Moral damages for excessive administrative delay in property restitution: reasonable time starts at mandatory pre-litigation procedure and non-pecuniary harm is presumed

A. Răspundere civilă delictuală. Solidaritatea obligaţiei. Coparticipare procesuală pasivă. Extinderea efectelor hotărârii de admitere a apelului asupra copârâtului care nu a exercitat calea de atac

B. Despăgubiri morale solicitate pentru prejudiciul cauzat de prelungirea excesivă a duratei soluționării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Noțiunea de termen rezonabil în jurisprudența C.E.D.O.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Participanţii la procesul civil. Părţile

Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: răspundere solidară

coparticipare procesuală

imobil preluat abuziv de stat

notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

prejudiciu moral

C.proc.civ., art. 60, art. 477 alin. (1)

C.E.D.O., art. 6, art. 13, art. 41

C.civ., art. 1357

A. Art. 60 C.proc.civ., la alin. (1), stabilește regula independenței procesuale a părților în proces pentru cauzele cu mai mulți reclamanți și/sau mai multi pârâți, regulă ce este aplicabilă în cazul în care nu se verifică premisele situației de excepție reglementate la alin. (2) din aceeași normă, care prevede că „dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților ori pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviințate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită și celorlalți. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalți, se va ține seama de actele cele mai favorabile.”

Dispozițiile art. 477 alin. (1) C.proc.civ. reprezintă, între altele, o transpunere în etapa căii devolutive de atac, a regulii de la art. 60 alin. (2) C.proc.civ. Astfel, art. 477 alin. (1) prevede că “instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.” Aceasta înseamnă că dacă numai un pârât dintre cei obligați în solidar la prima instanță declară apel, instanța de apel, în cazul reformării soluției, va fi ținută să procedeze identic și pentru pârâtul solidar care nu a formulat apel, dată fiind regula de procedură instituită de art. 60 alin. (2) C.proc.civ. pentru cazul coparticipării procesuale obligatorii.

B. Dispozițiile constituționale – art. 11 alin. (2) – stabilesc prioritatea reglementărilor internaționale la care România este parte dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Astfel că, în cazul în care standardul de protecție a noțiunii de termen rezonabil este superior în jurisprudența CEDO, instanțele interne vor da prioritate Convenției europene a drepturilor omului și jurisprudenței Curții de la Strasbourg care, împreună, alcătuiesc blocul de convenționalitate.

În materie civilă, termenul rezonabil prevăzut de art. 6 paragr. 1 din Convenţie începe să curgă, de principiu, de la data sesizării instanţelor, însă Curtea Europeană a statuat că în cazul în care sesizarea instanţelor este împiedicată, până la epuizarea unor proceduri prealabile, termenul va începe să curgă de la data declanşării acestor proceduri prealabile sesizării instanţei (Cauza Vallee, hotărârea din 26 aprilie 1994).

Astfel, câtă vreme reclamantă a solicitat repararea prejudiciului moral cauzat prin durata excesivă a procedurii de soluţionare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 (peste 17 ani), prin luarea în calcul a intervalului dintre formularea notificării și emiterea dispoziției în temeiul legii speciale, în mod greşit instanța de apel s-a raportat, în stabilirea duratei procedurii, la perioada cuprinsă între data fomulării acţiunii prin care s-a solicitat obligarea unităţii notificate la soluționarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii și data emiterii dispoziției, cu includerea în calculul acestui interval și a duratei procedurii de executare silită.

O atare dezlegare contravine jurisprudenței Curții de la Strasbourg, întrucât era necesar a se avea în vedere caracterul prealabil al procedurii administrative, precum și faptul că această procedură prealabilă sesizării instanței de judecată era obligatorie, astfel că intervalul de referință, în cauză, era cel cuprins între momentul formulării notificării și cel al emiterii dispoziției de către entitatea notificată, în urma obținerii unui titlu executoriu cu acest obiect, obligație adusă la îndeplinire pe cale de executare silită.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2658 din 7 decembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 11.03.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, reclamanta A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General la plata unei despăgubiri de 50.000 euro cu titlu de daune morale pentru nesoluționarea în termen rezonabil a notificării sale nr. 1864/20.07.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2826 din 04.12.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, a obligat pârâţii, în solidar, la plata daunelor morale în sumă de 3.000 lei către reclamantă, precum și a cheltuielilor de judecată în sumă de 215 lei, taxă judiciară de timbru.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 563A din data de 5.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta – reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2826 din 04.12.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă; a admis apelul formulat de apelantul – pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă a declarat recurs reclamanta.

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a invocat, în esență, următoarele:

Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură de la art. 477 alin. (1) C.proc.civ., întrucât deși pârâta Primăria Municipiului Bucureşti nu a formulat apel, admițând apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, curtea de apel a schimbat sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată faţă de toţi pârâţii.

Recurenta apreciază că prin decizia recurată instanţa de apel nu putea respinge cererea de chemare în judecată și în privinţa pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, întrucât, în speță, nu se verifica niciuna dintre ipotezele de la art. 477 alin. (2) C.proc.civ.

Pe de altă parte, apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti era limitat la soluţia de admitere dată cererii de chemare în judecată, astfel încât nu tindea la anularea sentinţei, ci doar la reformarea ei.

Mai precizează că obiectul cauzei este divizibil, pentru că fapta de nesoluţionare a notificării comisă în procedurile administrative ale pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, este diferită de fapta Municipiului Bucureşti de a lua măsurile necesare pentru ca procedurile administrative ale Primăriei Municipiului Bucureşti să se desfăşoare conform legii şi cu respectarea termenului rezonabil pentru soluţionarea notificărilor formulate de persoanele îndreptățite.

Cu alte cuvinte, responsabilitatea juridică a pârâţilor pentru nesoluţionarea notificării în termen rezonabil se întemeiază pe fapte ilicite distincte, astfel că, în raport de aceste aspecte, recurenta susține că instanța de apel nu putea reforma sentința sentinţa decât în privinţa părţii căreia i-a admis apelul, respectiv numai în privinţa apelantului-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta susține că decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la răspunderea juridică pentru nesoluţionarea în termen rezonabil a unei cereri, precum și a celor referitoare la răspunderea juridică pentru prejudiciul moral cauzat printr-o faptă ilicită care aduce atingere dreptului la demnitate recunoscut persoanei

Recurenta arată că răspunderea pentru nesoluţionarea în termen rezonabil a notificării sale survine în condiţiile art. 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, potrivit căruia ”Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

Această prevedere convenţională este direct aplicabilă în dreptul intern, în virtutea principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, iar instanţa judecătorească naţională are obligaţia, în temeiul principiului interpretării conforme a dreptului intern cu normele dreptului Uniunii Europene, să respecte întocmai jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, recurenta învederează că indiferent de aprecierile instanţei de apel privitoare la necesitatea dovedirii efectivităţii prejudiciului moral pe care l-a suferit, reiterează faptul că în jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului a fost sancționată nesoluţionarea în termen rezonabil a cererilor de restituire/despăgubire cu privire la imobilele preluate abuziv de stat, sens în care recurenta a invocat încă prin motivele cererii de chemare în judecată în cuprinsul căreia a indicat și jurisprudență relevantă.

Astfel, instanța europeană a constatat deja faptul încălcării art. 6 paragraful 1 din Convenție, cu referire la nerespectarea termenului rezonabil, de către autorităţile statului român, inclusiv de către pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, şi existenta unui prejudiciului moral cauzat de această conduită.

În mod evident, este vorba despre nerespectarea termenului rezonabil pentru soluționarea notificării sale, respectiv intervalul scurs de la data înregistrării acesteia (20.07.2001) și până la soluționare, iar nu de intervalul dintre rămânerea definitivă a hotărârii date în dosarul nr. x/3/2018, prin decizia civilă nr. 159A din 11.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti.

De altfel, chiar prin această decizie, instanța reținea pasivitatea pârâţilor timp de 17 ani; drept urmare, nu avea nicio relevanță în speța de față faptul că notificarea a fost soluționată după 7 luni de la data pronunțării deciziei definitive nr. 159A din 11.02.2019, cum greșit a reținut instanța de apel.

Recurenta apreciază că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea jurisprudenței CEDO şi a art. 41 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât nu era necesar să dovedească efectivitatea prejudiciului moral în condiţiile în care existența unui asemenea prejudiciu a fost deja statuat în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, acesta fiind cauzat prin faptul că autoritățile nu au statuat cu promptitudine asupra cererilor de restituire.

În opinia recurentei, atât existența, cât şi efectivitatea prejudiciului moral sunt dovedite în cauză chiar prin înscrisurile care au fost anexate acţiunii, precum şi de cele aflate în dosarul administrativ constituit prin depunerea notificării, aceste înscrisuri atestând fără niciun fel de dubiu că notificarea sa putea fi soluţionată cu mult timp înainte de pornirea procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2018 și în care a obținut obligarea pârâtului municipiul București la soluționarea notificării.

În continuarea cererii de recurs, recurenta face referire la mai multe înscrisuri depuse în dosarul administrativ, învederând că a depus de-a lungul timpului toate înscrisurile suplimentare ce i-au fost solicitate de către intimata-pârâtă în vederea soluționării notificării.

Cum aprecierea materialului probator al cauzei nu intră în competența instanței de recurs, aceste susțineri ale recurentei din cuprinsul cererii de recurs nu vor fi redate în prezentele considerente.

Conduita pârâtelor nu a atras ”o simplă încălcare a unui drept subiectiv”, astfel cum a apreciat curtea de apel, ci este vorba despre o conduită continuă ce a durat peste 17 ani, de a încălca obligaţia de soluţionare a notificării într-un termen rezonabil, conduită care, prin durata sa excesivă, este aptă să producă prin ea însăşi consecinţa unei stări de angoasă, de nemulţumire, de incertitudine pentru recurenta-reclamantă, într-o manieră care legitimează pretenţia de dezdăunare pentru acest prejudiciu moral.

Recurenta mai arată că la dosarul cauzei există înscrisuri care atestă caracterul nejustificat al pasivităţii pârâţilor și al abuzului de drept pe care aceştia l-au comis împotriva sa, înscrisuri care atestă că notificarea sa putea fi soluţionată încă din anul 2014, cu 4 ani mai înainte de a formula acțiunea în dosarul în care s-a pronunţat decizia definitivă nr. 159A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, pentru ca pârâţii să-şi îndeplinească obligaţia de soluţionare a notificării, aceștia ignorând chiar și o hotărâre judecătorească definitivă.

Recurenta susține că instanța de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea și aplicarea greşită chiar și a normelor de drept material naţional care reglementează răspunderea delictuală pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, respectiv art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 etc. C.civ.

Aceasta apreciază ca evidentă conduita ilicită a pârâţilor, constatată deja ca atare în considerentele deciziei civile nr. 159A/2019 a Curții de Apel Bucureşti, astfel încât este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite pentru declanșarea răspunderii civile delictuale, răspundere care poate fi angajată și pentru cea mai ușoară culpă.

Or, în cazul său, vinovăția pârâtelor îmbracă forma intenției directe, întrucât pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti nu doar că au stat în pasivitate, în mod nejustificat, timp de 17 ani fără a soluționa notificare, ci chiar cunoșteau că notificarea sa putea fi soluţionată.

Mai mult decât atât, chiar și după pronunțarea hotărârii judecătorești definitive menționate, aceștia au continuat să stea în pasivitate, astfel încât, recurenta a fost nevoită să recurgă la executarea silită a hotărârii, cu obligarea pârâților la suportarea unor penalități corespunzătoare, în temeiul art. 906 C.proc.civ.

Toate aceste împrejurări atestă gravitatea conduitei ilicite a pârâţilor pentru că au încălcat legea nerespectând termenele impuse pentru soluţionarea notificării sale: art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, ulterior, art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, fiind neîndoielnic că aceștia au comis o faptă ilicită deosebit de gravă, care i-a cauzat un prejudiciu moral, constând într-o stare de angoasă, de nemulţumire şi de incertitudine, întrucât a fost pusă în situaţia de a-și vedea drepturile şi interesele legitime încălcate şi desconsiderate ani de-a rândul, chiar şi după un proces soldat cu o hotărâre definitivă care a necesitat executarea silită.

Contrar opiniei instanţei de apel, recurenta susține că nu trebuia să fie pusă în situația de a recurge la formularea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 din cauza conduitei pârâților, astfel cum a fost explicată prin Decizia nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite, în condițiile în care obligaţia de soluţionare a notificării este o obligaţie legală, iar aceasta trebuia să fie executată în mod voluntar de către pârâţi, în virtutea unei conduite de respectare a legii, impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie nu doar cetăţenilor, ci şi autorităţilor şi instituţiilor Statului Român.

Ca atare, recurenta consideră că argumentul instanței de apel în sensul că reclamanta putea apela încă din anul 2007 la acţiunea reglementată de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, invocat pentru a scuza comportamentul ilicit al pârâţilor, ar fi trebui să fi fost avut în vedere de instanţă ca un argument suplimentar care explică gravitatea conduitei ilicite a pârâţilor. Recurenta a fost nevoită să apeleze la instanţa de judecată tocmai din cauza nerespectării obligaţiei juridice, impuse de lege în sarcina intimaților respectiv, de a soluţiona notificarea în termenul legal sau cel puțin într-un termen rezonabil.

În opinia sa, în cauză sunt îndeplinite toate condițiiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților, atât din perspectiva jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului și a art. 41 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dar şi din perspectiva normelor de drept material național.

Singurul aspect asupra căruia instanța de apel era ținută a se pronunța era cel al proporţionalităţii reparaţiei în raport cu gravitatea faptei ilicite comise de pârâţi (întinderea prejudiciului moral), aspect care făcea obiectul apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, dar care nu a fost analizat de către instanţa de apel, întrucât s-a apreciat că „în raport de soluţia dată apelului formulat de apelantul-pârât ... nu se mai impune analiza criticilor apelantei-reclamante care vizau cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă.”

Din perspectiva întinderii prejudiciului moral suferit, echitatea şi rezonabilitatea impun ca reparaţia să fie una pe măsura conduitei ilicite, respectiv să se ţină seama de dreptul încălcat (dreptul la soluţionarea notificării într-un termen rezonabil) şi de consecinţele concrete şi evidente produse ca urmare a încălcării acestui drept, respectiv împiedicarea recurentei de a avea acces la măsurile reparatorii prevăzute de lege pentru imobilul preluat abuziv timp îndelungat în condiţiile unei pasivităţi intenţionate a pârîților.

II.2. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost formulată întâmpinare de către intimați.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Pretenția dedusă judecății a vizat solicitarea reclamantei de a se dispune obligarea pârâților, în solidar, la acordarea unor daune morale de 50.000 euro pentru nesoluționarea în termen a notificării nr. 1864 din 20.07.2001, formulate de aceasta în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru preluarea abuzivă a imobilului situat în Bucureşti, compus din terenul de 157,33 mp și locuința situată la demisol.

Instanțele de fond au reținut că, de-a lungul timpului, reclamanta a adresat pârâților mai multe cereri pentru soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în anul 2018 a formulat o cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea unității deținătoare la soluţionarea notificării.

Prin sentinţa civilă nr. 1139 din 12.06.2018, pronunțată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 159A din 11.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă, cererea a fost soluționată, astfel că pârâtul Municipiul Bucureşti a fost obligat să soluţioneze notificarea nr. 1864 din 20.07.2001, sens în care sentința apelată a fost schimbată.

În vederea aducerii la îndeplinire a obligaţiei stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă anterior evocată, reclamanta s-a adresat B.E.J.A. B. cu cerere de executare silită, executare silită ce a fost încuviinţată prin încheierea pronunţată la 27.03.2019 de Judecătoria Sector 5 Bucureşti, în dosarul nr. x/302/2019.

Prin procesul-verbal din data de 20.05.2019, executorul judecătoresc a constatat neîndeplinirea obligaţiei de a face stabilite prin titlul executoriu în sarcina debitorului Municipiul Bucureşti prin Primar General, situaţie în care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata penalităţilor pentru neexecutare, cererea admisă prin încheierea definitivă pronunţată de Judecătoria Sector 5 Bucureşti la data de 20.09.2019 în dosarul nr. x/302/2019.

La data de 26.09.2019, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 21281 prin care a propus acordarea de măsuri compensatorii prin puncte pentru apartamentul nr. 2 aflat la demisolul imobilului din Bucureşti, compus din 3 camere, bucătărie, baie, wc, vestibul, 3 culoare, pivniţă, în suprafaţă utilă de 79,53 mp, reprezentând o cotă indiviză de 50% din imobil, precum şi terenul în suprafaţă de 156 mp, imposibil de restituit în natură persoanei îndreptăţite, A.

Ulterior, la 11.03.2019, reclamanta a recurs la formularea cererii de chemare în judecată în cauza de faţă, prin care a pretins acordarea unor daune morale pentru durata excesivă a procedurii în etapa administrativă, atribuită de legiuitor, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, în competența unității detinătoare sau, după caz, a entității notificate, în speță, competenţa revenind Municipiului București, prin Primar General.

Prima instanță a admis în parte cererea formulată de reclamantă, dispunând obligarea pârâților, în solidar, la 3.000 lei daune morale, iar instanța de apel, învestită fiind cu apelurile declarate de către reclamantă și de pârâtul Municipiul București, a admis apelul formulat de pârât, a schimbat în tot sentința apelată, respingând, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată; apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Prin recursul de faţă, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta-reclamantă susține încălcarea de instanța de apel a limitelor devoluțiunii în apel determinate de ceea ce s-a apelat, regulă stabilită de art. 477 C.proc.civ., susținând, în esență, că instanța de apel nu putea ajunge la reformarea soluției și în privința Primăriei Municipiului București, întrucât, dintre pârâții chemați în judecată, a declarat apel numai Municipiul București, prin Primar General.

Înalta Curte apreciază a fi nefondat acest motiv de recurs, întrucât, așa cum reiese din expozeul deciziei de faţă, recurenta-reclamantă însăși, prin cererea de chemare în judecată, a opus pretenția sa ambilor pârâți, considerând că aceștia sunt ținuți a răspunde solidar în raportul juridic obligational dedus judecății.

Se constată că atare modalitate de formulare a cererii de chemare în judecată, dată fiind natura delictuală a răspunderii a cărei antrenare a intenționat-o reclamanta, corespunde dispozițiilor art. 1370 C.civ., potrivit cărora: ”Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă.”

Solidaritatea din raportul juridic obligațional se transpune și în plan procesual, iar din această perspectivă, prezintă interes pentru soluționarea acestei critici, dispoziția de la art. 60 C.proc.civ. – regimul juridic al coparticipării procesuale.

Această normă de procedură, la alin. (1), stabilește regula independenței procesuale a părților în proces pentru cauzele cu mai mulți reclamanți și/sau mai multi pârâți, regulă ce este aplicabilă în cazul în care nu se verifică premisele situației de excepție reglementate la alin. (2) din aceeași normă.

Art. 60 alin. (2) C.proc.civ. prevede astfel: ”(2) Cu toate acestea, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților ori pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviințate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită și celorlalți. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalți, se va ține seama de actele cele mai favorabile.”

Aplicând aceste norme procedurale la speță, Înalta Curte constată că recurenta susține în mod nefondat că apelul declarat doar de către pârâtul Municipiul București, prin Primar General, era lipsit de efecte în privința poziției procesuale a copârâtei Primăria Municipiului București, obligată în solidar cu apelantul la plata unor daune morale către reclamantă, potrivit soluției date de tribunal.

Dispozițiile art. 477 alin. (1) C.proc.civ. reprezintă, între altele, o transpunere în etapa căii devolutive de atac, a regulii precitate de la art. 60 alin. (2) C.proc.civ.

Astfel, art. 477 alin. (1) prevede că “instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.”

Aceasta înseamnă că dacă numai un pârât dintre cei obligați în solidar la prima instanță declară apel, instanța de apel, în cazul reformării soluției, va fi ținută să procedeze identic și pentru pârâtul solidar care nu a formulat apel, dată fiind regula de procedură instituită de art. 60 alin. (2) C.proc.civ. pentru cazul coparticipării procesuale obligatorii.

În plus, Înalta Curte, reține că prima instanță, în considerentele sentinței, a motivat solidaritatea pârâților în raportului juridic obligational, iar asupra acestei dezlegări niciunul dintre apelanți nu a formulat vreo critică, eventual, prin susţinerea unor argumente vizând divizibilitatea obligaţiei, a cărei cauză juridică să fi fost existența unor fapte juridice ilicite distincte, iar nu interdependente ca în speță, astfel cum se reţinuse prin sentinţa apelată.

Drept urmare, această dezlegare a tribunalului, în privința calificării juridice a raportului juridic obligațional sub aspectul pluralității debitorilor ţinuţi a răspunde solidar, este intrată sub autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (2) C.proc.civ.

De aceea, teza obligației divizibile susținute de către recurenta-reclamantă în dezvoltarea primului motiv de recurs, reprezintă o susținere nouă în recurs, formulată omisso medio, într-o vădită contradicție cu poziția sa până la momentul acestei etape procesuale, astfel încât, aceasta nu poate fi analizată de instanța de recurs, date fiind și prevederile art. 488 alin. (2) C.proc.civ.

Înalta Curte apreciază însă a fi fondate criticile susținute de recurenta-reclamantă pe temeiul celui de-al doilea motiv de recurs – art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Prin acest motiv, recurenta-reclamantă susține greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material, sens în care face referire la dispozițiile art. 41 din Convenția europeană a drepturilor omului.

S-a susținut că această prevedere convenţională este direct aplicabilă în dreptul intern, în virtutea principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, precum și faptul că instanţa naţională are obligaţia, în temeiul principiului interpretării conforme a dreptului intern cu normele dreptului Uniunii Europene, să respecte întocmai jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, recurenta a învederat că indiferent de aprecierile instanţei de apel privitoare la necesitatea dovedirii prejudiciului moral pe care l-a suferit, reiterează faptul că în jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului a fost deja sancționată nesoluţionarea în termen rezonabil a cererilor de restituire/despăgubire cu privire la imobilele preluate abuziv de stat, potrivit exemplificărilor din motivele cererii de chemare în judecată.

Se reține că recurenta-reclamantă a invocat răspunderea civilă delictuală solidară a pârâților chemați în judecată, solicitând repararea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat prin nesoluționarea culpabilă un interval de peste 17 ani a notificării adresate Municipiului București în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, imputându-le pârâților depășirea unui termen rezonabil de soluționare a cererii, astfel cum acest concept este dezvoltat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea prevederilor art. 6 paragr. 1 din Convenție.

Înalta Curte constată că ambele instanțe de fond au reținut absența unui temei juridic în dreptul intern în cuprinsul legii reparatorii, de natură a fi aplicabil în mod direct pretențiilor reclamantei.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a reclamat încălcarea dreptului de soluționare într-un termen rezonabil a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 din perspectiva art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului sau la nivelul standardului de protecție recunoscut în jurisprudența sa de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în aplicarea acestei norme convenționale, Înalta Curte constată că ambele instanțe de fond au reținut că răspunderea civilă delictuală – fie dispozițiile din reglementarea anterioară – 998-999 C.civ., fie art. 1357 și urm. C.civ. actual – constituie remediul din dreptul intern susceptibil a permite instanței naționale evaluarea pretinselor încălcări ale dispozițiilor art. 6 paragr. 1 din Convenția europeană.

Concluzia anterioară se fundamentează pe împrejurarea că punerea în aplicare și apărarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție revin în primul rând autorităților naționale, iar mecanismul de soluționare a plângerilor în fața Curții Europene a Drepturilor Omului prezintă un caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de apărare a drepturilor omului.

Or, din acest motiv, art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului obligă statele membre să pună la dispoziția cetățenilor săi, în dreptul intern, o cale de atac efectivă (recurs efectiv) pentru a se permite reclamarea, în fața unei instanțe independente și imparțiale, a unor încălcări materiale ale Convenției, înainte de activarea mecanismului internațional de plângere în fața Curții de la Strasbourg.

Enunțând în mod explicit obligația statelor de a proteja drepturile omului în primul rând în propria ordine juridică, art. 13 stabilește în beneficiul justițiabililor o garanție suplimentară pentru respectarea efectivă a drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție.

Din perspectiva art. 13 din Convenție, dispozițiile din Codul civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală corespund cel mai bine acestei finalități, în absența unui remediu procedural specific în legile speciale care să permită reclamarea în justiție a acestui tip de încălcare.

Este de precizat că dispozițiile constituționale – art. 11 alin. (2) – stabilesc prioritatea reglementărilor internaționale la care România este parte dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Prin urmare, în cazul în care standardul de protecție a noțiunii de termen rezonabil este superior în jurisprudența CEDO, instanțele interne vor da prioritate Convenției europene a drepturilor omului și jurisprudenței Curții de la Strasbourg care, împreună, alcătuiesc blocul de convenționalitate.

Înalta Curte apreciază că în mod eronat, în contextual speței de faţă, recurenta-reclamantă se raportează la dreptul Uniunii Europene, chiar în condițiile existenței Cartei europene a drepturilor omului și în ordinea juridică a Uniunii, în cauză, interesând în mod direct jurisprudența CEDO, ce constituie reper jurisprudențial și pentru instanțele Uniunii Europene.

Cele două mecanisme cu efecte și pentru ordinea juridică internă nu pot fi confundate, România devenind parte a Convenței europene a drepturilor omului prin Legea nr. 30/1994 de ratificare a convenției, în timp ce aderarea la Uniunea Europeană și la tratatele constitutive ale Uniunii, a avut loc la 1 ianuarie 2007, raportul dintre dreptul Uniunii și dreptul național fiind statuat prin prevederile art. 148 din Constituție.

În pricina de față, se constată că atât prima instanță, cât și instanța de apel s-au raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, analizând cauza în baza raționamentului instanței europene pentru evaluarea unei plângeri întemeiate pe art. 6 paragr. 1 din Convenție, însă, instanța de apel nu a avut în vedere dezlegări relevante ale instanței de contencios european din perspectiva respectării de către autoritățile statului a unui termen rezonabil în soluționarea unei cereri formulate de justițiabili în baza legilor naționale, cereri prin care se declanșează o procedură obligatorie, prealabilă sesizării instanței de judecată.

Or, așa cum s-a reținut în mecanismul Legii nr. 10/2001 persoanele care se considerau îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate prin această lege specială, în temeiul art. 22 din lege, aveau obligația formulării, în termenul imperativ stabilit de lege, a unei notificări adresate fie unității deținătoare a imobilului a cărui restituire se cerea, fie entității desemnate de lege cu soluționarea notificării, astfel încât, după intrarea în vigoare a acestei legi reparatorii, nu a mai fost posibilă formularea unei cereri de chemare în judecată pentru a se solicita sancționarea încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă de către stat a imobilelor în perioada 1945-1989.

Această concluzie decurge din principiul specialia generalibus derogant, principiu aplicat și în decizia de unificare a practicii judiciare, pronunțată în recurs în interesul legii, anume Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mecanismul Legii nr. 10/2001 este conceput în două etape: etapa administrativă (formularea și soluționarea notificării), prealabilă și obligatorie, și etapa judiciară, ulterioară și facultativă, ce se declanșa prin eventuala contestare a dispoziției emise în soluționarea notificării.

Prin edictarea art. 25 alin. (1) din lege, legiuitorul a pus la dispoziția unităților deținătoare un interval de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, pentru emiterea deciziei sau dispoziției motivate de soluționare a cererii.

Cu toate că recurenta-reclamantă a solicitat repararea prejudiciului moral cauzat prin durata excesivă a procedurii (peste 17 ani), prin luarea în calcul a intervalului dintre formularea notificării și emiterea dispoziției de Primarul General al Municipiului București, instanța de apel s-a raportat, în stabilirea duratei procedurii, la perioada dintre data sesizării instanței de judecată - 20.08.2018 - în dosarul nr. x/3/2018, soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 159A din 11.02.2019 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă (prin care reclamanta a obținut obligarea pârâtului Municipiul București la soluționarea notificării) și data emiterii dispoziției nr. 21281/26.09.2019 de către Primarul General al Municipiului București, așadar, la un interval de 7 luni, cu includerea în calculul acestui interval și a duratei procedurii de executare silită, parte a procesului civil, conform jurisprudenței CEDO (de exemplu, hotărârea pronunţată în cauza Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, pct. 40).

Or, atare dezlegare a curții de apel este greșită întrucât, sub acest aspect, era necesar a se avea în vedere caracterul prealabil al procedurii administrative, precum și faptul că această procedură prealabilă sesizării instanței de judecată era obligatorie, potrivit celor deja arătate; în plus, trebuie precizat că sesizarea instanței de judecată, în concepția legii, avea ca obiect contestarea, în temeiul art. 26 alin. (3) din lege, a dispoziției emise în soluționarea notificării, iar nu formularea unei cereri prin care să se tindă la obținerea executării silite în natură a unei obligații de a face.

Formularea fie a unei cereri în obligație de a face (obligarea entității notificate de a soluționa notificarea prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate, ca urmare a depășirii în mod culpabil a termenului stabilit de lege), fie a unei cereri prin care se solicita instanței de judecată soluționarea pe fond a notificării, în suplinirea competențelor entităților notificate, au reprezentat mecanisme dezvoltate pe cale jurisprudențială pentru deblocarea disfuncțiilor în aplicarea legii speciale, jurisprudență ce a fost unificată prin Deciziile nr. 9/2006 și 20/2007, pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secții Unite, acestea nefiind soluții integrate în lege sau care să se regăsească în concepția originară a actului normativ.

Chiar și astfel, mecanismul Legii nr. 10/2001 și, ulterior nefuncționarea Fondului ”Proprietatea” reglementat prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, au generat în continuare deficiențe sistemice care, în cele din urmă, au condus la pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în Cauza Maria Atanasiu ș.a. în 22 noiembrie 2010, dublată de măsura suspendării tuturor cauzelor cu acest obiect aflate pe rolul său.

După procedura hotărârii pilot, autoritățile române au adoptat Legea nr. 165/2013, iar acest nou act normativ de modificare și completare a legilor reparatorii anterioare, a fost evaluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată la 29 aprilie 2014 în cauza Preda ș.a. împotriva României, apreciindu-se, la acel moment, că noul mecanism legislativ este unul eficace, oferind, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru soluționarea plângerilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor, în absenţa, la acel moment, a unei practici judiciare şi administrative în aplicarea prevederilor noii legi (paragr. 119-132).

Revenind la chestiunea duratei procedurii susceptibilă a fi luată în considerare în cauza de față, Înalta Curte constată că în mod fondat recurenta susține că instanța de apel a încălcat jurisprudența Curții de la Strasbourg, având în vedere că intervalul de referință pentru cauză era cel cuprins între formularea notificării (20.07.2001) și emiterea dispoziției de către Primarul General al Municipiului București (26.09.2019), în urma obținerii unui titlu executoriu cu acest obiect, obligație adusă la îndeplinire pe cale de executare silită (epuizarea raportului juridic de reparație în contradictoriu cu pârâții din acest dosar).

În materie civilă, termenul rezonabil prevăzut de art. 6 paragr. 1 din Convenţie începe să curgă, de principiu, de la data sesizării instanţelor.

Or, instanța europeană a statuat deja că în cazul în care sesizarea instanţelor este împiedicată, până la epuizarea unor proceduri prealabile, (precum în speţă), termenul va începe să curgă de la data declanşării acestor proceduri prealabile sesizării instanţei (cauza Vallee, hotărârea din 26 aprilie 1994, paragr.33).

Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel va evalua dacă durata procedurii, astfel stabilită, în aplicarea jurisprudenței CEDO, a fost una rezonabilă sau, dimpotrivă, excesivă, astfel cum recurenta-reclamantă pretinde.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel în mod greșit a reținut că este necesară dovedirea prejudiciului moral pretins a-i fi fost produs prin durata excesivă a procedurii de soluționare a notificării, în condițiile în care nici în jurisprudența instanțelor naționale și nici doctrina în materie nu stabilesc o altă cerință decât aceea a justificării prejudiciilor morale, iar nu dovedirea lor.

Pe de altă parte, nici în această privință, curtea de apel nu a avut în vedere jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care temeiul juridic al răspunderii civile delictuale îndeplinește în cauza de faţă rolul remediului legal în dreptul intern (recurs efectiv, conform art. 13 din Convenția europeană) pentru evaluarea duratei rezonabile a procedurii de soluționare a notificării - cauza cererii de chemare în judecată (așadar, a unei pretinse încălcări a art. 6 paragr. 1 din Convenție).

Sub acest aspect, curtea de apel a reținut că pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale solicitate este necesar să se fi produs efectiv un prejudiciu moral ca urmare a încălcării unui drept subiectiv. Simpla încălcare a unui drept subiectiv nu conduce de plano la concluzia producerii unui prejudiciu moral titularului dreptului subiectiv şi la naşterea obligaţiei corelative a autorului faptei ilicite de plată a unor despăgubiri, fapta ilicită şi prejudiciul moral fiind condiții distincte în cazul răspunderii civile delictuale. Acestea din urmă nu se prezumă, ci este necesar a fi dovedite.

Înalta Curte constată că prin aceste dezlegări instanța de apel a nesocotit cele deja statuate de instanța de contencios european care a admis în jurisprudența sa (de exemplu, Hotărârea pronunţată în cauza Burdov contra Rusei din 15 ianuarie 2009, paragr. 100,) că „Există o prezumţie puternică, care însă poate fi combătută, că procedurile excesiv de lungi vor cauza prejudicii morale. Curtea consideră că această prezumţie este deosebit de puternică în privinţa întârzierii excesive în executarea de către Stat a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia, având în vedere frustrarea inevitabilă cauzată de neonorarea de către stat a datoriilor, precum şi faptul că reclamantul a trecut deja prin procedurile judiciare şi a obţinut câştig de cauză.”

Curtea europeană a reținut în mod constant, în jurisprudenţa sa, existenţa unui prejudiciu moral ce rezultă din durata excesivă a unor proceduri chiar în cauzele contra României, într-un context factual similar celui din cauza de faţă (de ex. paragr. 87 din Hotărârea pronunțată la Cauza Viașu contra României din 9 decembrie 2008 etc.).

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamantă și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.