Preventive seizure survival post-acquittal: satisfaction of 30-day civil action condition via insolvency law claim filed by judicial liquidator

Sechestru asigurător menţinut prin hotărârea de achitare. Acțiune în constatarea încetării de drept a măsurii asigurătorii. Condiţii. Înțelesul sintagmei „acțiune în fața instanței civile” la care se referă art. 397 alin. (5) Cod procedură penală

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Acţiunea civilă

Index alfabetic: proces penal

- hotărâre de achitare

- nesoluţionarea laturii civile

- insolvenţă

- lichidator judiciar

- prejudiciu

- drept de creanţă

C.proc.pen., art. 397 alin. (5)

Legea nr. 85/2006, art. 138

Sensul prevederilor art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală trebuie pus în relaţie cu scopul instituirii măsurilor asigurătorii – acela de a garanta executarea dreptului de creanţă ce ar putea fi stabilit şi de a conserva patrimoniul persoanei care ar putea fi obligată, în mod corelativ, la repararea prejudiciului astfel determinat - şi cu diligenţa pe care o depune creditorul în a-şi vedea garantată executarea unei creanţe.

Astfel, acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, prin care se urmăreşte atragerea răspunderii patrimoniale a foştilor administratori ai societăţii – acuzaţi de aducerea acesteia în stare de încetare de plăţi -, introdusă anterior declanșării procesului penal, în vederea soluţionării căruia a fost suspendată judecata civilă pentru ca, ulterior pronunţării deciziei penale definitive, cu lăsarea soluţionată a laturii civile, să se dispună repunerea cauzei pe rol înăuntrul termenului de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii penale, îndeplineşte cerinţa pozitivă interpretată a contrario a art. 397 alin. (5) Cod procedură penală, (a existenței unei acţiuni în faţa instanţei civile) pentru a nu permite constatarea încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător.

Împrejurarea că acţiunea ce a învestit instanța civilă este una fundamentată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este determinată de situaţia particulară în care se află societatea pârâtă, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei, dispoziţiile legale menţionate instituind un caz particular, de răspundere a persoanelor care au contribuit la ajungerea debitorului în starea de insolvenţă, fiind vorba aşadar, de o formă a răspunderii civile patrimoniale, iar faptul că acţiunea este promovată de lichidatorul judiciar al societăţii aflate în insolvenţă nu înseamnă că nu a acţionat persoana vătămată la care face referire art. 397 alin. (5) Cod procedură penală, întrucât acesta nu acţionează în nume propriu, ci, aşa cum rezultă din dispozițiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în numele debitorului aflat în insolvenţă şi care a avut calitatea de persoană vătămată în procesul penal.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 28 din 19 ianuarie 2022

I.Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 16.04.2019, reclamanţii A., B., C. şi SC D. SRL, în faliment, prin administratorul judiciar SCP E. SPRL au solicitat constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii ale sechestrului menţinute prin decizia penală nr. 906 din 29.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/30/2013, măsuri instituite în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Serviciul Teritorial Timişoara, prin următoarele acte procesuale: ordonanţa din data de 15.12.2009, împotriva reclamantului A., ordonanţa din data de 16.12.2009, împotriva reclamantei B., ordonanţa din data de 21.12.2009 împotriva reclamantei SC D. SRL şi ordonanţa din data de 01.06.2012 împotriva reclamantei SC D. SRL.

2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 298 din 03.06.2020, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a admis în parte cererea; a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin decizia penală nr. 906/2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în cadrul dosarului nr. x/30/2013, faţă de SC D. SRL.

3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1804/A din 15.12.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii formulării apelului de către apelanţii-pârâţi F. SRL şi G.; a admis excepţia lipsei de interes a apelantului G., invocată de apelanţii-reclamanţi; a respins apelul pârâtului G., ca lipsit de interes; a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor; a admis apelul pârâtei F. SRL, prin lichidator BFJ H. SRL; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanţii A., B., C., SC D. SRL, prin administrator judiciar SCP E. SPRL, precum şi pârâtul G.

Recurenţii-reclamanţi au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 3, 5, 6, 8 C.proc.civ., învederând următoarele:

Hotărârile instanţelor anterioare sunt lovite de nulitate absolută, fiind pronunţate de instanţe necompetente (art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ.). Cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia a fost trimisă pe cale administrativă la Tribunalul Arad, unde a fost înregistrată iniţial la secţia penală sub nr. dosar x/108/2019, iar apoi, prin sentinţa penală din 29.05.2019, a fost declinată competenţa de soluţionare la Secţia I civilă sub nr. x/108/2019*. Prin sentinţa civilă nr.175 din 10.07.2019 pronunţată în dosar nr. x/108/2019*, Tribunalul Arad - Secţia I civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, considerând că aceasta este de competenţa judecătorului sindic. În faţa Tribunalului Braşov, reclamanţii au invocat excepţia necompetenţei acestuia, susţinând că instanţa competentă este Tribunalul Arad, care a dispus prima menţinerea sechestrelor instituite de parchet, iar pârâţii au invocat excepţia necompetenţei teritoriale, susţinând că instanţa competentă teritorial este Tribunalul Bucureşti, deoarece îşi au sediile în Bucureşti. Prin sentinţa civilă nr. 1412 din 18.11.2019 Tribunalul Braşov a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, considerând că în cauză se aplică regula generală în materie de competenţă teritorială, respectiv cea prevăzută de art. 107 alin. 1 C.proc.civ., care dispune că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în circumscripţia căreia îşi are sediul/domiciliul pârâtul. Reclamanţii au invocat din nou în faţa Tribunalului Bucureşti excepţia de necompetenţă materială, funcţională şi teritorială, arătând că aceasta îi revine Tribunalului Arad, însă Tribunalul Bucureşti a reţinut că este competent în soluţionarea cauzei, ceea ce a determinat ca apelul să fie soluţionat de către Curtea de Apel Bucureşti. În realitate, nici Tribunalul Bucureşti şi nici Curtea de Apel Bucureşti nu aveau competenţa de a se pronunţa cu privire la cererea de constatare a încetării de drept a măsurii sechestrelor, conform art. 397 alin. 5 din C.proc.pen., existând decizii de practică judiciară în acest sens pronunţate de instanţa supremă în soluţionarea unor conflicte negative cu acest obiect;

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.). La Tribunalul Bucureşti cererea reclamanţilor, întemeiată pe art. 397 alin. 5 C.proc.pen., a fost înregistrată având ca obiect ridicare sechestru asigurător, conform procedurii speciale reglementată de Titlul IV cap. I, Secţiunea I din Codul de procedură civilă, privind sechestrul asigurător, aspect care rezultă clar şi din faptul că în sentinţa civilă nr. 298 din 03.06.2020 a fost prevăzută calea de atac a apelului în termen de 5 zile de la pronunţare, conform art. 957 C.proc.civ.

Reclamanţii au fost singurii care au declarat apel împotriva acestei sentinţe în termenul de 5 zile de la pronunţare prevăzut în dispozitivul hotărârii, unul dintre motivele de apel privind tocmai faptul că cererea a fost greşit încadrată/calificată de către Tribunalul Bucureşti ca fiind de ridicare a sechestrului asigurător, conform dispoziţiilor procesuale civile speciale privind sechestrul asigurător, arătând că cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 397 alin. 5 C.proc.pen. Apelul reclamanţilor a fost însă în întregime respins, fără ca acest motiv de apel să fie în mod efectiv cercetat.

Apelurile formulate de SC F. SRL şi de G. au fost declarate mult peste termenul de 5 zile de la pronunţare, respectiv în termenul de 30 de zile de la comunicarea sentinţei. Reclamanţii au invocat tardivitatea acestor două apeluri, arătând că greşita calificare a cererii de către instanţa de fond poate fi invocată de către parte doar în cadrul căii de atac şi al termenului prevăzut de lege pentru respectiva calificare. Curtea de Apel Bucureşti a respins însă excepţia de tardivitate a apelurilor pârâţilor, reţinând în mod greşit că cererea reclamanţilor ar fi fost soluţionată de către Tribunalul Bucureşti ca o cerere în constatare, potrivit art. 35 C.proc.civ., cu motivarea că această calificare ar fi fost dată prin sentinţa civilă nr.1412 a Tribunalului Braşov, prin care a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale a judecătorului sindic şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Judecătorul sindic care s-a declarat necompetent în cauză însă, nu putea proceda la calificarea cererii şi nici nu a făcut acest lucru, calificarea juridică a cererii fiind atributul instanţei competente. Nu poate fi primită nici susţinerea Curţii că prin faptul că Tribunalul Bucureşti a considerat că este competent să soluţioneze cauza, implicit ar fi calificat cererea reclamanţilor ca fiind o acţiune în constatare, cât timp dosarul a fost înregistrat şi soluţionat de către acesta conform procedurii sechestrului asigurător.

Doar şi numai în situaţia în care apelurile celor doi pârâţi ar fi fost declarate în termenul de 5 zile de la pronunţarea hotărârii instanţei de fond, iar prin aceste apeluri se invoca greşita calificare a cererii de către instanţa de fond, instanţa de apel putea proceda la anularea sentinţei atacate şi judeca cererea cu evocarea fondului, funcţie de calificarea juridică atribuită. În mod greşit s-a reţinut de către Curtea de Apel Bucureşti că cererea reclamanţilor reprezintă o acţiune în constatare reglementată de art. 35 C.proc.civ., datorită faptului că prin ea s-a solicitat ca în baza art. 397 alin. 5 C.proc.pen., să se constate încetarea de drept a măsurilor asigurătorii ale sechestrelor, în realitate, efectele acestei solicitări fiind de realizare, respectiv de încetare şi de radiere a respectivelor sechestre, obţinând astfel dreptul de a dispune liber de bunurile proprietatea reclamanţilor, drept care până acum le este îngrădit.

În mod nelegal a fost respins motivul de apel formulat de reclamanţi privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor G. şi ANAF-DGRFP Timişoara-DGFP Timiş (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.). În realitate, calitate procesuală pasivă în cauză au doar părţile civile din dosarul penal nr. x/30/2013, a căror acţiune civilă a fost lăsată nesoluţionată prin decizia penală nr. 906/29.11.2018, aşa cum au fost ele menţionate în această decizie, respectiv: I. GmbH, SC F. SRL, SC J. SRL, SC K. SRL, SC L. SRL. Faţă de Statul Român, prin ANAF, DGRFP Timişoara, AJFP Timiş acţiunea civilă a fost respinsă prin decizia penală nr.906 din 29.11.2018 pronunţată de Curtea de apel Alba Iulia. Faţă de G. acţiunea civilă a fost respinsă prin sentinţa penală nr.242/2015 pronunţată de Tribunalul Arad, iar prin decizia penală nr. 906 din 29.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, s-a respins apelul acestuia şi s-a menţinut dispoziţia instanţei de fond de respingere a acţiunii civile. În consecință, Statul Român prin ANAF, DGRFP Timişoara, AJFP Timiş, şi G. nu au calitate procesuală pasivă în prezentul dosar, iar reclamanţii nu au înţeles să se îndrepte şi împotriva lor. Instanţa de apel a admis excepţia lipsei de interes (în formularea apelului) a lui G., în condiţiile în care acesta, neavând calitate procesuală pasivă, ar fi trebuit să se admită excepţia privind lipsa de calitate procesuală pasivă;

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.), iar motivarea acesteia este confuză şi contradictorie (art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.).

Pe de o parte, se reţine că acţiunea civilă prevăzută de art. 397 alin. 5 C.proc.pen. ar fi reprezentată de acţiunea în atragerea răspunderii administratorilor introdusă de către lichidatorul judiciar al SC F. SRL în dosarul nr. x/20/2009/al2, iar pe de altă parte, că aceasta ar fi reprezentată de înscrierea SC F. SRL la masa credală a SC D. SRL.

Decizia este nelegală întrucât nu rezultă că reclamanţii au fost ascultaţi, respectiv că apărările şi argumentele aduse împotriva apelului pârâtei SC F. SRL au fost avute în vedere şi analizate de către instanţa de apel. De asemenea, decizia este nelegală întrucât nu a ţinut cont de art. 27 şi art. 397 alin. 5 C.proc.pen. Acţiunea civilă la care se referă aceste două texte de lege poate fi exercitată doar de către persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, or, titularul acţiunii prev.de art.138 din Legea nr. 85/2006 nu este persoana vătămată SC F. SRL, ci lichidatorul judiciar al acesteia, care exercită acţiunea nu în interesul debitoarei, ci în interesul masei credale, acţiunea lichidatorului judiciar neputând fi echivalată cu acţiunea civilă la care se referă art. 397 alin. 5 C.proc.pen. În dosarul nr. x/30/2009 al Tribunalului Braşov, SC F. SRL are doar calitatea de debitor, ceea ce nu îi conferă acesteia, niciun drept împotriva altor persoane, inclusiv împotriva reclamanţilor. Nimic nu o împiedica însă pe debitoare să se îndrepte împotriva reclamanţilor prin intermediul lichidatorului judiciar, pe calea dreptului comun, cu acţiunea prevăzută de art. 397 alin. 5 C.proc.pen., deoarece suspendarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006 priveşte doar acţiunile pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale nu şi acţiunile formulate de debitor prin administratorul/lichidatorul judiciar, pentru realizarea pretenţiilor/creanţelor sale. Primii trei reclamanţi sunt persoane fizice, neputându-se pretinde că în privinţa acestora ar fi existat o imposibilitate legală de acţionare. Cum pârâţii nu au formulat acţiunea civilă în termenul de 30 de zile, era obligatoriu să se constate încetarea sechestrelor dispuse asupra bunurilor acestora. Este adevărat că SC D. SRL se află în procedura insolvenţei, însă potrivit legii penale, care se aplică cu prioritate, acţiunea civilă exercitată împotriva sa în dosarul penal nr. x/30/2013 şi lăsată nesoluţionată prin decizia penală nr.906 din 29.11.2018 a Curţii de Apel Alba Iulia putea fi introdusă în baza art. 397 alin. 5 C.proc.pen.

Nici înscrierea la masa credală a pârâtei SC F. SRL nu putea fi echivalată cu acţiunea civilă lăsată nesoluţionată prin decizia nr.906/2018 a Curţii de Apel Alba Iulia. Prin sentinţa nr. 1394/2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa au fost soluţionate contestaţiile la tabelul preliminar al creanţelor al SC D. SRL, iar contestaţia formulată de SC F. SRL a fost admisă în parte, dispunându-se înscrierea în tabelul preliminar a creanţelor acesteia care fac obiectul acţiunii civile din dosarul penal nr. x/D/P/2009, devenit dosarul nr. x/30/2013, la ordinea de prioritate prevăzută de art. 123 pct. 8 din Legea nr. 85/2006, sub condiţia soluţionării definitive a dosarului penal. Cum dosarul penal s-a soluţionat definitiv prin decizia nr. 906/2018 a Curţii de apel Alba Iulia prin achitarea tuturor inculpaţilor şi lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile, era obligatoriu ca pentru menţinerea respectivelor creanţe în tabel SC F. să exercite împotriva reclamanţilor acţiunea civilă prevăzută de art. 397 alin. 5 C.proc.pen., ceea ce aceasta însă nu a făcut, neexistând astfel nicio justificare pentru menţinerea sechestrelor.

Prin menţinerea acestor sechestre au fost nesocotite si dispoziţiile legii insolvenţei, care nu permit indisponibilizarea nici a contului de insolvenţă, şi nici a bunurilor imobile ale debitoarei, sens în care s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie CDCD prin decizia nr. 1/2020, argumentele acesteia fiind valabile şi în cazul Legii nr. 85/2006.

Recurentul-pârât a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 3, 6, 8 C.proc.civ., învederând următoarele:

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii (art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ.). Menţiunea din considerentele hotărârii în sensul că acţiunea civilă formulată de recurent în procesul penal nu a rămas nesoluţionată, ci a fost respinsă pe fond, reprezintă o soluţie dată unei probleme de drept cu care instanţa nu a fost învestită şi care este de natură să producă o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a hotărârii în temeiul art. 496 (2), teza a doua C.proc.civ.

Curtea de Apel Bucureşti a adăugat la decizia nr.906/2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, pronunţându-se în locul acesteia în dosarul penal nr. x/30/2013. În aceasta cauză, Curtea de Apel Alba Iulia nu a decis respingerea acţiunii civile a recurentului;

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei (art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.). În motivarea excepţiei lipsei de interes a pârâtului G. instanţa de apel reţine că acesta „nu justifică un avantaj, un folos practic concret prin promovarea apelului şi eventuala admitere a acestuia, cu consecinţa menţinerii sechestrului asigurător dispusă în procesul penal, întrucât nu este parte în folosul căreia a fost instituită măsura sechestrului asigurător”. În motivarea acestor considerente instanţa face trimitere la cauza penală făcând aprecieri asupra deciziei penală pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia. Instanţa face menţiuni străine cauzei referitoare la aceasta decizie.

Prin decizia penală nr.906/2018, Curtea de Apel Alba Iulia nu dispune respingerea acţiunii civile a apelantului G., întrucât nici nu avea posibilitatea legală să pronunţe o asemenea hotărâre, ci desfiinţează în parte sentinţa penală a Tribunalului Arad şi dispune achitarea inculpaţilor în temeiul art. 396 al. 5, rap. la art. 16 lit. b, teza I C.proc.pen., caz în care dispoziţiile legale obligă lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile. Indiferent de soluţia dată în hotărârea apelată, Curtea de Apel Alba Iulia, urmare a aplicării dispoziţiilor art.16 al.l lit.b, teza I C.proc.pen., nu poate dispune nimic altceva cu privire la acţiunea civilă decât lăsarea nesoluţionată în baza art. 25 al.5 C.proc.pen.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii nu au menţionat părţile împotriva cărora doresc să se judece, au formulat o acţiune în constatare către instanţa penală, care a pronunţat decizia nr.906/2018, iar interpretarea dată de Curtea de Apel Bucureşti, prin adăugare la decizia penală nr. 906/2018, este altceva decât motivele pe care se întemeiază chemarea în judecată a recurentului, fiind străină de natura cauzei, cu consecinţe grave pentru acesta;

Hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.).

Admiţând excepţia lipsei de interes a lui G., instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 397 alin 5 teza I C.proc.pen.

Instanţa aplică în mod greşit un act normativ, dă o interpretare greşită dispoziţiilor din legea penală, preia apărarea apelanţilor, care prin întâmpinarea depusă, menţionează că recurentul a fost introdus în cauză alături de ANAF din oficiu, iar ceea ce trebuie avut în vedere este că acţiunea civilă a fost respinsă definitiv. Prin aceste menţiuni se încearcă inducerea în eroare a instanţei, soluţia de respingere a acţiunii civile fiind dată de Curtea de Apel Alba Iulia numai pentru ANAF.

Recurentul a avut calitatea de parte civilă vătămată în cauza nr. x/30/2013, în care a urmărit recuperarea pagubelor pricinuite de administratorii societăţilor I., în care a investit suma de 164.945.699,11 euro, sumă stabilită de expertiza dispusă de Curtea de Apel Alba-Iulia.

Expertizele efectuate în cauza penală, care s-a finalizat cu achitarea inculpaţilor în temeiul art. 16 lit. b teza I C.proc.pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală, au constatat existenţa unei investiţii de 164.945.699,11 euro în societăţile româneşti ale grupului I. în perioada 2006-2009.

Societăţile I. nu au produs venituri, au fost finanţate de recurent în interesul realizării unei afaceri profitabile, dar au fost devalizate. Sumele finanţate de recurent au fost transferate sub diverse forme în societăţile în care grupul infracţional format din administratorii acestor firme aveau interesul. Legea procesuală penală dispune că în cazul în care cercetarea penală este finalizată cu o soluţie prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b teza I, acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată, rezolvarea acţiunii civile urmând a fi realizată de către instanţa civilă. Situaţia specială în care se află societatea în care recurentul a învestit face posibilă soluţionarea acţiunii civile în acest mod. Interesul recurentului este dovedit de scopul pentru care a finanţat activitatea societăţii F. (fostă I.), acela de a susţine dezvoltarea societăţii, achiziţionarea de active, plata salariaţilor, obţinerea unui profit etc. Scopul recurentului nu a fost realizat datorită actelor şi faptelor dispuse de administratorii societăţilor I.

În calitate de asociat majoritar recurentul a fost prejudiciat de modul în care s-a dispus ilegal de resursele financiare ale societăţii, acestea constituind contribuţia sa exclusivă, iar toate consecinţele negative ale acestor operaţiuni fictive, frauduloase, s-au răsfrânt asupra societăţilor care au intrat în faliment, dar şi asupra recurentului, ca asociat majoritar, care a pierdut întreaga finanţare. Interesul acţionarului majoritar privind participarea la soluţionarea litigiilor societăţii, a fost calificat personal, propriu, născut şi actual, de către ÎCCJ prin decizia nr.1707/2019.

5.Apărările formulate în cauză

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care au invocat excepţia de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea aspectelor deduse judecăţii în motivele de recurs, despre care recurenţii-reclamanţi arată că au fost formal invocate.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Calificarea dată cererii de chemare în judecată a fost corect făcută de către instanţa de apel, excepţia de tardivitate a apelului a fost corect respinsă, motivul de apel privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului a fost corect respins, iar prejudiciul produs recurentului-pârât de către recurenţii-reclamanţi a fost constatat prin probe tehnice necontestate de către aceştia din urmă.

La data de 26.10.2021 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de către recurentul-pârât, prin care acesta a solicitat respingerea apărărilor din cadrul întâmpinării recurenţilor-reclamanţi şi a arătat că recursul este încadrat şi motivat potrivit textelor de lege invocate.

II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Recursul reclamanţilor.

Susţinerea reclamanţilor conform căreia ar fi fost nesocotite, în soluţionarea cauzei, normele de competenţă materială, ceea ce ar atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., este făcută cu ignorarea regulilor de procedură referitoare la invocarea acestui aspect şi ca atare, nu poate justifica o critică de nelegalitate.

În cauză, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă s-a considerat legal învestit (prin sentinţa de declinare de competenţă a Tribunalului Braşov, nr. 1412/sind din 18.12.2019), iar împotriva hotărârii de primă instanţă, în calea de atac a apelului exercitată de către reclamanţi, n-a fost formulată critică pe aspectul necompetenţei.

Or, pentru ca motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ. să poată fi susţinut cu temei, este necesar ca excepţia de necompetenţă de ordine publică să fi fost invocată în condiţiile legii (respectiv, potrivit art. 130 alin. 2 C.proc.civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanțe) şi critica de nelegalitate pe acest aspect să nu fi putut fi valorificată pe calea apelului sau, deşi invocată, a fost respinsă sau instanţa a omis să se pronunţe asupra ei (art. 488 alin. 2 C.proc.civ.).

Fără să respecte aceste exigenţe procedurale (neinvocând excepția de necompetență în fața tribunalului, așa cum rezultă din încheierea de ședință din 8.01.2020) și neformulând critică în apel reclamanţii invocă direct (omisso medio) în calea de atac a recursului, necompetenţa de primă instanță şi respectiv, pe cea a instanţei de apel, critică ce nu poate fi primită, raportat la dispoziţiile procedurale menţionate anterior.

Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la încălcarea regulilor de procedură (din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.) în soluţionarea cauzei, constând în aceea că instanța de apel ar fi soluţionat greşit excepţia tardivităţii apelurilor declarate de pârâţii SC F. S.R.L. şi G., reţinând eronat termenul de exercitare a căii de atac, ca fiind de 30 de zile de la comunicarea sentinţei, iar nu de 5 zile de la pronunţarea acesteia.

Astfel, cu privire la calificarea obiectului cererii de chemare în judecată în raport cu modalitatea de formulare a pretenţiilor reclamanților şi cu temeiurile juridice invocate, instanţa de apel a reţinut că este vorba despre o acţiune în constatarea încetării de drept a măsurii asigurătorii a sechestrului, care nu se subsumează procedurii şi dispoziţiilor art. 953-957 C.proc.civ., pentru a fi aplicabil regimul juridic al căii de atac reglementat de aceste norme.

Reclamanţii înşişi, în apelul exercitat, au arătat că nu şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile speciale ale Titlului IV Cap. I din Codul de procedură civilă, privind sechestrul asigurător, că nu au solicitat să se dispună ridicarea sau încetarea măsurii sechestrului, ci au pretins să se constate încetarea de drept a sechestrului, cu trimitere la norma art. 397 alin. (5) C.proc.pen, referitoare, de asemenea, la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii.

De asemenea, împrejurarea că instanța de apel face referire la temeiul de drept (art. 35 C.proc.civ., vizând cererea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept), reţinut ca atare în sentinţa de declinare a Tribunalului Braşov, nu este eronată, cum se pretinde, întrucât în verificarea competenţei prezintă importanţă calificarea obiectului şi în mod corespunzător, a naturii cererii deduse judecăţii.

La fel, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, procedând la verificarea propriei competențe (urmare a învestirii prin sentinţa de declinare), nu a reţinut incidenţa normelor speciale din procedura civilă a măsurilor asigurătorii (art. 952-959 C.proc.civ.), ci a dispoziţiilor art. 98 C.proc.civ. şi ale art. 397 alin. (5) C.proc.pen.

Aşa cum s-a menţionat anterior, nu doar că reclamanţii nu au contestat, în calea de atac a apelului, aceste calificări juridice care au justificat deopotrivă, competenţa de primă instanță şi regimul juridic al căilor de atac, dar au precizat ei înşişi că nu şi-au fundamentat cererea pe dispoziţiile speciale ale Codului de procedură civilă referitoare la măsurile asigurătorii, ci au pretins să se constate încetarea de drept a sechestrului asigurător, cu observarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 397 alin. (5) C.proc.pen.

În acest context, susţinerea recurenţilor conform căreia calea de atac ar fi trebuit să fie cea prevăzută de art. 957 C.proc.civ. (5 zile de la pronunţarea hotărârii) este una care demonstrează incoerenţă şi inconsecvenţă în propriul demers, iar nu caracterul nelegal al deciziei atacate, care a rezolvat corect, raportat la reperele judecăţii, astfel cum au fost stabilite de reclamanţii înşişi, excepţia de tardivitate a apelurilor pârâţilor.

La fel, este lipsită de consistenţă, susținerea recurenţilor potrivit căreia cererea nu poate fi calificată ca fiind una în constatare întrucât, în realitate, efectele urmărite sunt de realizare, adică de încetare şi radiere a sechestrelor.

Formulând critica în aceşti termeni, recurenţii-reclamanţi confundă, de fapt, efectele cererii de chemare în judecată (de învestire a instanţei, dar în limitele şi corespunzător obiectului acesteia) cu efectele pe care le poate produce hotărârea judecătorească (ale cărei consecinţe pot fi, în contextul constatării încetării de drept a sechestrului asigurător şi în sensul arătat, al posibilităţii de a dispune liber de dreptul de proprietate).

Critica privind greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâților G. şi ANAF-DGRFP Timişoara este deopotrivă, lipsită de interesul formulării ei, precum şi de fundament.

Astfel, prima instanță învestită în cauză a justificat extinderea cadrului procesual faţă de cele două părţi menţionate anterior, cu referire la modalitatea în care s-a desfăşurat procedura judiciară în dosarul penal, a cărei judecată s-a finalizat cu lăsarea nesoluţionată a laturii civile.

Păstrându-se, în principiu, acelaşi cadru al judecăţii, nu a fost cauzată nicio prejudiciere reclamanţilor (achitaţi în procesul penal şi faţă de care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată) ci doar s-a realizat o completare a cadrului procesual, corespunzător judecăţii din penal.

Mai mult, decizia din apel reţine, în ce îl priveşte pe G., că acesta nu a justificat, în calea de atac, un interes determinat în atacarea sentinţei de primă instanţă, nefiind partea în folosul căreia să fi fost instituită măsura sechestrului asigurător.

Aşadar, decizia din apel doar a asigurat contradictorialitatea dezbaterilor în raport cu cele două părţi cărora recurenţii le contestă legitimarea procesuală pasivă, fără să poată demonstra însă interesul formulării unei asemenea critici, în contextul în care soluţia pe fond nu le vizează pe acestea.

Critica referitoare la încălcarea, atât a normelor de drept material în soluţionarea cauzei (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.) cât şi a celor referitoare la motivarea deciziei (art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.) care ar avea caracter contradictoriu şi confuz, are, de asemenea, caracter nefondat.

În primul rând, referirea la faptul că în dispozitivul deciziei nu s-a făcut menţiunea admiterii apelului SC F. S.R.L. şi în contradictoriu cu reclamanţii (critică încadrabilă în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., iar nu în vreunul din cele două motive indicate de recurenţi) este, evident, rezultatul unei erori materiale, susceptibilă de îndreptare pe calea prevăzută de art. 442 C.proc.civ., iar nu un aspect de nelegalitate a deciziei.

Împrejurarea că apelul pârâtei SC F. S.R.L. a fost admis şi schimbată în tot sentinţa, prin respingerea, ca neîntemeiată, a cererii reclamanţilor face să fie evident, din natura soluţiei pronunţate, care este partea căreia i se opune în principal dispoziţia instanţei (respectiv, reclamanţii care cad în felul acesta, în totalitate din pretenţiile formulate) fiind vorba astfel, în mod evident, doar de o eroare materială nemenţionarea lor – alături de ceilalţi intimaţi-pârâţi – în dispozitivul deciziei, în partea referitoare la soluţia asupra apelului pârâtei.

În ce priveşte soluţionarea fondului cauzei, contrar susținerii recurenţilor-reclamanţi, instanța de apel a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 397 alin. (5) C.proc.pen., atunci când a apreciat că nu sunt date condiţiile constatării încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător, întrucât există pe rolul instanţelor acţiuni în valorificarea creanţelor ce nu au putut fi rezolvate în procesul penal, ca urmare a lăsării nesoluţionate a laturii civile.

Astfel, existenţa pe rolul Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, a dosarului nr. x/30/2009/a12, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a reclamanţilor, în calitate de foşti administratori ai SC F. S.R.L., pe temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006, dosar a cărui judecată a fost suspendată (la 8.12.2014) până la soluţionarea dosarului penal având ca obiect cercetarea aceloraşi activităţi prejudiciabile, fiind repus apoi pe rol la 27.12.2018 (înăuntrul termenului de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii penale definitive) îndeplineşte cerinţa din art. 397 alin. (5) C.proc.pen., aptă să împiedice încetarea de drept a efectelor măsurii asigurătorii.

Pornind de la natura şi raţiunea instituirii măsurii sechestrului asigurător – aceea de a garanta executarea dreptului de creanţă ce ar putea fi stabilit şi de a conserva patrimoniul persoanei care ar putea fi obligată, în mod corelativ, la repararea prejudiciului astfel determinat – instanţa de apel a reţinut corect că sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor reclamanţilor este justificat în continuare, faţă de demersurile societăţii de a-şi stabili şi recupera creanţe în raport cu aceştia.

Pretenţia recurenţilor, ca societatea-intimată să fi iniţiat demersul în instanţă – prin promovarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii penale – pentru că numai astfel ar fi satisfăcută cerinţa de la alin. (5) al art. 397 C.proc.pen., este una care denaturează sensul dispoziţiei legale, ce trebuie pus, așa cum s-a arătat, în relaţie cu scopul instituirii acestor măsuri asigurătorii şi cu diligenţa pe care o depune creditorul în a-şi vedea garantată executarea unei creanţe.

În speţă, înscriindu-se pe linia acestor diligențe, societatea-pârâtă a făcut mai mult decât să aştepte definitivarea procesului penal şi respectiv, respectarea termenului de 30 de zile pentru promovarea acţiunii la instanța civilă, în calitate de persoană vătămată, cu latura civilă lăsată nesoluţionată de instanța penală.

Astfel cum s-a menţionat, demersul societăţii la instanţa civilă – pentru angajarea răspunderii reclamanţilor, în calitate de foşti administratori, acuzaţi de aducerea acesteia în stare de încetare de plăţi – a fost anterior declanșării procesului penal, în vederea definitivării căruia judecata civilă doar a fost suspendată (la 8.12.2014), pentru ca apoi să fie repusă pe rol (la 27.12.2018) înăuntrul termenului de 30 de zile de la pronunțarea deciziei penale nr. 906 din 29.11.2018 a Curţii de Apel Alba – Iulia - Secţia penală.

De asemenea, împrejurarea că acţiunea ce a învestit instanța civilă este una fundamentată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 (iar nu, cum pretind recurenţii că ar fi trebuit, o acţiune în răspundere civilă delictuală de drept comun) este determinată de situaţia particulară în care se află societatea, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei.

Or, în această materie, dispoziţiile legale menţionate instituie un caz particular, de răspundere a persoanelor care au contribuit la ajungerea debitorului în starea de insolvenţă, fiind vorba aşadar, de o formă a răspunderii civile patrimoniale.

În acest context, faptul că acţiunea este promovată de lichidatorul judiciar al societăţii aflate în insolvenţă nu înseamnă, cum susţin recurenții, că nu a acţionat persoana vătămată la care face referire dispoziţia art. 397 alin. 5 C.proc.pen. şi de aceea, nu ar fi îndeplinită cerinţa legală.

În realitate, lichidatorul judiciar nu acţionează în nume propriu, ci, aşa cum rezultă din dispozițiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în numele debitorului aflat în insolvenţă şi care, în speţă, a avut calitatea de persoană vătămată în procesul penal.

Împrejurarea că textul menţionat anterior face referire la calitatea de debitor a persoanei juridice aflate în stare de insolvenţă nu înseamnă, cum pretind recurenţii, că societatea intimată ar avea „doar calitatea de debitor, ceea ce nu îi conferă acesteia, niciun drept împotriva altor persoane, inclusiv împotriva reclamanţilor”.

În realitate, în demersul iniţiat împotriva reclamanţilor şi în raport cu aceştia, pretinzând ca o parte a pasivului său să fie suportat de aceştia întrucât i-au cauzat starea de insolvenţă, societatea-intimată se prevalează de calitatea de creditor. Ea are, în acelaşi timp, calitatea de debitor în procedura insolvenţei, dar în raport cu alte persoane care urmăresc să valorifice drepturi de creanţă împotriva ei (şi nu în raport cu reclamanţii, foşti administratori faţă de care societatea urmăreşte să obţină suportarea de către aceştia a unei părţi a pasivului, pentru că ar fi cauzat starea ei de insolvenţă).

Ca atare, este corectă statuarea instanţei de apel, conform căreia acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, introdusă anterior declanșării procesului penal, în vederea soluţionării căruia a fost suspendată judecata civilă pentru ca, ulterior pronunţării deciziei penale definitive, cu lăsarea soluţionată a laturii civile, să se dispună repunerea cauzei pe rol, îndeplineşte cerinţa pozitivă interpretată a contrario a art. 397 alin. 5 C.proc.pen., (a existenței unei acţiuni în faţa instanţei civile) pentru a nu permite constatarea încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător.

De asemenea, este lipsită de temei critica referitoare la existenţa unei motivări contradictorii a instanței de apel, în sensul că, în speţă, acţiunea la care se referă art. 397 alin. 5 C.proc.pen. ar fi reprezentată, pe de o parte, de acţiunea în atragerea răspunderii administratorilor, iar pe de altă parte, că aceasta ar fi reprezentată de înscrierea SC F. S.R.L. la masa credală a SC D. SRL.

În realitate, instanţa de apel nu este contradictorie în motivarea soluţiei întrucât, identificând existenţa celor două acţiuni având finalitatea stabilirii şi valorificării unor drepturi de creanţă distincte, justifică păstrarea efectelor măsurii asigurătorii asupra bunurilor unor persoane diferite.

Este neîntemeiată şi critica potrivit căreia înscrierea societăţii F. S.R.L. la masa credală a SC D. SRL nu ar putea fi echivalată cu acţiunea civilă lăsată nesoluţionată prin decizia penală.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanța de apel, prin admiterea contestaţiei formulate de SC F. S.R.L. (conform sentinței nr. 1394 din 21.06.2016 a Tribunalului Constanţa - Secţia a II-a civilă) s-a dispus înscrierea creanţelor acesteia la masa credală a SC D. SRL, aflată în procedura insolvenţei, cu sume care corespund celor cu care avusese loc constituirea de parte civilă în procesul penal.

Or, raportat la situaţia juridică în care se afla SC D. SRL – cu procedura de insolvenţă deschisă anterior pronunţării deciziei penale nr.906/2018 a Curţii de Apel Alba-Iulia – acesta era cadrul legal (înscrierea la masa credală) în care intimata SC F. S.R.L. putea să tindă la valorificarea creanţelor pretinse.

Astfel cum corect apreciază instanţa de apel, incidenţa Legii nr. 85/2006, dată de starea de insolvabilitate a SC D. SRL, ar fi avut drept consecinţă, în ipoteza promovării unei acţiuni civile în pretenţii de drept comun împotriva acesteia, ulterior pronunţării deciziei penale, suspendarea de drept, conform art. 36 din actul normativ menţionat.

Ar fi fost vorba aşadar, de o lipsă de finalitate a unui asemenea demers, care nu putea fi avută în vedere prin dispoziţiile art. 397 alin. 5 C.proc.pen., ce trebuie interpretate în sensul în care persona vătămată urmăreşte în mod efectiv recuperarea unor creanţe, ieşind astfel din starea de pasivitate pentru a-şi prezerva dreptul la măsuri asigurătorii care să-i garanteze satisfacerea unor creanţe atunci când vor fi stabilite ca atare.

Contrar susţinerii recurenţilor, înscrierea SC F. S.R.L. la masa credală a SC D. SRL nu se face din poziţia de debitoare a primei societăţi, ci de pretins titular al unui drept de creanţă, drept a cărui valorificare o urmăreşte în această procedură, faţă de o altă societate. În raport cu SC D. SRL, intimata-pârâtă nu este debitor, ci pretins creditor şi de aceea, promovarea unei acţiuni de drept comun, cum se susține că ar fi trebuit procedat, ar fi intrat sub incidența art. 36 din Legea nr. 85/2006, cu sancțiunea menţionată, a suspendării de drept a judecății.

Pentru considerentele arătate, soluţia instanţei de apel, care respinge în întregime acţiunea reclamanţilor, constatând că nu sunt întrunite cerinţele art. 397 alin. (5) C.proc.pen., pentru a constata încetate de drept efectele măsurilor asigurătorii, dispuse în contradictoriu cu reclamanţii, câtă vreme există în desfăşurare acţiuni în valorificarea unor creanţe faţă de aceştia, este una corectă, criticile de nelegalitate formulate având caracter nefondat.

Ca atare, recursul reclamanților va fi respins pe aspectul tuturor criticilor de nelegalitate, reţinându-se caracterul nefondat al acestora, potrivit argumentelor anterior expuse.

2. Recursul pârâtului G. deduce judecății critici încadrabile în aspecte de nelegalitate (nefiind justificată poziția reclamanților referitoare la nulitatea căii de atac), dar care au caracter nefondat. Astfel:

Susţinerea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ. întrucât „menţiunea din considerentele hotărârii conform căreia acțiunea civilă formulată de G. în procesul penal nu a rămas nesoluţionată, ci a fost respinsă pe fond” ar constitui, în realitate, „o rezolvare asupra unor probleme de drept cu care instanţa nu ar fi fost învestită”, se bazează pe o denaturare a textului de lege.

Astfel, dispoziția procedurală menționată reglementează un motiv de recurs aplicabil în ipoteza în care instanţa de judecată ar fi nesocotit „competenţa de ordine publică a altei instanțe, invocată în condiţiile legii”, iar nu ipoteza aplicabilă speţei în care, pronunţându-se asupra criticilor care au învestit-o, de o manieră care nemulţumeşte partea, instanţa le găseşte neîntemeiate întrucât ceea ce interesa, raportat la sediul materiei incident, era ca acţiunea civilă din procesul penal să fi rămas nesoluţionată, iar nu să fi primit o respingere pe fondul pretenţiilor (ca în speţă).

Este, de asemenea, nefondată critica privind aplicabilitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., în argumentarea căreia recurentul reiterează aceleaşi aspecte, legate de faptul că instanța de apel a reţinut, în justificarea lipsei interesului pârâtului de a promova calea de atac a apelului, aceleaşi considerente, referitoare la faptul că acţiunea civilă a acestuia, alăturată celei penale, nu a rămas nesoluţionată, ci a fost respinsă pe fond.

Într-o manieră procedurală inadecvată şi substituindu-se atribuţiilor jurisdicţionale proprii instanţei penale, recurentul-pârât pretinde că aceasta din urmă „nu ar fi putut pronunţa o asemenea soluţie”, faţă de temeiul achitării, reprezentat de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., și de prevederile art. 25 alin. (5) C.proc.pen., potrivit cărora, într-o asemenea ipoteză, hotărârea instanţei penale n-ar fi putut fi, pe latură civilă, decât una a lăsării nesoluţionate a acesteia.

Or, aşa cum s-a menţionat, nici partea şi nici instanța civilă nu se pot substitui atribuţiilor jurisdicționale ale instanţei penale, pentru a putea hotărî, în raportul cu textele de lege care au reprezentat temei al achitării, ce soluţie ar fi trebuit să fie pronunţată pe latura civilă a cauzei penale.

Singura evaluare pe care o poate face instanţa civilă şi care, în speţă a fost corect realizată, este aceea dacă în raport cu soluţia pronunţată de instanţa penală (respectiv, respingerea acţiunii civile), există temeiuri pentru a considera că subzistă condiţiile de la art. 397 alin. (5) C.proc.pen. (care au ca premisă lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile).

Or, sub acest aspect, instanţa de apel a constatat corect că pârâtul G. nu justifică interesul (legitim, personal, născut şi actual) în demersul său (respectiv, respingerea apelului reclamanţilor şi menţinerea sechestrului asigurător), câtă vreme prin sentinţa penală nr. 242 din 26.06.2015 a Tribunalului Arad, pretenţiile civile formulate de acesta au fost găsite neîntemeiate şi respinse în consecinţă, iar apelul exercitat împotriva soluţiei a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 906/2018 a Curţii de Apel Alba-Iulia.

Aşadar, nu este vorba despre o motivare pe baza unor considerente străine de pricină din partea instanței de apel, cum greşit se susține prin criticile formulate, ci de identificarea şi raportarea corectă a instanţei civile la soluţia deciziei penale, în funcţie de care incidenţa dispoziţiilor art. 397 alin. (5) C.proc.pen., este exclusă, fiind înlăturată situaţia premisă a textului de lege, care vizează, in terminis, lăsarea nesoluţionată a laturii civile, iar nu rezolvarea acesteia, prin respingerea pretenţiilor, cum s-a întâmplat în speţă.

În realitate, arătând ce soluţie ar fi trebuit să pronunţe instanţa penală (şi la care ar fi trebuit să se raporteze decizia din apel), recurentul-pârât este cel care adaugă dispoziţii hotărârii penale, efectuând propria judecată (şi arogându-şi astfel atribuţii jurisdicționale) în funcţie de textele de lege care au reprezentat temeiul achitării.

În acelaşi sens, criticând soluţia instanței de apel referitoare la lipsa de interes juridic în exercitarea căii de atac (câtă vreme acţiunea civilă în raport cu partea vătămată G. nu a fost lăsată nesoluţionată, ci respinsă ca nefondată) pentru a invoca subzistenţa efectelor unor măsuri asigurătorii, recurentul-pârât aduce în discuţie aspecte care depăşesc sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 397 alin. (5) C.proc.pen., (legate de calitatea acestuia de acţionar majoritar la grupul I., aspect care ar fi fost reţinut ca atare în rechizitoriul parchetului şi în hotărârea penală).

Invocând incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât reia, în aceeaşi manieră neprocedurală, aspectele legate de modalitatea în care instanţa de apel a considerat că latura civilă în procesul penal a fost soluționată în raport cu recurentul, deşi potrivit art. 25 alin. (5) C.proc.pen., text la care face referire art. 397 alin. (5) C.proc.pen., pentru ipoteza achitării în temeiul art. 16 lit. b) teza I C.proc.pen., acţiunea civilă rămâne nesoluționată.

În realitate, instanța civilă nu poate face ea însăşi aplicarea dispoziţiilor procedurale menţionate anterior, care sunt în competenţa şi aprecierea instanţei penale, ale cărei dezlegări se opun instanţei civile cu forţa autorităţii de lucru judecat, dat fiind raportul dintre diferitele jurisdicţii (în speță, cea penală, care se opune, din punct de vedere al aspectelor tranşate, celei civile).

Ca atare, instanţa civilă nu putea să dea propria soluție asupra laturii civile din procesul penal, valorificând dispoziţiile de care se prevalează recurentul în sensul propus de acesta.

Singura evaluare pe care o putea face instanța civilă - şi pe care decizia din apel o realizează corect – era dacă, raportat la soluţia instanței penale, subzistă ori nu situația premisă avută în vedere de dispoziţiile art. 397 alin. (5) C.proc.pen., în funcţie de care să se aprecieze dacă au încetat sau nu efectele unor măsuri asigurătorii dispuse în procedura judiciară penală.

Or, raportat la dispozitivul (şi considerentele justificative) ale hotărârilor penale, s-a constatat corect că acţiunea civilă a numitului G. a fost respinsă în primă instanță (conform sentinţei penale nr. 242 din 26.06.2015 a Tribunalului Arad), apelul împotriva acestei soluţii fiind respins ca nefondat (decizia penală nr. 906/2018 a Curţii de Apel Alba-Iulia).

În consecinţă, în mod corect prin decizia recurată s-a constatat lipsa unui interes juridic (legitim şi actual) al pârâtului, în contextul în care acesta nu se află în situaţia avută în vedere de textul de lege pe care şi-a fundamentat pretențiile (art. 397 alin. 5 C.proc.pen.), câtă vreme acţiunea sa civilă, alăturată celei penale, nu a fost lăsată nesoluţionată ci, potrivit datelor evidenţiate anterior, respinsă ca nefondată.

Aspectele învederate în cererea de recurs, conform cărora un „acţionar majoritar are evident un interes personal propriu, născut şi actual în apărarea investiţiei şi soarta acesteia”, nu este un interes juridic în sensul dispoziţiei procedurale menţionate, pentru a-şi găsi protecţie şi valorificare pe temeiul acesteia, ci un interes patrimonial a cărui apărare poate fi pretinsă într-un cadru adecvat, în funcţie de încălcările concrete ale dreptului subiectiv ce pot fi susţinute.

Pentru toate considerentele arătate, criticile pârâtului au fost constatate nefondate, astfel încât şi recursul acestuia a fost respins în consecinţă.