Scope of repair-time limit in loss-of-use damages for total vehicle loss and accrual date of insurance late-payment penalties

Asigurări. Acţiune în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a mijlocului de transport avariat. Condiţii şi efecte în raport cu dispoziţiile art. 46 pct. 1 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

accident rutier

asigurări

lipsă de folosinţă

penalităţi de întârziere

daună totală

Norma A.S.F. nr. 23/2014, art. 26 alin. (1) lit. c), art. 36, art. 37 alin. (1), alin. (4), art. 46 pct. 1

C. proc. civ., art. 22 alin. (6)

Potrivit art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a Autorității de Supraveghere Financiară, „Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care se formulează pretenţii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepţia lipsei de folosinţă a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferentă lipsei de folosinţă se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparţine păgubitului şi se face cu înscrisuri doveditoare”.

Analiza textului evocat determină concluzia că el reglementează atât regula stabilirii despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus (prin hotărâre judecătorească), dar și o excepție de la regulă, care are în vedere lipsa de folosinţă nu a oricărui bun avariat ori distrus, ci doar a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare, într-un astfel de caz, despăgubirile putând fi acordate direct de către asigurător, în urma cererii celui păgubit, nefiind obligatoriu ca ele să fie stabilite prin hotărâre judecătorească.

Reperul pe care îl instituie art. 46 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, respectiv timpul normat necesar efectuării reparaţiilor, este aplicabil doar în cazul avarierii mijloacelor de transport, acesta putând fi utilizat în cazul în care se pretind despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unui mijloc de transport avariat doar parțial, care poate fi reparat, dar nu și în cazul în care dauna este totală, deoarece într-o atare situaţie nici nu mai pot fi efectuate reparații, așa încât nici nu s-ar putea identifica o perioadă de timp normată, necesară executării acestora.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2201 din 20 octombrie 2021

Notă: Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule a fost în vigoare de la 1 ianuarie 2015 până la 22 decembrie 2016, fiind abrogată şi înlocuită prin Norma nr. 39/2016.

Prin cererea înregistrată la 21.11.2017 pe rolul Tribunalului Constanţa, Secția a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtele să-i plătească sumele de 14.600 euro, reprezentând contravaloarea autoutilitarei marca X, înmatriculată sub nr. (...), de 14.528,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de depozitare şi tractare până în luna octombrie 2017 şi în continuare, 1.603 euro, reprezentând valoarea carburantului ce se afla în rezervoarele autoutilitarei, pierdut la momentul producerii accidentului, 56.626 euro, reprezentând paguba suferită ca urmare a imposibilităţii de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., contract valabil până la 30.06.2016, 39.100 euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a autoutilitarei, calculată de la 30.06.2016 până la data promovării acțiunii, dar și în continuare, la nivelul sumei de 2.300 euro lunar, până la data plății efective, precum şi penalităţi de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 14.11.2016 până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În ședința publică de la 02.04.2019, reclamanta şi-a precizat acţiunea, după cum urmează: a arătat că valoarea autoutilitarei este de 10.000 euro, la care se adaugă T.V.A., că 23.456,93 euro reprezintă contravaloarea serviciilor de depozitare şi tractare până în luna februarie 2019 și că pretinde, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a autoutilitarei, suma de 65.400 euro; și-a menținut celelalte pretenții, astfel cum au fost formulate în cererea de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1146/25.06.2019, Tribunalul Constanţa, Secția a II-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. B. S.R.L. şi, ca o consecință, a respins acţiunea îndreptată împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi a obligat această pârâtă la plata către reclamantă a contravalorii în lei a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, achitată de către pârâtă reclamantei, cu titlu de contravaloare a autoutilitarei, a echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii a sumei de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare şi depozitare a autoutilitarei avariate, până în luna februarie 2019, a sumei de 5.247,78 lei, reprezentând lipsă de folosinţă pentru autoutilitara avariată și la plata penalităților în procent de 0,2%, calculată la întreaga sumă de despăgubire cuvenită; a respins celelalte pretenţii, ca neîntemeiate și a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 5.800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 542/12.11.2019, Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că pârâta S.C. C. S.A. este obligată la plata către reclamantă a penalităţilor ce se vor calcula, pentru fiecare zi de întârziere, prin raportare la întreaga sumă de despăgubire cuvenită ce urmează să fie achitată de către pârâtă în calitate de asigurător, pentru intervalul cuprins între data comunicării sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, pronunțată de același tribunal, ca hotărâre definitivă şi data achitării integrale a debitului.

Împotriva sentinței civile nr. 1146/25.06.2019 a Tribunalului Constanţa, Secția a II-a civilă, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 83/01.04.2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Aceeași parte a apelat și încheierea nr. 542/12.2019 a Tribunalului Constanţa, Secția a II-a civilă, iar prin decizia civilă nr. 123/10.06.2020, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul, a schimbat în parte încheierea atacată şi a dispus lămurirea înţelesului dispozitivului sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că S.C. C. S.A. va fi obligată la plata către reclamantă a unei penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, astfel: pentru suma de 13.500 euro, reprezentând despăgubire (daună plus T.V.A. aferentă), începând cu 14.11.2016 şi până la data plăţii sumelor, iar pentru suma de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare şi depozitare a autoutilitarei avariate, de la data achitării acestor cheltuieli de către reclamantă către societatea de depanare şi până la data plăţii sumelor, de către pârâtă reclamantei. A menţinut dispoziţiile privind calculul penalităţii, în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă, de la data comunicării hotărârii definitive.

Societatea A. S.R.L. a atacat cu recurs decizia civilă nr. 83/01.04.2020 și decizia civilă nr. 123/10.06.2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, iar S.C. C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020.

Prin memoriul de recurs îndreptat împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020 a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, S.C. A. S.R.L. a solicitat casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de prim control judiciar.

În motivare, după prezentarea situației de fapt care a generat litigiul de față, recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată este nelegală și că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.

Referitor la capătul de cerere reprezentat de lipsa de folosință, a arătat că în mod eronat instanța de apel a acordat despăgubiri doar pentru 10 zile, considerând aplicabile dispoziţiile art. 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014. Având în vedere că bunul a suferit daună totală, a susținut că sunt aplicabile prevederile Codului civil privind răspunderea civilă, astfel că prejudiciul cauzat trebuie acoperit în totalitate. A afirmat că, dacă asigurătorul nu ar fi refuzat cu rea-credinţă plata contravalorii autoutilitarei, ar fi putut să își asigure folosința bunului şi, drept urmare, nu ar fi fost prejudiciată prin lipsa acestuia. Un alt argument adus în acest sens are în vedere coroborarea art. 46 cu art. 26 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, acest din urmă text reglementând cu titlu general prejudiciile care trebuie acoperite de către asigurător, sferă în care se circumscriu pagubele, fără a se impune vreo limitare privind întinderea prejudiciului. În acest sens, art. 46 doar a detaliat condiţiile în care prejudiciul trebuie probat, impunând condiţia acordării despăgubirilor doar prin hotărâre judecătorească pentru o apreciere cât mai corectă.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că interpretarea corectă dată acestei prevederi trebuie să fie în sensul că reglementarea urmăreşte constatarea prin hotărâre judecătorească a prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a bunului avariat sau distrus, dar nu exonerarea asigurătorului de plata despăgubirii.

Prin urmare, a apreciat că în niciun caz despăgubirea pentru un asemenea prejudiciu nu se poate limita la 10 zile.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a susținut că în mod nelegal a fost respins, ca neprobat, capătul de cerere privind venitul nerealizat ca urmare a imposibilității desfășurării contractului de transport cu societatea din Spania, încheiat anterior accidentului.

Sub acest aspect, a relevat că, dată fiind natura contractului de transport de mărfuri, nu se putea stabili un preţ fix, determinat la semnarea contractului, acesta fiind determinabil în funcţie de activitatea concret desfășurată. A mai susținut că, anterior producerii accidentului, a încasat în medie suma de 8.000 euro lunar.

Așadar, recurenta-reclamantă a apreciat că prejudiciul este determinabil pe bază de înscrisuri, ceea ce îl face cert în ce priveşte producerea și întinderea lui.

Prin recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, S.C. A. S.R.L. a solicitat schimbarea ei în parte, în sensul obligării pârâtei S.C. C. S.A. la plata penalităţilor de întârziere aferente sumei de 23.456,93 euro, acordate cu titlu de contravaloare a serviciilor de tractare şi depozitare, calculate pentru fiecare lună în parte, de la 14.11.2016 până la 30.03.2020.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ. și a susținut caracterul nelegal al considerentului prezentat de curtea de apel, care a apreciat că întinderea acestor despăgubiri nu putea fi cuantificat la data avizării societăţii de asigurare și, deci, că penalităţile de întârziere urmează a se calcula de la data naşterii creanţei, adică de la data achitării cheltuielilor respective către societatea de depanare.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de prim control judiciar nu a avut în vedere natura juridică a penalităţilor de întârziere, reglementate de art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, aceea de daune moratorii, care, potrivit art. 1.535 alin. (1) C.civ., se datorează de la scadenţă. De asemenea, cum despăgubirile din litigiul de faţă au fost solicitate ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, a apreciat că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1.523 alin. (2) lit. e) C.civ., conform cărora debitorul se află de drept în întârziere dacă obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a interpretat eronat art. 37 alin. (4) teza a II-a și art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, așa încât penalitățile erau datorate începând cu 14.11.2016, când a expirat termenul de 3 luni, fără ca asigurătorul să-i fi oferit un răspuns motivat. A mai arătat că în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 22 din Directiva 2009/103 și a conchis că se impune obligarea societăţii de asigurare la plata de penalităţi de întârziere în toate ipotezele în care aceasta refuză sau omite să achite despăgubirile, deşi dosarul de daună ce i-a fost înaintat era complet, invocând motive neîntemeiate.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că invocarea unor obiecţiuni şi ulterior generarea unui litigiu civil pentru achitarea despăgubirilor poate necesita un anumit interval de timp pentru soluţionare, iar penalităţile de întârziere la care se referă art. 37 şi 38 din Norme au tocmai rolul de a acoperi prejudiciul încercat de creditorul obligaţiei de plată a despăgubirilor, ca urmare a unei asemenea conduite.

În opinia sa, acesta este motivul pentru care, ca regulă, momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere este legat de expirarea unui anumit termen de la data avizării de daună şi, doar prin excepţie, momentul de la care ele încep să curgă este stabilit în funcţie de data primirii unei hotărâri judecătoreşti definitive, dar ipoteza de excepție nu intervine atunci când neîndeplinirea obligaţiilor impuse îi este imputabilă asigurătorului.

Prin recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, S.C. C. S.A. a solicitat casarea ei și respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că prin decizia atacată instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit mai multe norme de drept material, pronunțându-se ultra petita, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) teza finală C.proc.civ. şi a art. 291 din Legea nr. 227/2015, acordând penalităţi aferente unui debit mai mare decât cel stabilit de instanţa de fond.

Astfel, a precizat că prin sentinţa primei instanțe a fost obligată la plata mai multor debite principale, printre care şi T.V.A. aferentă sumei de 10.000 euro achitată intimatei pe parcursul judecăţii cu titlu de contravaloare a vehiculului distrus în accident și, deşi instanţa de apel a fost chemată să lămurească momentul de la care se datorează penalităţile aferente sumei de 10.000 euro plus T.V.A., a majorat debitul la care urmează să se calculeze penalităţi la suma de 13.500 euro, motiv pentru care a apreciat că hotărârea se situează în afara limitelor învestirii.

Într-o altă critică, a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu greşita aplicare a art. 37 alin. (4), 45 şi 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, deoarece, atât timp cât partea adversă nu i-a pretins T.V.A. pentru niciuna dintre sume, nu poate fi ţinută răspunzătoare pentru neplata T.V.A. la 14.11.2016, penalităţile putând fi considerate ca datorate doar de la data rămânerii definitive a hotărârii care a stabilit obligaţia de plata a T.V.A.

Recurenta-pârâtă a mai apreciat că situaţia este similară şi pentru suma de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloare a serviciilor de tractare/depozitare, care nu a fost nici pretinsă şi nici dovedită decât după formularea cererii introductive, cu ocazia soluţionării procesului, așa încât penalităţile pot fi considerate ca datorate doar de la data rămânerii definitive a hotărârii care a stabilit acest prejudiciu.

O altă critică vizează greşita aplicare a art. 47 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat.

Astfel, autoarea acestui recurs a arătat că există anumite cazuri reglementate expres de lege, în care despăgubirile se stabilesc doar prin hotărâre judecătorească, caz în care în mod evident penalităţile de întârziere nu pot fi datorate decât de la primirea hotărârii definitive. Separat de cazurile reglementate de art. 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 (în care se încadrează şi cererea reclamantei), există şi un alt caz în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, respectiv cel prevăzut de art. 47 din Normă, care indică acţiunile în pretenţii derivate dintr-o cauză penală.

Or, astfel cum s-a stabilit atât prin sentinţa civilă nr. 1146/2019, cât şi prin încheierea din 04.03.2020 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţate în dosarul nr. x/118/2017, prezenta acţiune în pretenţii decurge dintr-o cauză penală, care a fost instrumentată de organele de cercetare franceze și, contrar susţinerilor eronate ale instanţei de apel, în cauză nu este aplicabilă situaţia de excepţie prevăzută de art. 47 alin. (1) pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, potrivit căreia despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă dacă, potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, întrucât intimata-reclamantă nu a dovedit o atare împrejurare. A mai susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a aceluiași text şi pentru faptul că el nu instituie obligativitatea soluţionării pe cale amiabilă a pretenţiilor dacă, potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poale fi stinsă prin împăcarea părţilor, ci doar o posibilitate.

La 04.12.2020, S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul pe care S.C. A. S.R.L. l-a promovat împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020 a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Iar la 29.12.2020 aceeași parte a depus întâmpinare la recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând actele dosarului și deciziile atacate, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt este plasată pe producerea, la 10.12.2015, a unui accident rutier, din culpa exclusivă a numitului E., care a avariat autoutilitara marca X, înmatriculată sub nr. (...), proprietatea recurentei-reclamante; s-a mai reținut că pentru autoturismul condus de șoferul vinovat, S.C. C. S.A. emisese o poliță de asigurare, valabilă la momentul producerii accidentului.

În considerarea acestui accident și a pagubelor suferite, S.C. A. S.R.L. a inițiat demersul judiciar de față, în care a solicitat ca S.C. C. S.A. și reprezentantul acesteia în România, S.C. B. S.R.L., să-i achite contravaloarea autoutilitarei, a serviciilor de depozitare şi tractare până în luna februarie 2019 şi în continuare, valoarea carburantului aflat în rezervoarele autoutilitarei și pierdut la momentul producerii accidentului, paguba suferită ca urmare a imposibilităţii de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., contract valabil până la 30.06.2016, contravaloarea lipsei de folosinţă a autoutilitarei, calculată de la 30.06.2016 până la data promovării acțiunii, dar și în continuare, la nivelul sumei de 2.300 euro lunar, până la data plății efective, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 14.11.2016 până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prima critică din memoriul de recurs promovat de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020 se îndreaptă împotriva măsurii de stabilire a sumei de 5.247,78 lei pentru lipsa de folosinţă a autoutilitarei avariate, recurenta afirmând că instanțele anterioare au acordat despăgubiri doar pentru un interval limitat, în mod nelegal, interpretând greșit dispoziţiile art. 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Potrivit art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a Autorității de Supraveghere Financiară, „Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care se formulează pretenţii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepţia lipsei de folosinţă a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferentă lipsei de folosinţă se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparţine păgubitului şi se face cu înscrisuri doveditoare”.

Analiza textului evocat determină concluzia că el reglementează atât regula stabilirii despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus (prin hotărâre judecătorească), dar și o excepție de la regulă, care are în vedere lipsa de folosinţă nu a oricărui bun avariat ori distrus, ci doar a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare.

Așadar, excepția de la regula instituită de art. 46, citat mai sus, este incidentă când sunt avariate ori distruse mijloacele de transport cu care persoana păgubită își realizează obiectul de activitate, pentru care deține licență și autorizare; într-un astfel de caz, despăgubirile pot fi acordate direct de către asigurător, în urma cererii celui păgubit, nefiind obligatoriu ca ele să fie stabilite prin hotărâre judecătorească.

De altfel, această interpretare a textului concordă cu cea oferită de instanța de prim control judiciar și nu este contestată.

Formează obiect al disputei măsura în care nivelul unor astfel de despăgubiri este limitat la intervalul care acoperă timpul normat, necesar efectuării reparațiilor.

Tranșarea chestiunii aflate în divergență, în acest punct al analizei, trebuie să pornească de la premisa că însuși conținutul art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. indică faptul că reperul pe care îl instituie, respectiv timpul normat necesar efectuării reparațiilor, este aplicabil doar în cazul avarierii mijloacelor de transport.

Părțile au prezentat următoarele două abordări opuse: recurenta-reclamantă a apreciat că numai dacă dauna produsă este una minoră, devine aplicabil criteriul în dezbatere, iar lipsa de folosință poate să fie despăgubită pentru o perioadă limitată la timpul normat necesar efectuării reparațiilor; în schimb, dacă dauna este totală, despăgubirile nu ar mai trebui să fie plafonate de aplicarea criteriului descris; pe de altă parte, partea adversă a considerat că reperul în dispută se aplică și în cazul daunei totale.

Corespunde sensului reglementării cea dintâi abordare, respectiv cea propusă de recurenta-reclamantă, deoarece, în măsura în care dauna produsă mijlocului de transport este totală, asupra acestuia nu mai pot fi efectuate reparații, așa încât nici nu s-ar putea identifica o perioadă de timp normată, necesară executării acestora; de aceea, numai dacă dauna produsă este parțială, nivelul despăgubirilor se stabilește prin aplicarea criteriului indicat de art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F.

În apărare, S.C. C. S.A. a susținut că art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. reglementează posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă nu doar a bunului avariat, ci și a celui distrus, apreciind, așadar, că și în acest din urmă caz, operează criteriul de cuantificare a despăgubirii amintit.

O asemenea apărare se cuvine, însă, înlăturată, deoarece, după cum s-a arătat deja, textul analizat reglementează regula stabilirii despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus prin hotărâre judecătorească și o excepție de la regulă, care are în vedere lipsa de folosinţă nu a oricărui bun avariat ori distrus, ci doar a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare. Și numai în cazul în care se pretind despăgubiri pentru lipsa de folosință a mijloacelor de transport, așadar nu a oricărui alt gen de bunuri, despăgubirile se stabilesc prin raportare la timpul normat necesar efectuării reparațiilor; de aceea, este irelevant că în prima parte a normei se face mențiune despre bunul avariat ori distrus, de vreme ce reglementarea situației de excepție vizează, în mod particular, mijloacele de transport amintite și instituie un reper de cuantificare a despăgubirii („timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport”).

Prin urmare, Înalta Curte impune părților concluzia că reperul indicat de art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. poate fi utilizat numai în cazul în care se pretind despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unui mijloc de transport avariat doar parțial, care poate fi reparat, dar nu și în cazul în care dauna este totală.

Ca atare, primul motiv de recurs este fondat, așa încât, limitând cuantumul despăgubirilor pentru lipsa de folosință a autoutilitarei, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile normative analizate în precedent, ceea ce demonstrează că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

În continuare, instanța supremă ia act că, pentru a da eficiență principiului reparării integrale a prejudiciului, Norma nr. 23/2014 a A.S.F. a instituit, în art. 26 alin. (1) lit. c), posibilitatea acordării unei despăgubiri pentru daune care reprezintă consecința lipsei de folosință.

Practic, aceste despăgubiri vin să acopere paguba produsă, care, în concret, în funcție de modalitatea în care este invocată, are natura fie a prejudiciului efectiv, fie a beneficiului nerealizat.

Înalta Curte notează, în acest context, că prin cererea introductivă recurenta-reclamantă a pretins suma de 56.626 euro, reprezentând paguba suferită, ca urmare a imposibilităţii de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., a cărui valabilitate expira la 30.06.2016.

Or, imposibilitatea de a executa contractul încheiat cu societatea din Spania trebuie să fie tratată din perspectiva art. 26 alin. (1) lit. c) din Normă, ca o pagubă cauzată de lipsa de folosință a autoutilitarei și care, așadar, se cuvine a fi reparată.

Acest capăt de cerere a fost respins, pe motiv că în contract nu este cuprinsă valoarea serviciilor.

Recurenta-reclamantă a afirmat că, dată fiind natura contractului de transport de mărfuri, nu se putea stabili un preţ fix, determinat la semnarea contractului, el fiind determinabil în funcţie de activitatea concret desfășurată și a susținut că, anterior producerii accidentului, a încasat în medie suma de 8.000 euro lunar.

Toate aceste critici au fost expuse și în memoriul de apel, însă examenul de detaliu al deciziei civile nr. 83/01.04.2020 a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal relevă lipsa oricărui argument pertinent care să le înlăture și, astfel, să justifice păstrarea dispoziției tribunalului, de respingere a petitului privind repararea daunei care reprezintă consecința lipsei de folosință.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul include dreptul părţilor de a fi în mod real „ascultate” și chiar dacă motivarea unei hotărâri nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ea nu le poate ignora pe cele care sunt susceptibile să influenţeze soluția.

Așadar, există criterii pentru determinarea cuantumului prejudiciului, motiv pentru care statuarea curții de apel, în sensul că el este neprobat, nu răspunde, în mod efectiv, criticilor cu care fusese învestită, raționamentul juridic adoptat nefiind explicat de o manieră convingătoare.

În aceste condiții, este fondat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Având în vedere ansamblul considerentelor prezentate, Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020, a casat-o și a trimis cauza, spre o nouă judecată, curții de apel.

Ca atare, au fost admise recursurile părților și a fost casată și decizia civilă nr. 123/10.06.2020, care a fost pronunţată în soluționarea unei cereri de lămurire a dispozitivului sentinței primei instanțe - care, ca o consecință a casării deciziei civile nr. 83/01.04.2020, urmează a fi reevaluată în rejudecarea apelului îndreptat împotriva ei.

Cu toate că această împrejurare justifică, prin ea însăși, admiterea căilor de atac exercitate împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020, instanța supremă va prezenta, în cele ce succed, o serie de dezlegări apte să determine pronunțarea, în rejudecare, a unei hotărâri care să nu mai conțină aspecte lipsite de claritate pentru părți.

Primul aspect care trebuie subliniat este acela că prima instanță, prin sentinţa civilă nr. 1146/25.06.2019, a obligat-o pe pârâta S.C. C. S.A. să achite reclamantei, între altele, contravaloarea în lei a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, plătită deja de pârâtă reclamantei, cu titlu de contravaloare a autoutilitarei și la plata penalităților de 0,2%, calculate asupra întregii sume de despăgubire cuvenită, iar ulterior a pronunțat încheierea nr. 542/12.11.2019, prin care a lămurit dispozitivul respectivei sentinţe, stabilind modul de calcul al penalităților.

Societatea A. S.R.L. a atacat cu apel încheierea nr. 542/12.2019, iar prin decizia civilă nr. 123/10.06.2020, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, admițând calea de atac astfel declarată, a schimbat în parte încheierea primei instanțe şi a dispus lămurirea înţelesului dispozitivului sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, statuând - în limitele care fac obiect al analizei în acest stadiu al considerentelor - că S.C. C. S.A. urmează să achite reclamantei penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, pentru suma de 13.500 euro, reprezentând despăgubire (daună plus T.V.A.), începând cu data de 14.11.2016 şi până la data plăţii sumelor.

Procedând astfel, curtea de apel pare că nu a observat dispoziția tribunalului, pe care fusese chemată să o lămurească, prin care S.C. C. S.A. fusese obligată doar la plata contravalorii în lei a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, pe care o achitase reclamantei cu titlu de contravaloare a autoutilitarei.

O asemenea abordare reflectă încălcarea art. 22 alin. (6) C.proc.civ., întrucât instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat asupra a ceea ce i s-a cerut, ci a depășit limitele învestirii, ceea ce reflectă nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Pe de altă parte, stabilirea momentului de la care încep să curgă penalitățile este o altă chestiune de drept disputată și, în condițiile în care ambele părți supun controlului judiciar, în esență, modalitatea în care a fost dezlegat acest aspect, Înalta Curte va examina în mod grupat criticile expuse prin cele două memorii de recurs promovate.

Dispozițiile art. 36-38 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. oferă posibilitatea soluționării pretențiilor fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară.

Astfel, potrivit art. 36 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociaţia „Fondul de protecţie a victimelor străzii”, în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.

Acest demers are valența avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 37 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretenţiile de despăgubire.

Așadar, Înalta Curte reține că societății de asigurare nu îi revine obligaţia de a trimite o ofertă de despăgubire în mod necondiționat, ci doar dacă răspunderea asiguratului nu este contestată şi prejudiciul a fost cuantificat.

În speță, instanța de apel a reținut că la 26.05.2016, recurenta-reclamantă a adresat reprezentantului asigurătorului, S.C. B. S.R.L., o cerere de despăgubire, revenind apoi, la 01.06.2016, cu o adresă, comunicată aceleiași entități prin poșta electronică, prin care i-a transmis o serie de documente.

La rândul său, S.C. B. S.R.L., recunoscând că, la data formulării cererii de despăgubire, nu a deţinut toate datele necesare pentru instrumentarea dosarului de daună, i-a răspuns recurentei-reclamante la 06.06.2016, comunicându-i că în corespondența pe care a primit-o nu a identificat dovezi care să ateste data și locul producerii accidentului, descrierea dinamicii acestuia, numele persoanelor implicate ori numerele de înmatriculare ale autovehiculelor care au intrat în coliziune.

Această conduită este conformă textului normativ evocat și, în concret, are semnificația unei notificări a motivelor pentru care reprezentantul asigurătorului nu a aprobat pretențiile de despăgubire.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că asigurătorul S.C. C. S.A. cunoștea, încă din 08.02.2016, că recurenta-reclamantă intenționează să-i pretindă despăgubiri; întreaga corespondență a acesteia din urmă s-a purtat, însă, numai cu reprezentantul asigurătorului, S.C. B. S.R.L., căruia i-a adresat o cerere de despăgubire, incompletă și la care nu a atașat apoi, după cum s-a reținut mai sus, toate elementele necesare pentru formularea unei oferte de despăgubire.

Așa fiind, și conduita asigurătorului se încadrează în cerințele textului citat în precedent.

În aceste condiții, asigurătorul și-a îndeplinit obligațiile instituite de art. 37 alin. (1) din Norme, așa încât, ulterior demarării procesului, el este ținut doar să își adapteze conduita regulilor procedurii judiciare, iar apoi să plătească despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, în maximum 10 zile de la data la care decizia i-a fost comunicată.

În art. 38 din Normă a fost instituită sancțiunea aplicării unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societățile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate. În condițiile aceluiași text, raportat la art. 37 alin. (4) din Normă, și în cazul parcurgerii procedurii judiciare, conduita asigurătorului poate fi impusă prin obligarea sa la plata de penalități - pentru ipoteza în care nu-și îndeplinește obligația legală, de plată a despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Într-un asemenea caz, penalitățile nu curg de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, așa cum au apreciat instanțele anterioare, ci de la expirarea termenului de 10 zile de la data comunicării către asigurător a hotărârii definitive.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C.proc.civ., a admis recursul declarat de S.C. A. S.R.L., a casat decizia civilă nr. 83/01.04.2020 a Curții de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe și, ca o consecință, admițând recursurile ambelor părți, a casat și decizia civilă nr. 123/10.06.2020 și a trimis cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Se cuvine însă subliniat că dispoziția de casare nu poate fi decât una totală, căci este impusă de caracterul unitar al căii de atac a apelului, care, spre deosebire de o cerere adresată primei instanțe, poate fi admis (nu în tot, nici în parte) - caz în care hotărârea atacată poate fi anulată ori schimbată în tot sau în parte - ori poate fi respins/anulat/perimat.

Aceasta nu presupune ca în rejudecare devoluțiunea să fie totală; dimpotrivă, curtea de apel va ține cont că, nefiind criticate în recurs, următoarele dispoziții au dobândit puterea lucrului judecat și nu vor mai putea fi reevaluate: cea de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. şi, pe cale de consecință, cea de respingere a acţiunii îndreptate împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; cea de acordare a contravalorii în lei a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, achitată cu titlu de contravaloare a autoutilitarei și cea de acordare a echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii a sumei de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare şi depozitare a autoutilitarei avariate, până în luna februarie 2019.

În rejudecare, instanța de apel va evalua lipsa de folosință, fără a ține cont de reperul indicat de art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., urmând să constate că efectele pagubei determinate de lipsa de folosință s-au întins până la data la care asigurătorul a făcut plata contravalorii a autoutilitarei distruse în accident.

De asemenea, va analiza consecințele lipsei de folosință, din perspectiva imposibilității recurentei-reclamante de a executa contractul încheiat cu societatea de naționalitate spaniolă, ținând cont de susținerile acestei părți, privind evaluarea prejudiciului prin raportare la media veniturilor încasate în lunile anterioare producerii accidentului, dar și de apărările intimatei, care a invocat lipsa dovezilor privind continuitatea comenzilor, care ar fi determinat venituri egale valoric pentru întreaga perioadă de referință și a prezentat conduita recurentei-reclamante, care ar fi fost în măsură să-și execute alte contracte aflate în derulare și ulterior producerii accidentului. Totodată, pentru a evita dubla reparare a unuia și aceluiași prejudiciu, va verifica dacă motivele expuse în susținerea celor două capete de cerere distincte nu sunt, în esență, aceleași.

În privința penalităților de întârziere, ținând seama de dezlegările obligatorii oferite de prezenta decizie, în temeiul art. 501 alin. (1) C.proc.civ., curtea de apel va constata că ele nu încep să curgă decât din a unsprezecea zi de la comunicarea hotărârii definitive către asigurător.