FGA vehicle damage indemnity capped at 75% of market value upheld; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 06 februarie 2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 12539/23.01.2018, emisă de pârât, şi obligarea acestuia la plata sumei de 2.009 euro (9.362 RON), reprezentând contravaloarea autoturismului său, avariat de asiguratul societăţii de B. S.A., societate aflată în faliment.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3194 din 03 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3194 din 03 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

Reclamanta a învederat, în esenţă, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi că instanţa de fond a apreciat în mod arbitrar în privinţa probatoriului administrat în cauză.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 51 alin. (9) din Norma ASF nr. 23/2014.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată, reţinând că recurenta-reclamantă a formulat critici care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi (8) din C. proc. civ.

Pe fondul recursului, în ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De asemenea, nici nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată având în vedere că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Înalta Curte apreciază că în raport de criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, în cauză, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit acestor dispoziţii, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de casare poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În speţă, acest motiv de casare nu este incident, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin cererea înregistrată sub nr. x/11.01.2017, reclamanta a solicitat plata de despăgubiri din disponibilităţile FGA, fără a solicita o sumă anume reprezentând contravaloarea despăgubirii, ulterior precizând că solicită plata sumei de 2009 euro, respectiv 9.362 RON.

Urmare avizării de către F.G.A., a fost constituit dosarul de daună nr. x, dosar x.

Prin Decizia nr. 12539/23.01.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată formulată de reclamanta A. pentru suma de 4.808 RON şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 4.554,5 RON, diferenţa dintre suma precizată si suma acordată.

Împotriva deciziei menţionate, reclamanta a formulat contestaţie, criticând în parte soluţia privind respingerea cererii de plată.

Criticile recurentei-reclamante privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 51 alin. (9) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (9), (10) şi (12) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: " (...) (9) Despăgubirile nu pot depăşi: a) cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul face dovada reparării vehiculului; b) cuantumul pagubei, diferenţa dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului, şi în cazul daunelor parţiale. (10) Dauna totală se defineşte ca fiind situaţia în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului (...) (12) Se defineşte dauna majoră ca fiind dauna pentru care cuantumul despăgubirii stabilit de asigurător pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea daunelor auto depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.".

Înalta Curte are în vedere că aceste dispoziţii trebuie coroborate cu prevederile art. 52 alin. (1) si (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "(1) Valoarea vehiculului la data producerii accidentului se stabileşte pa baza valorilor de piaţă ale unor vehicule de aceeaşi marca, tip, model, caracteristici tehnice si dotări, an de fabricaţie, având un parcurs in kilometri si o stare de întreţinere comparabile. (2) Valoarea de piaţă a unui vehicul se stabileşte pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România, precum şi în baza oricăror documente prezentate de către partea prejudiciata în dovedirea prejudiciului suferit".

Interpretând logic şi sistematic aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că autoritatea pârâtă are obligaţia de a garanta cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative şi din evaluarea stabilită pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România.

În speţă, în cadrul instrumentării dosarului de daună, din analiza documentelor, s-a concluzionat faptul că avarierea se încadrează în cazul de daună totală, care are aplicabilitate în toate cazurile în care valoarea reparaţiei unui autoturism depăşeşte 75% din valoarea de piaţă a acestuia, motiv pentru care intimatul-pârât a procedat la o evaluare folosind sistemul de specialitate C., potrivit căruia valoarea de piaţa medie a acestui tip de autoturism este în cuantum 6.410 RON, iar conform art. 51 alin. (9), (10) şi (12) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 valoarea maximă a despăgubirii a fost calculată astfel: 6.410 RON x 0,75% = 4.807,50 RON.

Înalta Curte reţine că, deşi reclamanta a susţinut că valoarea corectă este cea stabilită prin sistemul de evaluare recunoscut pe piaţa internaţională (Sistem DAT), aceasta nu a justificat prin proba cu înscrisuri, solicitată prin cererea de chemare în judecată şi administrată în cauză, faptul că valoarea ce trebuia acordată de către pârât este cea stabilită din evaluarea prin sistemul de evaluare DAT şi nu cea stabilită potrivit sistemului C. folosit de pârât în stabilirea despăgubirii, respectiv nu a făcut dovada că la data producerii accidentului valoarea autoturismului său era superioară sumei de 6.410 RON.

În consecinţă, instanţa de control judiciar constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat că actul administrativ contestat în cauză se bucură de o anumită stabilitate şi nu se identifică un exces de putere a autorităţii administrative, aceasta folosind un criteriu obiectiv în determinarea cuantumului daunelor, permis şi prevăzut de lege. Astfel, stabilirea valorii maxime de despăgubire prin raportare la sistemul de specialitate C., respectă dispoziţiile prevăzute de art. 51 alin. (9), (10) şi (12) şi de art. 52 alin. (1) - (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, recurenta - reclamantă neformulând critici în concret cu privire la utilizarea acestui sistem.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinţei prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi (8) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 3194 din 03 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2021.