Liability of fiscal execution body versus issuing authority for damages caused by annulled provisional tax measures

Anularea, prin hotărâre judecătorească, a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii instituite de A.N.A.F. Acțiune în despăgubiri. Lipsa calităţii procesuale pasive a organului de executare a deciziei ANAF.

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

Index alfabetic: act administrativ

despăgubiri

răspundere obiectivă

Constituție, art. 52 alin. (1)

C.civ., art. 1349, art. 1357

Ordinul nr. 2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

În acțiunea în pretenții prin care se solicită despăgubiri ca urmare a anulării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, autoritățile fiscale au calitate procesuală pasivă, angajarea răspunderii lor civile fiind generată de săvârșirea unei fapte care a creat un prejudiciu în patrimoniul societății reclamante, respectiv emiterea unui act administrativ constatat a fi nelegal de instanța de judecată.

Nu există, însă, temei pentru angajarea răspunderii Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili care, în virtutea atribuțiilor prevăzute de Ordinul nr. 2605/2010, a pus în aplicare o decizie a autorității fiscale care se bucura de prezumția de legalitate și valabilitate a actului administrativ.

Punerea în executare a deciziei A-FCT 29652/2015 s-a realizat prin operațiunile administrative derulate de DGAMC, pârâtă care prin raportare la reglementarea instituită prin Codul de procedură fiscală nu putea înlătura de la aplicare dispoziția pârâtei ANAF. De altfel, în cauză nu s-a dovedit că prin operațiunile efectuate de DGAMC s-ar fi produs vreun prejudiciu reclamantei, distinct de efectul juridic al deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Pârâta, în calitatea sa de organ de executare a deciziilor ANAF, nu este parte a raportului obligațional civil ce are ca obiect dreptul la despăgubiri al reclamantei și obligația corelativă a pârâtei ANAF de a plăti despăgubirile ce constituie reparația pentru prejudiciul cauzat prin actul administrativ anulat şi, în consecinţă, nu are calitate procesuală pasivă.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2365 din 10 noiembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei:

1. 1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti- Secţia a V-a civilă, la data de 1.03.2017, reclamanta SC A. SRL, a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a sumei totale de 2.053.727,82 lei, reprezentând prejudiciu material adus reclamantei în valoare de 1.603.727 lei, din care:

a) 26.180 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial menţionat în factura ataşată de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe;

b) 1.177.651 lei, reprezentând profit nerealizat timp de 9 luni de reclamantă în perioada decembrie 2015 (dată de la care s-au stabilit şi aplicat de către pârâte măsuri asigurătorii constând în sechestre asupra unor bunuri mobile ale reclamantei şi popriri asigurătorii înfiinţate la terţii cu care reclamanta se afla în relaţii comerciale, terţi reprezentaţi de bănci la care reclamanta avea deschise conturi şi respectiv de clienţi/furnizori ai reclamantei) până în septembrie 2016 (când s-au ridicat măsurile asigurătorii), profit nerealizat compus din prejudiciul efectiv reprezentat de pierderea comercială de 225.338 lei şi din beneficiul nerealizat în sumă de 924.313 lei, calculat în raportul de expertiză extrajudiciară ataşat de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe;

c) 123.282,82 lei, reprezentând dobândă legală penalizatoare care ar fi putut fi încasată de reclamantă de la debitorii săi contractuali care îi datorau la data instituirii măsurilor asigurătorii suma de 1.640.824,79 lei, dacă din propria lor iniţiativă i-ar fi achitat reclamantei, în situaţia când nu s-ar fi înfiinţat măsurile asigurătorii, debitul cu întârziere, dobândă calculată în raportul de expertiză extrajudiciară ataşat de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe;

d) 280.794 lei, reprezentând cheltuieli ale reclamantei cu plata dobânzilor la liniile de credit pe care le-a contractat cu B. SA şi cu C. SPA, cheltuieli calculate în raportul de expertiză extrajudiciară ataşat de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe) şi prejudiciu moral în valoare de 450.000 lei, precum şi la plata dobânzii legale aplicabile prejudiciului în valoare totală de 2.053.727,82 lei, de la data de 23.09.2016 şi până la data achitării efective de către pârâte a prejudiciului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.205 C.proc.civ., precum şi toate celelalte prevederi menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

1.2.Hotărârea pronunţată la fond

Prin sentinţa civilă nr. 868 din 27.04.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a respins cererea de majorare a onorariului de expert, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, invocată de această pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

1.3.Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1884A din 23.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul formulat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 868/2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă; a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă, in parte, acţiunea şi au fost obligate, în solidar, pârâtele ANAF şi DGAMC să plătească reclamantei suma de 1.171.040 lei, reprezentând profit nerealizat, şi suma de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/300/2015 (onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin. (2) C.proc.civ.); au fost obligate, în solidar, pârâtele ANAF şi DGAMC să plătească reclamantei suma de 17.815 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în prima instanţă, din care 2.000 lei onorariu de expert şi 15.815 lei taxă judiciară de timbru, aceasta din urmă cu aplicarea art. 453 alin. (2) C.proc.civ.; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi au fost obligate, în solidar, intimatele-pârâte ANAF şi DGAMC să plătească apelantei-reclamante suma de 6.881 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C.proc.civ.

Prin decizia civilă nr. 749A din 15.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă cererea formulată de către apelanta-reclamantă SC A.SRL, a fost completat dispozitivul deciziei civile nr.1884 din 23.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul că au fost obligate, în solidar, pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să plătească reclamantei şi dobânda legală aferentă debitului principal calculată de la data de 23.12.2019 şi până la achitarea debitului.

II. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1884A din 23.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel București – Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanta A. SRL, pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală – Direcţia Regională Antifraudă Sibiu.

Împotriva deciziei civile nr. 749A din 15.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel București – Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, reclamanta A. SRL și pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

II.1 Recursurile declarate de reclamanta A. SRL

Reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1884 A/2019 și a deciziei civile nr. nr. 749A/2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel București– Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile de drept material cu privire la dobânda penalizatoare calculată asupra sumelor datorate de terții popriți, precum și cu privire la prejudiciul moral, respectiv dispozițiile art. 1385 C.civ., cele ale O.G. nr.13/2011 și cele privind răspunderea civilă delictuală.

Potrivit raportului de expertiză contabilă, dobânda legală penalizatoare pentru raporturile dintre profesionişti este în cuantum de 123.282,76 lei, sumă calculată conform O.G. nr.13/2011, și care trebuia inclusă în cuantumul prejudiciului material; pentru a se calcula profitul nerealizat, expertul a utilizat metoda mediei profiturilor pe ultimii trei ani, iar instanţa a omologat această variantă, cu aplicarea corecţiei privind tendinţa profitabilităţii.

Dobânda legală calculată conform O.G. nr.13/2011 asupra sumelor datorate de terţi reprezintă un prejudiciu suplimentar profitului nerealizat și pierderii suferite de reclamantă, acordate de instanţa de apel, recurenta susținând că, potrivit principiului reparaţiei integrale a prejudiciului suferit, consacrat de art. 1385 C.civ., se impune includerea dobânzilor legale în suma acordată cu titlu de prejudiciu material.

Cu privire la prejudiciul moral, instanța de apel a reținut că, în speţă, se invocă încălcarea dreptului nepatrimonial al reclamantei la imagine/ reputaţie, însă, a respins pretenţiile privind repararea prejudiciului moral, pe motiv că se pretinde un prejudiciu material nedovedit pe termen mediu și lung, întrucât, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat pierderile materiale suferite ca urmare a afectării imaginii/reputaţiei prin demersurile întreprinse de pârâte.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, deşi din petitul cererii de chemare în judecată nu rezultă că a cerut daune morale și materiale exclusiv pentru perioada 15.12.2015 - 22.09.2016, instanţa de apel a subliniat faptul că efectul încălcării reputaţiei reclamantei se întinde ulterior perioadei pentru care a formulat pretenţii și că ar fi încălcat astfel principiul disponibilităţii, iar prejudiciul moral adus reputaţiei/imaginii societăţii a fost reparat prin sentinţa definitivă dată în dosarul având ca obiect contestaţie la executare.

S-a mai arătat că, din dispoziţiile legale cuprinse în art. 257 C.civ. și art. 253 alin. (4) C.civ., reiese că pot fi acordate despăgubiri pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice, iar susţinerea instanţei de apel în sensul că admiterea contestaţiei la executare și anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ce au făcut obiectul dosarului nr. x/300/2015 sunt o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral invocat este contrară legii, întrucât despăgubirile ce pot fi acordate pentru repararea prejudiciului moral nu pot fi cuantificate printr-o expertiză de specialitate, instanţa de judecată urmând să aprecieze, raportat la atingerea efectivă adusă dreptului nepatrimonial, despăgubirile cuvenite.

Prin admiterea contestaţiei la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2015 s-a constatat doar nelegalitatea actelor emise de pârâte, nefiind reparat și prejudiciul adus imaginii/reputaţiei reclamantei, în condiţiile în care adresele de înființare a măsurilor asigurătorii au fost aduse la cunoştinţa tuturor partenerilor contractuali.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă încetarea relaţiilor contractuale cu furnizori şi bănci, blocarea activităţii societăţii, scăderea drastică a numărului de angajaţi, crearea unei imagini negative cu privire la seriozitatea și bonitatea societăţii, iar din declaraţiile celor trei martori audiaţi rezultă impactul măsurilor asigurătorii asupra imaginii societăţii, fapt care a dus la reticența furnizorilor de a mai lucra cu reclamanta, iar furnizorii care au acceptat să mai deruleze relaţii comerciale (ulterior ridicării măsurilor) au impus condiţii mult mai restrictive.

În continuare, recurenta-reclamantă a făcut referire la declarațiile martorilor audiați în cauză și la înscrisurile depuse la dosar, din care reiese modul în care a fost percepută societatea de către bănci, clienți sau furnizori, după instituirea măsurilor asigurătorii.

Conchizând, recurenta a învederat că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cauza dedusă judecății sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 și de art. 1349 C.civ. în privinţa prejudiciului moral, respectiv existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăţiei.

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 749A/2020, pronunţată de Curtea de Apel București– Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1884A/2019, pronunțată de aceeași instanță, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate și, rejudecând, obligarea intimaților-pârâți la plata dobânzii legale aplicabile prejudiciului acordat de la data de 23.09.2016, așa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, până la data achitării efective, iar nu de la data de 23.12.2019, data pronunțării deciziei, cum greșit a stabilit instanța de apel.

Recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată încalcă dispoziţiile de drept material prevăzute de art. 1523 și art.1381 C.civ., respectiv art. 2 din O.G. nr. 13/2011, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ.

S-a mai arătat că pârâţii au fost de drept în întârziere și aveau obligaţia de a achita dobânda legală de la data cauzării prejudiciului, respectiv de la data de 23.09.2016 și până la plata efectivă.

În speță, răspunderea civilă delictuală derivă din instituirea măsurilor asigurătorii la data de 15.12.2015 și menţinerea, în mod nelegal, până la 22.09.2016; prin urmare, la data de 23.09.2016 prejudiciul era cert, produs și nereparat, iar creanţa societății era certă, lichidă și exigibilă potrivit dispoziţiilor art. 1381 C.civ. și art. 663 C.proc.civ.

II.2. Recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 1884A/2019, pronunţată de Curtea de Apel București– Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând fondul, respingerea apelului declarat de A.SRL, ca nefondat, și menținerea hotărârii primei instanțe, ca legală și temeinică.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcția Generală Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a susținut că instanța de apel nu a analizat, în mod riguros, întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C.civ., în motivare, instanța făcând referire de mai multe ori la dispozițiile art. 1357 alin. (1) C.civ. care prevăd că cel care cauzează altuia un prejudiciu prin săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite este obligat să repare acel prejudiciu.

Instanţa de apel s-a limitat la a prelua concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, prin care s-a stabilit un prejudiciu incert, ipotetic, ce putea sau nu fi realizat, fără a analiza temeinic condițiile răspunderii civile, respectiv probele existente la dosar, pentru a stabili dacă există un prejudiciu cert în condițiile art. 1349 C.civ.

O altă condiţie importantă necesar a fi complinită pentru atragerea răspunderii civile delictuale este vinovăţia, iar curtea de apel avea obligaţia să analizeze existența sau inexistența vinovăţiei, cât și forma acesteia, având în vedere că legiuitorul nu a stabilit criterii de individualizare pe baza cărora să se stabilească vinovăţia.

În prezenta speţă, vinovăţia nu poate fi reţinută, întrucât organele fiscale au acţionat în conformitate cu legislaţia în domeniul fiscal, iar decizia de instituire a măsurilor asigurătorii A-FCT 29652 din 15.12.2015 și actele de executare emise în baza acesteia au beneficiat de prezumţia de legalitate până la data de 25.01.2017, dată la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 7330 din 01.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/300/2015.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a învederat că instanța de apel trebuia să aibă un rol activ de analizare a tuturor elementelor, ținând cont de normele legale în vigoare, utilitatea probatoriul administrat în speţă, doctrină și jurisprudență.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a mai arătat că măsurile asigurătorii au fost instituite de către DGAF Constanța, în baza dispoziţiilor art.129 C.proc.fisc., aplicabil la data controlului, iar acţiunea instituției nu poate fi considerată o faptă ilicită, deoarece articolul anterior menționat reglementează posibilitatea organului fiscal de a dispune instituirea unor măsuri asigurătorii, pentru a se preîntâmpina producerea unui prejudiciu bugetului de stat, atunci când constată că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că, în speţa dedusă judecăţii, este incidentă cauza exoneratoare de răspundere prevăzută de dispoziţiile art.1353 C.civ., conform cărora „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”, pentru că măsurile asigurătorii au fost instituite în conformitate cu prevederile art.6 alin.(2) lit.e) din O.G. nr.74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală conform cărora: (2) În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, personalul prevăzut la alin.(1) are dreptul:..e) să dispună, în condiţiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, luarea măsurilor asigurătorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă, să îşi înstrăineze ori să îşi risipească patrimoniul.

Prin urmare, în cauză, nu există o faptă ilicită și nici un abuz de drept, pentru a se dispune obligarea organelor fiscale la pretenţiile reclamantei.

În motivare, instanța de apel a evocat expertiza contabilă administrată în cauză, criticând instanţa de fond pentru faptul că nu a reţinut așa-zisul prejudiciu suferit de apelantă, consemnat în raportul de expertiză; în acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond a analizat temeinic această probă și a constat că expertul nu a putut stabili un prejudiciu cert, suferit de apelantă pentru cele 9 luni în care decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a produs efecte, expertul calculând doar un prejudiciu ipotetic.

S-a mai arătat că prin emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, organele fiscale au urmărit protejarea creanţei pe care reclamanta ar datora-o bugetului, iar indisponibilizarea bunurilor acesteia nu a echivalat cu executarea lor, măsurile asigurătorii dispuse nefiind acte de executare; la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, actul administrativ-fiscal se bucura de prezumția de validitate, iar instituția pârâtă, emitentă a actului, a acționat conform prevederilor legale în vigoare la acea dată.

Astfel, conturile și bunurile debitoarei au fost doar indisponibilizate, nu s-a încasat vreo sumă din conturi și nici nu s-au valorificat bunurile, indisponibilizarea nefiind echivalentă cu executarea.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a mai susținut că reclamanta nu a dovedit existența prejudiciului, iar potrivit înscrisurilor denumite „situaţie comparativă a indicatorilor economico- financiari ai societăţii anterior instituirii măsurilor asigurătorii și situaţie a indicatorilor economico-financiari ulterioară instituirii măsurilor asigurătorii” nu poate fi constatat caracterul cert al prejudiciului invocat, întrucât cuantumul sumei de 2.053.727,82 lei reprezentând prejudiciul solicitat, nu a putut fi calculat la cifra de afaceri a societăţii, ci la procentul de profit al unei societăţi în ansamblul său.

Expertul desemnat în cauză a introdus în calculul său și dobânzi la credite pe care oricum societatea le datora instituţiilor de credit, iar dacă s-a referit la eventuale dobânzi penalizatoare nu există certitudinea că reclamanta ar fi achitat în termen ratele scadente, aspect care a fost constatat și de către instanţa de apel, dar care nu a înlăturat rezultatul expertizei.

O ultimă critică vizează obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/300/2015 (onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin.(2) C.proc.civ.), suma de 17.815 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță, din care 2000 lei onorariu de expert și 15.815 lei taxă judiciară de timbru, aceasta din urmă cu aplicarea art. 453 alin. (2) C.proc.civ., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, precum și suma de 6.881 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C.proc.civ. Astfel, pârâta a susținut că suma acordată de instanța de apel este mult prea mare și nu se justifică, sens în care a solicitat instanței ca, în temeiul art. 274 alin. (3) C.proc.civ., să micșoreze onorariul avocaților în raport de onorariile prevăzute în tabloul onorariilor minimale și să se constate că obligarea sa la plata taxei judiciare de timbru este nelegală.

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 749A/2020, pronunţată de Curtea de Apel București– Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1884A/2019, pronunțată de aceeași instanță, recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând fondul, să dispună respingerea apelului declarat de SC A. SRL.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a învederat că hotărârea fost dată cu încălcarea normelor de drept substanţial, motiv ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. (8) C.proc.civ., întrucât instanța de apel, la pronunţarea celor două decizii trebuia să analizeze întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 1349 C.civ.

Instanța de apel nu a cercetat probele existente la dosar, din care reiese că nu este incidentă răspunderea civilă delictuală, deoarece prejudiciul nu este unul cert, potrivit art. 1349 C.civ.

Recurenta a susținut că obligarea sa, în solidar, la plata dobânzii legale aferentă debitului principal, calculată de la data de 23.12.2019 şi până la achitarea debitului este nelegală, instanța evidenţiind faptul că în materia răspunderii civile delictuale este aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului și că sunt incidente prevederile art.1535 C.civ., în sensul că dacă o sumă de bani nu este plătită la scadentă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a făcut referire la prevederile art.2 din O.G. nr. 13/2011, articol care nu este incident în speţă, cum, de altfel, nu sunt incidente nici prevederile art.1535 C.civ., pentru că organul fiscal nu datorează sume la o anumită scadență, iar presupusul debit s-a născut prin decizia civilă nr. 1884A din 23.12.2019, când, în mod greşit, pentru motivele arătate în calea de atac declarată de instituţia recurentă, s-a statuat obligaţia de plată în sarcina organelor fiscale.

II.3. Recursul declarat de pârâta ANAF

Prin cererea de recurs formulată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 749/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a criticat modul de rezolvare a cererii de completare, arătând că în greșit instanța de apel a apreciat că se cuvine reclamantei acordarea dobânzii legale, începând de la data de 23.09.2016 până la data achitării efective a despăgubirilor.

Recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 1349 și ale art. 1353 C.civ., privind îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, de vreme ce persoana care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția situației când dreptul este exercitat abuziv.

În argumentarea criticii de nelegalitate formulate, pârâta susține că măsurile asigurătorii au fost instituite conform art. 6 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizării activității ANAF și că în aceste condiții, lipsește caracterul ilicit al faptei și nu se pune problema provocării vreunui prejudiciu societății reclamante, ceea ce echivalează cu lipsa temeiului pentru acordarea dobânzilor.

II.4. Recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 1884A/2019, pronunţată de Curtea de Apel București– Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând fondul, respingerea apelului declarat de reclamanta A. SRL, ca nefondat, și menținerea hotărârii primei instanțe, ca legală și temeinică.

Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a susținut că decizia atacată este nelegală, pentru că instanţa de apel nu a analizat elementele răspunderii civile delictuale, ci s-a rezumat la a prelua concluziile din raportul de expertiză care stabileşte un prejudiciu ipotetic, care s-ar fi putut realiza, fără a analiza şi celelalte apărări ale recurentei reţinute, în mod corect, de prima instanţă prin sentinţa nr. 868 din 27.04.2018.

Instanţa de apel nu a efectuat o analiză asupra vinovăţiei, această omisiune putând fi calificată ca fiind una negativă, care a creat o greşită convingere a instanței conducând, în mod nelegal, la angajarea răspunderii civile a recurentei-pârâte DGAMC.

Recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a arătat că, la stabilirea vinovăției, instanţa de apel a reținut greșit că DGAMC încearcă să se exonereze de răspundere și că „a executat ordinul vădit nelegal al organului ierarhic superior”, în condiţiile în care instanţa a înlăturat apărările sale prin care a învederat că între ANAF-DRAF 2 Constanţa și DGAMC, în calitatea de organ de executare, nu a existat un raport de subordonare, ci un raport reglementat de Ordinul nr. 2605/2010, pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la acea dată), conform căruia măsurile asigurătorii dispuse de către organul de control se duc la îndeplinire de organul de executare, în prezenta speţă, calitatea de organ de executare aparținând DGAMC.

S-a mai arătat că instanţa de apel, la analiza vinovăției reținute în sarcina DGAMC, nu a avut în vedere fundamentul de ordin legislativ și volitiv, acţiunile pârâtei au fost legale de la data primirii deciziei de măsuri asigurătorii, decizie care a beneficiat de prezumţia de legalitate până la desființarea către instanța de executare.

Recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a mai susținut că pentru angajarea răspunderii civile a celui care a cauzat un prejudiciu, nu este suficient să existe o faptă ilicită, ci trebuie să existe și un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, fiind necesar ca fapta să fie imputabilă autorului ei, iar autorul să fi acţionat cu vinovăţie; or, în cauză, recurenta-pârâtă DGAMC, în calitate de organ de executare, a instituit măsuri în baza deciziei nr. 26952/2015, decizie care la momentul instituirii măsurilor asigurătorii se bucura de prezumţia de legalitate a unui act administrativ fiscal, acţionând conform prevederilor legale în vigoare.

Mai mult, măsurile asigurătorii pe care recurenta le-a dus la îndeplinire nu sunt acte de executare silită, ci mijloace procesuale care au ca scop doar asigurarea părții, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului, asupra posibilităţii de realizare efectivă a executării silite dacă va obţine titlul executoriu.

Astfel, recurenta a solicitat instanţei de recurs să analizeze răspunderea subiectivă comparativ cu cea obiectivă, cea dintâi fiind caracterizată prin existența unei culpe, care este necesar să fie constatată, iar fapta prejudiciabilă să îi fie culpabilă.

A mai arătat recurenta că nu a făcut altceva decât să pună în aplicare măsurile dispuse de o altă instituţie cu atribuţii de control, ANAF, în conformitate cu obligaţiile expres prevăzute de lege.

Referitor la prima condiţie pentru atragerea răspunderii civile delictuale, conform dispozițiilor art.1349 C.civ., cea a existenței unui prejudiciu, recurenta a învederat că nu există un prejudiciu care să se datoreze emiterii actelor asigurătorii de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. În ceea ce priveşte fapta ilicită, a susținut că nu se poate reţine în sarcina sa, în condiţiile în care a acționat în conformitate cu prevederile legale incidente în cauză.

Conchizând, recurenta a susținut că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, pentru a fi atrasă răspunderea civilă în sarcina sa.

Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art.451 alin.(1) și art. 453 alin. (1) C.proc.civ., recurenta a solicitat exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată stabilite prin decizia nr. 1884/2019.

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 749A/2020, pronunţată de Curtea de Apel București– Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1884A/2019, pronunțată de aceeași instanță, recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând fondul, să dispună respingerea apelului declarat de reclamanta A. SRL.

Recurenta a învederat că hotărârea atacată, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, fost dată cu încălcarea normelor de drept substanţial, motiv ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. (8) C.proc.civ., întrucât instanța de apel, la pronunţarea celor două decizii, trebuia să analizeze întrunirea cumulativă condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 1349 C.civ., iar nu să se rezume la a prelua concluziile unui raport de expertiză care a stabilit un prejudiciu ipotetic.

Instanţa de apel a stabilit, în mod greșit, culpa pârâtei DGAMC prin raportare la sentinţa nr. 7330/2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/300/2015, ce a avut ca obiect contestaţie la executare silită, hotărâre pronunţată în contradictoriu cu ANAF și DGAMC și care a analizat numai legalitatea măsurii asigurătorii dispuse de către Direcţia de Antifraudă, actele de punere în aplicare a măsurii întocmite de către DGAMC fiind analizate ca acte subsecvente, emise în baza legalităţii de care se bucura decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

Recurenta a mai arătat că pretinsul prejudiciu material, stabilit prin expertiză și însuşit de instanţa de apel ca fiind cauzat de pârâta DGAMC, nu reprezintă un eventual profit nerealizat de intimata-reclamantă ca urmare a punerii în executare a deciziei de măsuri asigurătorii.

II. 5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă A.SRL, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL a depus întâmpinare la recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenția Națională de instanța a pronunțat încheierea de admitere în principiu și a acordat termen pentru judecarea Administrare Fiscală și de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

II. 1 Recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1884 A/2019 şi a deciziei civile nr. 749/2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarat de reclamanta A.S.R.L. sunt nefondate pentru motivele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, urmând să fie analizate din această perspectivă.

Este nefondată critica formulată de reclamantă cu privire greșita aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează materia răspunderii civile delictuale cu referire la acordarea despăgubirilor morale pentru lezarea imaginii societății ca urmare a măsurilor asigurătorii instituite de ANAF în anul 2016.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că măsurile asigurătorii instituite de ANAF asupra conturilor reclamantei, dar și asupra altor bunuri ale societății, măsuri puse în aplicare de pârâta DGAMC, au fost anulate prin sentința civilă nr. 7330 din 01.06.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, instanța de judecată admițând contestația societății reclamante și anulând decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 29652 din 15.12.2015.

În măsura în care se constată că în cauză a fost anulat un act administrativ, regimul juridic aplicabil acțiunii în pretenții prin care reclamanta solicită despăgubiri este, mutatis mutandis, cel stabilit în considerentele deciziei nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, (paragrafele 74-77) - ,instanța de apel respectând dezlegările din considerentele hotărârii pronunțate de instanța supremă în procedura de unificare a recursului în interesul legii.

Hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a constatat nelegalitatea actului administrativ de instituire a măsurilor asigurătorii constituie temeiul juridic al formulării acțiunii în despăgubiri de către reclamantă, mai ales că în speță măsura asiguratorie nu a fost urmată de emiterea unei decizii de impunere menită să concretizeze raportul juridic de drept fiscal dintre societatea reclamantă și pârâta ANAF.

Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situația anterioară a victimei, conform principiului de drept comun restitutio in integrum.

Înalta Curte reţine că cerinţa prejudiciului moral produs intimatului reclamant a fost corect evaluată de instanţa de apel, pornind de la accepţiunea legală a acestei noţiuni şi ţinând cont de specificul probator al daunelor morale. Daunele morale trebuie temeinic justificate, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conţinut economic, astfel încât existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a daunelor reale şi efective produse victimei.

În cauză, în mod corect a stabilit instanța de apel că pârâtele nu au cauzat reclamantei un prejudiciu moral, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei concretizate în faptul că, în primul rând, toate cererile formulate în justiție de societatea reclamantă au fost admise: prin sentința civilă nr. 7330 din 01.06.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 29652 din 15.12.2015 emisă de ANAF, prin decizia nr.1884 A/2019 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă au fost acordate despăgubiri materiale, iar prin decizia nr. 774/2020 pronunțată de aceeași instanță a fost acordată dobânda legală de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă a despăgubirii. Mai mult, reclamantei i-au fost acordate și cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale, astfel încât, în ansamblu, reparația are un caracter complet și echitabil.

Înalta Curte constată, în acord cu instanța de apel, că admiterea acțiunilor și reparația acordată prin hotărârile judecătorești, dincolo de posibilitatea punerii lor în executare și recuperarea prejudiciului material, au potențialul de a constitui per se o modalitate de reparație morală, așa cum a constatat în numeroase rânduri în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, susținerile formulate în recurs de reclamantă referitoare la pierderea clientelei, încetarea relațiilor contractuale cu furnizori şi bănci, blocarea activității societății, scăderea drastică a numărului de angajați, crearea unei imagini negative cu privire la seriozitatea și bonitatea societății, reprezintă chestiuni care țin de situația de fapt, constituind critici de netemeinicie, referitoare la aprecierea probelor.

Or, o astfel de argumentare nu reprezintă în realitate o critică a greșitei aplicări a legii, ci tinde la schimbarea situației de fapt reținute de instanța de fond, aspect incompatibil cu structura recursului, așa cum este reglementat prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Dispozițiile art. 483 din actul normativ menționat îngăduie ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C.proc.civ.:

”Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.”

În jurisprudența sa, Înalta Curte a statuat în mod constant că interpretarea greșită a probelor cauzei este o chestiune de netemeinicie care nu se încadrează în dispozițiile de nelegalitate ale codului de procedură civilă.

În cauză, instanţa de apel a administrat un probatoriu amplu, încuviințând toate solicitările reclamantei, care a depus documente menite să dovedească situația de fapt dedusă judecății şi au fost audiaţi martori.

Reiterăm că scopul dispozițiilor art. 483 alin. (3) C.proc.civ. este acela de a reglementa o cale de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate nu și de netemeinicie. După abrogarea Codului de procedură civilă din 1865, recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, aspect confirmat și de structura art. 488, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor. Astfel, criticile formulate în recurs trebuie să aibă aptitudinea de a demonstra aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, nu schimbarea situației de fapt, adică a situației premisă la care se aplică norma de drept.

Așa fiind, aceste critici excedează motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ. și nu pot fi analizate de instanța de control judiciar în calea de atac a recursului.

Este nefondată critica reclamantei referitoare la momentul de la care începe să curgă dobânda legală pentru obligația de plată a despăgubirii stabilite prin decizia nr. 1884 A/2019 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă.

Astfel, în mod corect a reținut instanța că obligația ce constituie debitul principal a devenit lichidă și exigibilă de la data de 23.12.2019, când a fost pronunțată decizia ce face obiectul recursului, decizie care a cuantificat obligația stabilită în sarcina pârâtelor.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 1381 alin. (2) C.civ., dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, însă trebuie efectuată distincția conceptuală între reparația datorată reclamantei în temeiul răspunderii civile delictuale care constituie obligația principală și dreptul la acordarea dobânzilor conform art. 2 din O.G. nr. 13/2011 care are natura juridică a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a sumei de bani datorate de pârâte, constituind o obligație accesorie ce derivă din obligația principală.

Pe de altă parte, trebuie arătat că dreptul la reparație nu se materializează de plano într-o creanță bănească, având prioritate principiul reparării prejudiciului în natură. Astfel, numai după pronunțarea hotărârii judecătorești, reparația se concretizează într-o sumă de bani ce trebuie plătită reclamantei și care acoperă prejudiciul cauzat prin fapta ilicită. Așadar, suma datorată devine lichidă și exigibilă numai după acordarea acesteia prin hotărâre judecătorească, practica instanțelor de judecată fiind constantă în această materie și ,în consecință, nu se poate considera că pârâtele sunt în întârziere de la data producerii prejudiciului, ci numai de la data pronunțării hotărârii judecătorești.

Pentru ca reclamanta să poată pretinde acordarea dobânzii legale este necesar, în primul rând, ca obligația principală ce are ca obiect dreptul de reparație și obligația corelativă de plată a reparației să fie stabilite printr-un titlu de creanță, care în cauză este hotărârea judecătorească, respectiv decizia nr. 1884/2019. Numai după consacrarea dreptului la reparație prin obținerea titlului, creanța ce s-a născut în patrimoniul societății reclamante a devenit exigibilă, având drept consecință nașterea dreptului la acordarea dobânzilor până la efectuarea plății. Așa fiind, cele două obligații au un temei juridic diferit, un izvor juridic diferit și, în consecință, este neîntemeiată critica formulată în recurs că dreptul la reparație cuprinde în structura sa și dreptul la acordarea dobânzilor.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. SRL împotriva deciziei civile nr. 1884 A/2019 şi a deciziei civile nr. 749/2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

II.2. Recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu împotriva deciziei civile nr. 1884 A/2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu este nefondat pentru motivele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, urmând să fie analizate din această perspectivă.

Înalta Curte constată că este neîntemeiată critica pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Sibiu cu privire la regimul juridic al răspunderii civile delictuale, asa cum a fost analizat de instanța de apel.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 7330/2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, instanța de judecată a admis contestația la executare formulată de societatea reclamantă și a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 29652/2015 emisă de ANAF.

Ulterior rămânerii definitive a sentinței menționate, reclamanta a formulat acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, solicitând despăgubiri ca urmare a anulării actului administrativ în cadrul contestației la executare.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, instanța de control judiciar va analiza regimul juridic al răspunderii civile delictuale în situația anulării unui act administrativ, așa cum acesta a fost conturat în considerentele Deciziei nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, paragrafele 74-77:

”74. Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităţii publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii, deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 şi art. 1.357 şi următoarele din Codul civil, în corelaţie cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existenţa unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanţă sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanţă; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciul suferit de reclamant.

75. În situaţia în care persoana vătămată, din cauza necunoaşterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acţiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acţiona în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.(...)

77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de Codul civil.”

Așa fiind, în măsura în care se constată că în cauză a fost anulat un act administrativ, regimul juridic aplicabil acțiunii în pretenții prin care reclamanta solicită despăgubiri este, mutatis mutandis, cel stabilit în considerentele deciziei menționate anterior - ,instanța de apel respectând dezlegările din considerentele hotărârii pronunțate de instanța supremă în procedura de unificare prevăzută de art. 514 C.proc.civ.

Hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a constatat nelegalitatea actului de instituire a măsurilor asigurătorii constituie temeiul juridic al formulării acțiunii în despăgubiri de către reclamantă, mai ales că, în speță, măsura asiguratorie nu a fost urmată de emiterea unei decizii de impunere menită să concretizeze raportul juridic de drept fiscal dintre societatea reclamantă și pârâta ANAF.

În litigiul dedus judecății este necesar a fi demonstrată, în afară de existența faptei ilicite, întrunirea și a celorlalte condiții prevăzute de lege, respectiv existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În cazul anulării actului administrativ sau de recunoaștere a dreptului încălcat, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale sau morale, reclamantul având obligația de a dovedi existența și întinderea prejudiciului.

Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situația anterioară a victimei, conform principiului de drept comun restitutio in integrum.

În ceea ce privește prejudiciul, instanța de apel a arătat în considerente că elementele acestuia au fost luate în considerare pe baza expertizei administrate în cauză, conform obiectivelor stabilite în cursul administrării probelor. În acest context, este neîntemeiată critica pârâtei privind nemotivarea deciziei din apel sub aspectul stabilirii prejudiciului prin preluarea concluziilor expertului, fără ca instanța să expună propriile considerente cu privire la întinderea și cuantumul despăgubirilor acordate.

Curtea de Apel București a analizat dacă în cauză sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale, iar în ceea ce privește întinderea și cuantumul prejudiciului, instanța s-a raportat la nerealizarea profitului pe durata blocării conturilor societății reclamante, calcul rezultat din analizarea profitului obținut în anii anteriori. Instanța s-a preocupat de evidențierea acelor elemente care au generat prejudiciul în patrimoniul reclamantei, reținând în motivare că a fost avută în vedere nu numai media profiturilor pe ultimii trei ani, dar și a corectării lor cu tendința de profitabilitate a societății comerciale, pierderea comercială și beneficiul nerealizat. Totodată, instanța a reținut că din probele administrate în cauză rezultă legătura de cauzalitate dintre fapta săvârșită de ANAF și prejudiciul cauzat prin raportare, atât la expertiză, cât și la înscrisurile depuse, care au fost de natură să contureze opinia instanței așa cum a fost expusă în considerentele hotărârii recurate.

Or, argumentele expuse sunt suficiente pentru stabilirea prejudiciului, mai ales că potrivit dispozițiilor art. 1385 alin. (4) C.civ.: ”Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.” Așadar, dreptul la reparație privește pierderea șansei de a obține un avantaj, situație demonstrată în cauză prin lipsirea societății reclamante de posibilitatea de a-și desfășura activitatea economică, prin instituirea măsurilor asigurătorii, ceea ce poate fi echivalat cu nerealizarea profitului calculat conform raportului de expertiză avut în vedere de instanța de apel.

Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, constată că fost corect reținută calitatea procesuală pasivă a autorităților fiscale și angajarea răspunderii lor civile pentru săvârșirea unei fapte care a generat un prejudiciu în patrimoniul societății reclamante, respectiv emiterea unui act de instituire a măsurilor asigurătorii constatat a fi nelegal de instanța de judecată. În ceea ce privește vinovăția, fundamentul răspunderii autorităților fiscale este unul obiectiv, dat de ideea de garanţie şi de risc în legătură cu activitatea administrativă, aşa cum se desprinde la nivel de principiu din legea fundamentală, conform dispoziţiilor art.52 alin.(1) din Constituţie. Achiesând la concepția noului C.civ. că răspunderea persoanei juridice este o răspundere pentru fapta proprie, se impune concluzia că temeiul obligației de garanție este riscul de activitate pe care persoanele juridice îl introduc în societate prin existența și activitatea lor, ce se desfășoară pentru a-și îndeplini scopul avut în vedere atunci când au fost înființate.

Este nefondată critica pârâtei în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, atât cele ce vizează cuantumul onorariilor avocațiale, cât și cele referitoare la calculul taxelor de timbru. Pentru a răspunde criticilor formulate de pârâtă trebuie avute în vedere dezlegările instanței supreme din Deciziile nr. 7/2014 și nr. 3/2020 pronunțate de Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii.

Prin decizia nr. 3/2020 instanța supremă a statuat că: ”În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă.”

Așa fiind, instanța de recurs nu poate cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, așa cum a fost stabilit de instanțele anterioare, pentru a aprecia dacă munca prestată de apărătorul reclamantei a fost corespunzător remunerată, deoarece excedează motivelor reglementate de art. 488 C.proc.civ.

Prin Decizia nr. 7/2014 pronunțată de Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, instanța supremă a statuat că:

”În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.”

Aceste statuări ale instanței supreme se aplică mutatis mutandis și în ceea ce privește O.U.G. nr. 80/2013, practica instanțelor de judecată fiind constantă în sensul că partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze modalitatea de stabilire a taxelor de timbru numai în cadrul cererii de reexaminare, astfel încât instanța de control judiciar nu poate cenzura în recurs modul de stabilire a taxelor de timbru de către instanțele anterioare.

Față de aceste considerente, recursul declarat de pârâta ANAF reprezentată de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală—Direcţia Regională Antifraudă Sibiu, împotriva deciziei civile nr. 1884 A din data de 23.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă, apare ca fiind nefondat și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., fiind respins ca atare.

II.3. Recursul exercitat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 749/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este nefondat pentru motivele ce urmează să fie expuse. Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, urmând să fie analizate din această perspectivă.

Este nefondată critica formulată de pârâtă că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale în materia răspunderii civile delictuale, statuând că se cuvine reclamantei acordarea dobânzii legale, începând de la data de 23.12.2019, până la data achitării efective a despăgubirilor.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, trebuie luat în considerare faptul că prin decizia civilă nr. 1884 A/2019 pronunțată de Curtea de Apel București - Secţia a III-a civilă s-a stabilit în sarcina pârâtei ANAF obligația de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin instituirea măsurilor asigurătorii asupra conturilor reclamantei. Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situația anterioară a victimei, conform principiului de drept comun restitutio in integrum.

Or, dacă prin decizia nr. 1884/2019 s-a statuat că pârâta are obligația de a o despăgubi pe reclamantă, atunci suma de bani datorată este purtătoare de dobânzi de la data stabilirii sale prin hotărârea judecătorească, dând astfel naștere unei obligații accesorii, alături de obligația principală. Acordarea dobânzilor legale reprezintă despăgubirea pentru lipsa folosinței sumei de bani datorate reclamantei – fiind corect acordate de instanța de apel prin decizia civilă nr. 749/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă, pronunțată în completarea deciziei nr. 1884 A/2019. Astfel, în măsura în care s-a statuat asupra existenței obligației de despăgubire care are ca obiect plata unei sume de bani, dobânzile reprezintă o obligație accesorie care depinde de soarta obligației principale, conform principiului accesorium sequitur principale.

Recurenta – pârâtă, prin argumentele invocate în recurs, în sensul că nu datorează dobânzi pentru că și-a exercitat prerogativele potrivit art. 6 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 74/2013, tinde la înlăturarea obligației principale de plată a despăgubirii, invocând o cauză de exonerare a răspunderii civile prevăzută de art. 1353 C.civ.

Or, recursul exercitat de pârâtă vizează numai decizia nr. 774/2020 prin care s-a statuat numai asupra obligației de plată a dobânzilor, deci privește numai obligația accesorie, nu și obligația principală. În acest context, de vreme ce critica formulată de pârâtă în recurs vizează numai obligația accesorie, aceasta nu poate fi primită, atâta timp cât obligația principală subzistă, neexistând temei pentru înlăturarea obligației de plată a dobânzilor ce-i incumbă pârâtei ANAF.

Față de aceste considerente, recursul declarat de pârâta ANAF, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., urmează să fie respins ca nefondat.

II.4. Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) împotriva deciziei civile nr. 1884 A/2019 şi a deciziei civile nr. 749/2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este fondat pentru motivele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, urmând să fie analizate din această perspectivă.

În cauza de față, pârâta a acţionat în conformitate cu legislaţia din domeniul fiscal, iar decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 29652 din 15.12.2015 emisă de ANAF, precum și actele de executare emise în baza acesteia au beneficiat de prezumţia de legalitate până la data de 25.01.2017, dată la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 7330 din 01.06.2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.

Înalta Curte reține că între ANAF-DRAF 2 Constanţa și pârâta DGAMC, în calitatea sa de organ de executare, nu a existat un raport de subordonare, ci un raport reglementat de Ordinul nr. 2605/2010, pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la acea dată). Astfel, potrivit art. 5.1 din Ordinul menționat, măsurile asigurătorii dispuse de către organul de control se duc la îndeplinire de organul de executare, în prezenta speţă, calitatea de organ de executare aparținând Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.

Înalta Curte, în dezacord cu instanța de apel, constată că nu există temei pentru angajarea răspunderii pârâtei DGAMC care, în virtutea atribuțiilor prevăzute de Ordinul nr. 2605/2010, a pus în aplicare o decizie a autorității fiscale care se bucura de prezumția de legalitate și valabilitate a actului administrativ. Pe întreaga perioadă de timp dintre momentul emiterii actului administrativ și instituirea măsurilor asigurătorii, actul administrativ emis de ANAF și pus în aplicare de DGAMC a fost valabil, raportul juridic luând naștere și încheindu-se în întregime înainte de anularea în instanță a deciziei emise de ANAF.

Punerea în executare a deciziei A-FCT 29652/2015 s-a realizat prin operațiunile administrative derulate de DGAMC, pârâtă care prin raportare la reglementarea instituită prin Codul de procedură fiscală nu putea înlătura de la aplicare dispoziția pârâtei ANAF.

Înalta Curte reține că toate efectele juridice ale punerii în aplicare a deciziei administrative prin instituirea măsurilor asupra conturilor reclamantei au fost epuizate sub imperiul unei decizii care pe întreaga durată a operațiunilor derulate de pârâta DGAMC și-a păstrat prezumția de legalitate și valabilitate.

Pârâta, în calitatea sa de organ de executare a deciziilor ANAF, nu este parte a raportului obligațional civil ce are ca obiect dreptul la despăgubiri al reclamantei și obligația corelativă a pârâtei ANAF de a plăti despăgubirile ce constituie reparația pentru prejudiciul cauzat prin actul administrativ anulat.

Pe de altă parte, în cauză nu s-a dovedit că prin operațiunile efectuate de DGAMC s-ar fi produs vreun prejudiciu reclamantei, distinct de efectul juridic al deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. De altfel, din cuprinsul sentinței civile nr. 7330/2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, prin care instanța a anulat decizia ANAF, nu sunt aduse critici cu privire la procesele-verbale prin care se instituie sechestrul asigurător, acestea fiind anulate subsecvent anulării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 26952/2015 emise de DRAF 2 Constanța.

Așa fiind, în măsura în care în patrimoniul pârâtei nu s-a născut obligația de plată a prejudiciului, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu are calitate procesuală pasivă, iar recursul declarat împotriva deciziei nr. 1884/2019 pronunțată de Curtea de Apel București -Secția a III-a civilă apare ca fiind fondat și urmează să fie admis.

În ceea ce privește obligația de plată a dobânzii legale, așa cum a fost stabilită prin decizia nr. 774/2020, Înalta Curte constată că aceasta este o obligație accesorie ce decurge din obligația principală de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin actul administrativ anulat. Or, de vreme ce nu se poate reține că în patrimoniul pârâtei DGAMC s-a născut obligația principală de reparare a prejudiciului, este evident că nu se poate reține nici obligația accesorie, care nu poate avea o existență de sine-stătătoare, fiind o consecință a cuantificării dreptului de creanță prin titlul constituit în favoarea reclamantei, respectiv decizia nr. 1884/2019. În consecință, în măsura în care în patrimoniul pârâtei nu s-a născut obligația de plată a dobânzilor legale, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu are calitate procesuală pasivă, iar recursul declarat împotriva deciziei nr. 774/2020 pronunțată de Curtea de Apel București -Secția a III-a civilă apare ca fiind fondat și urmează să fie admis.

În temeiul dispozițiilor art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul pârâtei DGAMC, a casat deciziile atacate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.