătat că Inventarul din 1956 al Primăriei Şagu, anterior datei de pretinsă dobândire în proprietate înscrisă în cartea funciară) dovedeşte în mod clar că imobilul a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 176/1948 de la Parohia Romano-Catolică deoarece nu este reală înscrierea în cartea funciară potrivit căreia imobilul ar fi intrat în proprietatea Statului Român prin sentinţă judecătorească în anul 1962. Astfel, susţinerea instanţei că Fondul Şcolar Romano-Catolic a fost o persoană juridică distinctă nu are suport legal.

În opinia recurentei, este greşită şi soluţia de constatare a lipsei calităţii Comunei Şagu de reprezentat al Statului Român, aplicându-se greşit normele de procedură civilă prin înlăturarea apărărilor acestei părţi.

În concluzie, a apreciat că toate înscrisurile depuse la dosar sunt probe în sensul art.

3 din O.G. nr. 94/2000 şi coroborate dovedesc faptul că Parohia Romano-catolică a fost proprietara imobilului în cauză, solicitând admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

4. Apărările intimaţilor-pârâţi

Prin întâmpinările formulate în cauză, intimaţii-pârâţi Comisia Specială de Retrocedare, Comuna Şagu şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice au solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând încheierea şi sentinţa atacate prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare, iar în situaţia când criticile formulate împotriva acestor hotărâri se referă la aceleaşi chestiuni vor primi răspuns prin argumente comune.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 7764/28.02.2018, emisă de către Comisia Speciala de Retrocedare, constatarea dreptului de proprietate a cultului catolic, reprezentat prin Episcopia Romano - Catolică de Timişoara, asupra imobilului situat în comuna Şagu nr. 102, retrocedarea în natură a imobilului identificat în Cartea Funciară nr. x şi nr. 1993 Şagu, convertit în Cartea Funciară nr. x Şagu, având nr. top. x şi încuviinţarea întabulării în cartea funciară nou înfiinţată a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, cu titlul de retrocedare şi radierea dreptului de proprietate a statului din cartea funciară a imobilului.

Curtea de apel a admis excepţia lipsei calităţii Comunei Şagu de reprezentant al Statului Român, a respins excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată şi a respins acţiunea formulată de reclamantă.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. Motivul de casare încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., se referă la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţă.

Acest motiv de recurs priveşte un "exces de putere" al instanţei, care derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, prin săvârşirea unor acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat decât cea judecătorească.

Or, susţinerile recurentei-reclamante circumscrise acestui motiv se referă la faptul că, în opinia sa, prima instanţă nu s~a pronunţat asupra nelegalităţii deciziei contestate şi în privinţa unor probe solicitate, cu referire la anexa Decretului nr. 176/1948 şi la procesul-verbal de preluare al imobilului, încălcându-se astfel prevederile art. 22 din C. proc. civ., critici ce pot fi încadrate la pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aşa încât vor analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Instanţa de control judiciar constată că, prin încheierea atacată, reclamantă a solicitat primei instanţe încuviinţarea emiterii unei adrese către Primăria Comunei Şagu, cu solicitarea de a se depune la dosar actul de preluare a imobilului, pentru a se vedea cine l-a predat, însă s-a constatat faptul că au fost solicitate înscrisuri privind dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi de către Comisia Specială de Retrocedare, actele transmise fiind anexate la dosarul administrativ ataşat, iar reprezentantul comunei Şagu a precizat că nu deţine alte înscrisuri.

Aşa fiind, judecătorul fondului, reţinând imposibilitatea prezentării unor documente justificative suplimentare, în afara celor deja depuse la dosar, cu privire la calitatea de proprietar asupra imobilului la momentul preluării acestuia, a apreciat că înscrierile din cartea funciară probează calitatea de proprietar, aşa încât nu sunt relevante eventualele procese-verbale întocmite de către autorităţile Statului român la momentul preluării imobilului, motiv pentru care a respins cererea reclamantei de probatorii.

Referitor la afirmaţia recurentei potrivit căreia prima instanţă nu s-a pronunţat asupra probei constând în anexa Decretului nr. 176/1948, aşa cum s-a arătat, potrivit celor inserate în încheierea atacată, rezultă că judecătorul fondului a apreciat drept relevante actele deja depuse la dosar în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită potrivit legii şi înscrierile din cartea funciară.

Prin urmare, nu poate fi reţinută critica referitoare la încălcarea principiului adevărului de către prima instanţă. Luând în considerare circumstanţele cauzei şi probatoriul administrat se poate concluziona că cererea reclamantei apare ca nerelevantă, aşa încât în mod legal a fost respinsă de către instanţă, ceea ce nu poate echivala cu neordonarea unor probe necesare aflării adevărului în cauză, această conduită a instanţei nu contravine prevederilor art. 22 din C. proc. civ., astfel că nu este incident pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

1.2. În ceea ce priveşte afirmaţia generală legată de nemotivarea hotărârii, deşi nu au fost formulate critici în concret, instanţa de control judiciar reţine că sentinţa atacată respectă exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., judecătorul fondului explicând raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată.

1.3. Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la critica legată de nelegalitatea deciziei contestate, din perspectiva faptului că în conţinutul acesteia imobilul apare ca incorect/incomplet menţionat, se constată, contrar celor reţinute de recurentă, că în cauză s-a reţinut în mod corect că imobilul în litigiu este situat în comuna Şagu nr. 102, înscris în Cartea Funciară nr. x Şagu, mutat în Cartea Funciară nr. x Şagu, cu nr. top x, compus din construcţie şi teren aferent, de 5.228 m.p. fosta şcoală romano-catolică din localitatea Şagu, solicitându-se, aşadar, retrocedarea în natură a imobilului identificat în Cartea Funciară nr. x şi nr. 1993 Şagu, convertit în Cartea Funciară nr. x Şagu, având nr. top x.

Cât priveşte critica de nelegalitate a deciziei atacate, din punct de vedere al nerespectării exigenţelor în materie de motivare a actului, se constată că acest aspect nu a format obiectul analizei primei instanţe, aşa încât această critică nu poate fi valorificată direct în calea de atac a recursului. Cu toate acestea, se observă că decizia atacată respectă prevederile legale în temeiul cărora a fost emisă (O.U.G. nr. 94/2000).

Nu pot fi primite nici susţinerile părţii privind aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere că, din analiza cărţii funciare nr. x, s-a reţinut în mod corect că imobilul în litigiu, identificat cu nr. A., s-a aflat în proprietatea Fondului Şcolar Romano - Catolic, iar nu a Parohiei Romano - Catolice Vinga, aşa încât cererea de retrocedare a fost respinsă în mod legal, în condiţiile în care nu s-a depus niciun înscris din care să rezulte apartenenţa Fondului Şcolar Romano - Catolic la Biserica Romano - Catolică sau vreun titlu din care să rezulte ca bunurile Fondului Şcolar Romano - Catolic au fost transmise Bisericii Romano - Catolice.

Aşa fiind, simpla asemănare de denumire între cele două persoane juridice nu poate să constituie o dovadă a existenţei unei relaţii juridice între acestea şi nici existenţa vreunui drept al recurentei-reclamante asupra bunurilor care erau proprietatea Fondului Şcolii Romano - Catolice, cum bine a sesizat prima instanţă.

Totodată, s-a reţinut corect că toate înscrisurile depuse la dosar atestă efectuarea unor cheltuieli cu şcoala efectuate de Parohia Romano - Catolică Vinga în perioada de referinţă, însă aceste cheltuieli nu pot avea semnificaţia existenţei unui drept de proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu, iar în ceea ce priveşte Concordatul semnat la Viena la 18.08.1855 de către Imperiul Austriac şi de către Sfântul Părinte Papa Pius al IX-lea invocat, s-a reţinut că, ulterior anului 1918, au încetat efectele acestuia în ceea ce priveşte teritoriul Transilvaniei, astfel, nu se poate reţine recunoaşterea de către Statul Român a unei legături între Fondul Şcolii Romano Catolice şi Biserica Romano Catolică.

În concluzie, potrivit cărţii funciare nr. x a localităţii Şagu, dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu a aparţinut Fondului şcolar romano-catolic, iar nu Parohiei Romano - Catolice Vinga, reclamanta nedovedind că ar fi fost titulara dreptului de proprietate asupra acestui imobil, pentru a i se recunoaşte dreptul de reconstituire a respectivei proprietăţi, aşa încât prevederile O.U.G. nr. 94/2000 au fost aplicate în mod corect.

Aşadar, modalitatea în care prima instanţă a apreciat materialul probator administrat în cauză nu echivalează că încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În legătură cu critica în sensul că în mod greşit s-a admis excepţia lipsei calităţii Comunei Şagu de reprezentant al Statului Român, de asemenea, s-a reţinut în mod corect de prima instanţă că Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 sau 8 din acelaşi cod.

Totodată, va aplica prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora " Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Parohia Romano Catolica Vinga prin Episcopia Romano Catolică de Timişoara împotriva încheierii din data de 19 noiembrie 2018 şi sentinţei nr. 308 din 3 decembrie 2018 şi a ale Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamanta la plata sumei 2500 RON, cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă Comuna Şagu.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 februarie 202, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.