Arbitral award quashed and case remanded because regulatory norm cannot replace mandatory written arbitration agreement.

Litigiu în materia asigurărilor. Acţiune arbitrală. Admiterea acţiunii în lipsa unei convenţii arbitrale. Soluţionarea acţiunii în temeiul dispoziţiilor Normei A.S.F. nr. 18/2017. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul. Desființarea hotărârii arbitrale/Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

asigurări

acţiune în anularea hotărârii arbitrale

convenţie arbitrală

C. proc. civ., art. 548, art. 608 alin. (1) lit. b), art. 613 alin. (3) lit. a)

Norma A.S.F. nr. 18/2017, art. 7 alin. (3), alin. (4) lit. d)

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, „în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluţionare alternativă a litigiilor SAL-FIN, iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul; soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate”.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale, printr-un act normativ cu forţa juridică a Normei Autorităţii de Supraveghere Financiară neputându-se deroga de la dispoziţii de principiu ale Codului de procedură civilă, care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă.

Prin urmare, în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 şi urm. C. proc. civ., este nelegală hotărârea curţii de apel care a soluţionat acţiunea în anulare formulată de societatea de asigurări pârâtă, dând prevalenţă dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 şi recunoscând, astfel, ca legală învestirea Tribunalului arbitral.

În această situaţie, în soluţionarea acţiunii în anulare devenea incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când „tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperabile”, motiv ce se impunea a fi admis.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 682 din 17 martie 2022

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat sub nr. x/10/2021, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. SA a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 8356,75 lei, reprezentând contravaloarea reparaţiei autoturismului cu nr. de înmatriculare (...), marca X, având nr. serie saşiu (...), pentru care a fost întocmită cererea de plată a despăgubirii în cadrul dosarului de daună (...), obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor arbitrale.

Prin Hotărârea arbitrală nr. 89 din 10 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/10/2021 a fost admisă acțiunea reclamantei SC A. SRL şi a fost obligată pârâta B. SA la plata sumei de 8.356,75 lei, reprezentând contravaloarea facturii de reparație a autoturismului, neachitată, la plata sumei de 2991,09 lei şi la plata sumei de 3050,70 lei, reprezentând cheltuieli arbitrale.

S-a dispus ca sumele să fie virate în contul (...) deschis la C. SA Craiova, beneficiar SC A. SRL.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la 6 august 2021 sub dosar nr. x/42/2021, B. SA a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 89 din 10 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova în dosarul nr. x/10/2021, precum şi suspendarea executării acestei hotărâri, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 14 din 12 august 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/42/2021 a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Curţii de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă.

Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 34/2021 din 22 septembrie 2021, a respins acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 89 din 10 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/10/2021, formulată de reclamanta B. SA, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta B. SA a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, anularea hotărârii arbitrale şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta consideră că instanța a pronunțat o decizie cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului.

Astfel, prin cererea în anulare, recurenta a susţinut că Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat este abilitat să judece litigiile civile, în care sunt implicate persoane juridice şi/sau fizice, cu condiția ca acestea să fi încheiat, în prealabil, o convenție arbitrală scrisă, însă între societatea recurentă şi societatea reclamanta A. SRL nu exista o convenție arbitrală, în vederea soluționării pe cale amiabilă.

Totuși, instanța a apreciat faptul că, din interpretarea coroborată a art. 542 alin. 1 C. proc. civ. şi a art. 7 alin. 3 şi 4 din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, rezultă, pe de o parte, că litigiile din materia asigurărilor nu sunt excluse domeniului arbitrajului, iar, pe de altă parte, că în aceste litigii consumatorul are posibilitatea de a solicita soluționarea pe calea arbitrajului, fără ca această posibilitate să fie condiționată de acordul societăților de asigurare sau de inserarea unei clauze contractuale prealabile în contractul de asigurare.

Această interpretare este eronată, neţinând cont de prevederile Codului de procedură civilă care reglementează instituția arbitrajului, condiția existenţei unei convenţii arbitrale fiind esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale şi atragerea competenţei acesteia în soluționarea litigiului.

O interpretare contrară a acestor dispoziții, prin adăugarea la lege, în sensul includerii litigiilor dintre terţul păgubit şi asigurătorul RCA în categoria litigiilor ce pot fi soluționate pe calea arbitrajului, încalcă în mod flagrant principiul autonomiei de voință a acestuia din urmă.

Faţă de aceste considerente, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului, desființarea deciziei atacate, anularea hotărârii arbitrale nr. 89 din 10 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/10/2021 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă.

În cauză, intimata A. SRL nu a formulat întâmpinare.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte a reţinut că recursul declarat de recurenta B. SA este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă are în vedere situaţia în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului, întrucât între societatea recurentă şi societatea reclamantă A. SRL nu a existat o convenție arbitrală scrisă, aspect ce reglementează instituția arbitrajului, condiția existenţei unei convenţii arbitrale fiind esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale şi atragerea competenţei acesteia în soluționarea litigiului.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., şi nu a celui indicat de recurentă întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, şi nu de drept substanţial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile recurentei sunt întemeiate întrucât instanţa nu a ţinut cont de faptul că arbitrajul, potrivit dispozițiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I şi II Cod procedură civilă, se organizează şi se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Conform Deciziei Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepție de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

În acest context, Curtea de Apel Craiova a soluţionat acţiunea în anulare făcând o aplicare greşită a prevederilor anterior menţionate, prin aceea că a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare şi recunoscând, astfel, ca legală învestirea Tribunalului arbitral în absenţa unei convenţii arbitrale astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 şi urm. C. proc. civ.

Cu privire la Norma A.S.F. nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, „procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare”. După ce detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se afirmă că „în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.” Se pune, astfel, accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale, printr-un act normativ cu forţa juridică a Normei ASF neputându-se deroga de la dispoziţii de principiu ale Codului de procedură civilă, care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, fiind de esenţa procedurii arbitrale.

Prin urmare, în soluţionarea acţiunii în anulare devenea incident motivul prevăzut de art. 608 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când „tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperabile”. În raport de cele menţionate anterior, se impunea ca motivul de anulare să fie admis.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă B. SA împotriva deciziei nr. 34/2021 din 22 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a hotărârii arbitrale nr. 89 din 10 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat şi trimiterii cauzei spre soluţionare instanţei de drept comun competente.

În cazul de faţă, instanţa competentă în soluţionarea în primă instanţă a cauzei având ca obiect despăgubiri rezultate dintr-un raport juridic de asigurare RCA era Tribunalul Ilfov, Secţia civilă, în raport cu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., ce reglementează competenţa de drept comun din punct de vedere teritorial pentru judecata în primă instanţă, în sensul că, în absenţa unei norme contrare, instanţa competentă este cea de la sediul pârâtei, respectiv sediul pârâtei B. SA, care este în Voluntari, judeţul Ilfov.