Statute of limitations for delictual damages triggered by prior judgment and violation of judge’s duty to clarify facts for fault attribution

Acţiune în răspundere civilă delictuală. Încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 din Codul de procedură civilă. Consecinţe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Principiile fundamentale

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

răspundere civilă delictuală

excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

principiul rolului activ al judecătorului

C. proc. civ., art. 22, art. 264 alin. (1), art. 394, art. 425 alin. (1) lit. b)

Decretul nr. 167/1958, art. 8

Legea nr. 71/2011, art. 201

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Articolul 394 C.proc.civ. impune instanţei ca închiderea dezbaterilor unui proces să fie făcută numai atunci când instanţa se consideră deplin lămurită asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept ale cauzei.

Este încălcat principiul rolului activ al instanţei de judecată în aflarea adevărului în cazul în care instanţa de apel a stabilit că, pe baza unei situaţii de fapt pe care nu o poate decela din perspectiva elementelor răspunderii delictuale, se justifică respingerea apelului, lăsând nerezolvat întreg procesul judiciar al cărui scop era esenţial legat de clarificarea faptelor, autoratului şi vinovăţiei, iar nu de negarea stabilirii lor, hotărârea astfel pronunţată fiind nelegală.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 298 din 9 februarie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 08.09.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie B. şi C., solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata către reclamant a sumei totale de 1.160.992,73 lei, din care suma de 1.012.500 lei reprezintă despăgubiri pentru imposibilitatea valorificării unor spații comerciale, suma de 48.492,43 lei reprezintă cheltuieli efectuate de reclamant până în prezent și 100.000 lei reprezintă daune morale; reclamantul a mai pretins şi plata sumei de 1.016 lei pe fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă a sumei datorate, reprezentând folosul nerealizat de reclamant, în cotă de 75% de către pârâtul Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie B. și de 25% de pârâtul C.; cu cheltuieli de judecată.

La 08.12.2016, reclamantul A. a formulat o modificare a cererii iniţiale în sensul că a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de totale de 136.796,36 lei, reprezentând daune materiale în cuantum de 36.796,36 lei, sumă la care a fost obligat prin sentinţa civilă nr. 6961/13.10.2015 pronunţată de Judecătoria Baia Mare şi pe care a achitat-o conform ordinului de plată nr. 1/23.05.2016, cu dobânda legală calculată de la data de 23.05.2016 până la plata efectivă şi daune morale în cuantum de 100.000 lei.

Totodată, reclamantul a renunţat în mod expres la judecata capetelor de cerere referitoare la plata sumelor de 48.492,73 lei, reprezentând sumele cheltuite în alte procese, 1.012.500 lei, reprezentând contravaloarea imposibilităţii de utilizare şi exploatare a spațiilor comerciale conform destinaţiei lor şi la plata sumei de 1.016 lei, cu titlu de penalităţi pe fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea efectivă a pretenţiilor, reprezentând folos nerealizat.

Ulterior, la 13.12.2016, reclamantul a învederat instanţei că renunţă la precizarea de acţiune şi că revine la acţiunea iniţială.

Prin sentinţa civilă nr. 888/20.06.2019, Tribunalul Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepţia autorității de lucru judecat, a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la suma de 35.596,36 lei reprezentând daune materiale şi contravaloarea imposibilității de utilizare şi exploatare a spaţiilor conform destinației, pentru perioadele 07.2009 - 08.2013 şi 01 - 04.09.2013, solicitate cu titlu de daune materiale, şi, în consecință, a respins acțiunea vizând aceste pretenţii ca prescrisă; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la restul sumelor de bani solicitate; a respins în rest acțiunea și cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată; a obligat reclamantul la plata către pârâtul C. a sumei de 600 lei, reprezentând contravaloare onorariu avocat şi la plata către pârâtul Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie B. a sumei de 12.000 lei cu titlu de onorariu avocat redus.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, iar pârâtul Muzeul Județean de Istorie şi Arheologie B. a promovat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 347/29.07.2020, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a respins apelul principal și a luat act de renunțarea la judecata apelului incident; a obligat apelantul să plătească intimatului Muzeul Județean de Istorie şi Arheologie B. suma de 17.850 lei, iar pârâtului C. suma de 595 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivarea recursului, recurentul a susținut că instanţa de apel a încălcat normele de procedură şi a analizat în mod superficial fondul cauzei, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.

Cu privire la dispoziția de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la suma de 35.596,36 de lei, a arătat că instanța de apel a apreciat că, în raport cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, paguba a fost cunoscută din momentul constatării evenimentului prejudiciabil (07.07.2009), iar persoana responsabilă de producerea pagubei a fost cunoscută cel mai târziu la data de 11.03.2013, când a fost formulată cererea de chemare în garanție.

Sub acest aspect, a arătat că suma de 35.596,36 lei nu reprezintă contravaloarea totală a reparațiilor necesare pentru aducerea clădirii la stadiul anterior prăbușirii, ci doar o cotă-parte din costul total al reparațiilor efectuate la întreaga clădire de către Consiliul Județean B., suportate exclusiv de către acesta din urmă, în calitate de coproprietar al clădirii, suma fiind stabilită în dosarul nr. x/182/2012 al Judecătoriei Baia Mare. Potrivit recurentului, această precizare este esențială, deoarece paguba ce i-a fost cauzată a fost reparată în întregime de către o altă persoană, astfel că nu putea promova o acţiune în pretenții față de presupușii autori ai faptei ilicite, neavând niciun temei legal, eventuala admitere a pretenţiilor semnificând o îmbogățire fără justă cauză.

Așadar, întrucât nu cunoștea dacă urma să fie obligat la vreo sumă de bani și în ce cuantum pentru reparațiile aferente cotei-părți deținute în proprietate, recurentul a apreciat că doar la momentul rămânerii definitive a sentinței nr. 6961/13.10.2015, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, s-a născut paguba, acesta fiind și momentul de la care curge termenul de prescripție.

Privitor la persoana care răspunde de pagubă, a arătat că în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/182/2012 al Judecătoriei Baia Mare a chemat în garanție Muzeul Județean de Istorie și Arheologie B., iar prezentul litigiu este promovat și împotriva pârâtului C.

Astfel, a apreciat că cel puţin faţă de intimatul C. dreptul material la acţiune nu este prescris, deoarece acesta nu a fost chemat în garanție.

Referitor la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, reglementate de prevederile art. 998 și art. 999 C.civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei cu privire la existența condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale și nici nu și-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, conform art. 22 alin. (2) C.proc.civ.

În continuare, a arătat că la baza respingerii acțiunii sale instanța de apel a avut patru argumente.

Primul dintre ele se referă la pretinsa contradicție între declarațiile martorilor D. şi E. în ce priveşte persoana care le-a dat tot timpul indicații cu privire la zona şi adâncimea unde urmau să fie făcute săpăturile.

Or, potrivit recurentului, această chestiune este nereală, deoarece coordonarea muncitorilor a fost efectuată de către reprezentanții muzeului, fiind redate pasaje din declarațiile celor doi.

Cel de-al doilea se referă la faptul că martorul F., angajat al muzeului, la fel ca şi intimatul C. au arătat că lucrările au fost terminate la 26.06.2009, când săpătura a fost făcută până la cota de 2,10 m, şi nu la 03.07.2009.

Recurentul a arătat că instanţa de apel nu a stabilit corect starea de fapt, în raport cu înscrisurile de la dosar care conduc la concluzia că în perioada 26.06.2009-04.07.2009 martorul F. şi intimatul C. s-au aflat în localitate, nicidecum în afara acesteia, încălcând rolul activ în aflarea adevărului.

Cel de-al treilea argument se referă la martorul G., iar cel de-al patrulea la numita H.

A subliniat că este esențial a se analiza că intimaţii nu au anunțat în scris terminarea lucrărilor de săpături arheologice preventive, obligaţie care le revenea conform contractului de prestări servicii încheiat între părţi.

Recurentul a mai arătat, în final, că instanţa a încălcat rolul activ în aflarea adevărului deoarece nu a analizat singura probă obiectivă care putea stabili existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, cu referire la expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză, fiind atributul exclusiv al instanţei de a stabili persoanele vinovate de săvârșirea faptei prejudiciabile.

Aşadar, în opinia sa, neanalizarea acestei probe tehnice şi a motivelor pentru care s-au înlăturat concluziile expertului echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ., a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi că hotărârea recurată este nemotivată.

Sub acest aspect, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat conţinutul şi concluziile raportului tehnic şi nici nu a motivat în vreun fel înlăturarea acestei probe.

În continuare, a redat conţinutul art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. şi a arătat că nu a fost conturată starea de fapt pentru a se putea aprecia asupra incidenței sau nu a dispoziţiilor art. 998-999 C.civ.

În final, a susţinut că în rejudecare instanţa de apel va analiza întregul probatoriu administrat, în vederea stabilirii adevărului şi a întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar referitor la pretenţiile solicitate se va avea în vedere că suma de 35.596,36 de lei, cât şi restul pretenţiilor nu sunt prescrise. Totodată, a apreciat că instanţa de fond se va pronunţa şi asupra solicitării contravalorii imposibilităţii de utilizare şi exploatare a spaţiilor reclamantului şi a daunelor morale solicitate.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.

Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C.proc.civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) C.proc.civ. Pe fond, au solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24.11.2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului şi l-a admis în principiu, în condiţiile art. 493 alin. (7) C.proc.civ.

Examinând recursul, Înalta Curte reține că un prim motiv al acestuia a vizat aplicarea greşită a legii în apel, cu privire la dezlegarea dată excepţiei prescripţiei extinctive, pe care a considerat-o împlinită la data formulării acţiunii judiciare în privinţa sumei de 35.595,36 lei. În acest cadru, recurentul a arătat că instanţa de apel a stabilit ca moment al începutului cursului prescripției data de 11.03.2013, la care A., în calitate de pârât în dosarul nr. x/182/2012, a formulat o cerere de chemare în garanţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie B. Aplicarea greşită a art. 8 din Decretul nr. 167/1958 a constat, în opinia recurentului, în aceea că instanţa a considerat că reclamantul din acest proces a cunoscut paguba la data producerii evenimentului, 07.07.2009, iar persoana responsabilă de producerea ei i-a fost cunoscută la 11.03.2013, aşa încât de la acest ultim moment putea acţiona în judecată. Cu toate acestea, recurentul arată că suma în discuţie nu a reprezentat paguba determinată de surparea zidului imobilului, eveniment produs, fără tăgadă, la 07.07.2009, ci suma la care a fost obligat, potrivit cotei sale de proprietate, faţă de Consiliul Județean B., pentru plata costurilor de reparaţii ale clădirii. Or, în opinia recurentului, paguba sa, constând în plata cotei corespunzătoare de reparaţii, s-a ivit numai în momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/182/2012, în care prima instanţă a pronunţat o sentinţă la 13.10.2015.

A arătat recurentul că, cel puţin în privinţa pârâtului C., raţionamentul instanţei de apel este nelegal, deoarece criteriile folosite în aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu se puteau aprecia în mod egal, întrucât faţă de acest pârât, în procesul evocat, nu fusese formulată o cerere de chemare în garanţie.

Verificând dezlegările date prin decizia atacată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripției dreptului material la acţiune al reclamantului pentru suma de 35.595,36 lei pe baza art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziție care leagă începutul termenului specific de data la care păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Premisele considerate însă de instanţa de apel au caracter neclar. Pe de o parte, aceasta a reţinut că suma de bani în discuţie reprezintă daune materiale şi contravaloarea imposibilității de utilizare şi exploatare a a spaţiilor din imobilul afectat de evenimentul din 07.07.2009 şi că, pentru recuperarea acestor sume, un demers judiciar parţial identic a fost demarat de reclamant în dosarul nr. x/182/2012, iar, pe de altă parte, considerentele ulterioare au avut în vedere că suma solicitată reprezintă costul reparaţiilor la care a fost obligat reclamantul faţă de Consiliul Județean B.; în orice caz, instanţa de apel a stabilit că nu este relevantă data pronunţării sentinţei civile nr. 6961/13.10.2015, deoarece producerea pagubei a fost cunoscută reclamantului chiar la data evenimentului păgubitor, 07.07.2009, pe când persoana responsabilă a fost cunoscută la data respingerii, în procesul anterior, a cererii de chemare în garanţie, la 14.10.2013, moment în raport cu care acţiunea promovată în acest litigiu este prescrisă.

Lipsa de precizie a instanţei de apel în ceea ce priveşte identificarea dreptului în legătură cu care s-a examinat prescripţia a determinat greşita ei soluţionare.

Într-un prim considerent, Înalta Curte evidenţiază că între despăgubirile pentru lipsa folosinţei şi exploatării bunurilor imobile şi cele solicitate în regres, pentru plata costurilor de reparaţii suportate de proprietar, nu există identitate, chiar dacă acestea au aceeaşi etiologie, fiind puse în legătură cu evenimentul din 07.07.2009, ori dacă ambele categorii sunt solicitate în procesul pendinte.

Mai precis, iar acest aspect nu a făcut obiectul disputei litigioase, fiind o chestiune deplin lămurită, suma de 35.595,36 lei a fost caracterizată de reclamant ca reprezentând despăgubirea la care a fost obligat în dosarul nr. x/182/2012 - litigiu în care a avut calitatea de pârât, în procesul iniţiat de Consiliul Județean B. - pentru lucrările de refacere a zidului de sprijin al boltei, pentru consolidare şi revizuirea acoperişului efectuate de Consiliul Judeţean la „Casa X” din Baia Mare.

Urmare acestui prim proces judiciar, acţiunea promovată de reclamant în acest litigiu s-a fundamentat pe regulile de drept ale răspunderii civile delictuale, fiind chemat în judecată Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie B., considerat responsabil pentru delictul civil.

Analiza temeiului de drept incident pentru stabilirea începutului cursului prescripției extinctive a impus instanţei de apel, astfel cum şi aceasta a considerat, stabilirea momentului la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Textul de lege aplicat în apel impunea acestei instanţe să opereze o distincţie necesară între data la care dreptul subiectiv civil a fost nesocotit ori încălcat şi data la care titularul acestui drept a avut posibilitatea materială şi juridică de a acţiona, pentru a da eficienţă unei reguli juste potrivit căreia actioni non natae, non prescribitur. În alte cuvinte, prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă, în acest caz, nu de la naşterea dreptului subiectiv, ci de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă, sau, după circumstanţe, trebuia să cunoască elementele minimum necesare pentru a putea acţiona în mod util.

În acest cadru, legiuitorul plasează în sarcina organului judiciar determinarea începutului prescripției, determinare care se realizează preponderent în plan probatoriu, revenind, deci, instanţei de judecată rolul de a stabili momentul la care păgubitul a cunoscut ori, după împrejurări, trebuia să cunoască cele două elemente, în mod cumulat: paguba şi pe cel responsabil de producerea ei.

Este necontestat în acest proces că faptul păgubitor, surparea peretelui clădirii la imobilul clasat ca monument istoric, s-a petrecut la 07.07.2009, dată care corespunde, din perspectiva descrisă, cu naşterea dreptului subiectiv la reparaţie plasat în legătură cu acest fapt.

În considerarea urmărilor acestui eveniment şi datorită faptului că imobilul afectat era clasat ca monument istoric, Consiliul Județean B. a intervenit, efectuând lucrări de reparare, refacere şi consolidare şi a acţionat ulterior în proces, în cadrul dosarului nr. x/182/2012, pe pârâtul A. pentru plata costului acestora, potrivit cotei sale de proprietate. Acest litigiu a dedus instanţei stabilirea unei răspunderi bazate pe alt fundament juridic, determinat de obligaţia proprietarului de a achita cheltuielile efectuate în beneficiul proprietăţii.

Aşadar, scopul acestui prim litigiu a fost acela de stabilire a obligaţiei de plată a numitului A., de determinare a înseşi existenţei şi întinderii ei. În acest prim proces, stabilirea datoriei proprietarului a reprezentat o chestiune litigioasă, fiind plasată sub semnul incertitudinii, aşa încât numai prin soluţionarea litigiului nr. x/182/2012 prejudiciul produs recurentului de astăzi, prin instituirea obligației de plată, a căpătat caracter cert.

Din acest punct de vedere, este greşită relevanţa dată de instanţa de apel datei de 07.07.2009 ca dată a cunoașterii prejudiciului în privinţa sumei de 35.595,36 lei, sumă cerută de reclamant în prezentul proces cu titlu de despăgubire pentru plata efectuată Consiliului Județean B. în baza sentinţei civile nr. nr. 6961/13.13.2015, deoarece, astfel cum s-a stabilit, reclamantul a cunoscut prejudiciul determinat de naşterea, în patrimoniul său, a acestei obligaţii, numai la data la care i s-a opus, în condiţiile legii, hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul anterior.

Instanţa supremă subliniază că nici formularea cererii de chemare în garanţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie B., respinsă fără a fi judecată pe fond, nu poate avea relevanţă în ceea ce priveşte cunoaşterea prejudiciului, deoarece formularea ei de către A. în litigiul anterior nu s-a interpus, în niciun fel, în dinamica identificării momentului la care prejudiciul a fost cunoscut reclamantului.

Pe baza acestor considerente, în cadrul determinat de conţinutul motivelor de casare, limitate la critica soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la suma de 35.595,36 lei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că recursul se impune a fi admis şi astfel, pe baza dezlegărilor date în această decizie, revine instanţei de apel obligaţia de a reexamina excepţia în dezbatere, urmând a fi restabilită ordinea juridică de drept şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 7/2011, evidenţiate normele de drept care guvernează, pentru aceste segment, instituţia de drept incidentă.

Tot cu acest prilej, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că, deşi s-a criticat totodată şi faptul că prescripția a fost unitar examinată şi în relaţia obligaţională a reclamantului cu pârâtul C., chiar dacă împotriva acestuia nu fusese formulată cererea de chemare în garanţie, acest aspect nu se mai impune examinat, deoarece, în mod evident, rejudecând pricina, instanţa de apel va avea în vedere reperele considerate mai sus în examinarea excepției prescripției, pentru verificarea introducerii în termen a cererii de chemare în judecată.

Subliniind că prin decizia recurată prescripția a fost admisă numai pentru o parte a sumelor solicitate cu titlu de despăgubire şi că, în rest, acţiunea promovată a primit soluţie în fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că este relevant a fi examinate şi motivele recursului referitoare la faptul că instanţa devolutivă de control judiciar nu a cercetat fondul cauzei pentru identificarea condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, încălcându-şi obligațiile de stabilire a adevărului şi de motivare a hotărârii.

Deşi prin memoriul de recurs reclamantul a dezvoltat pe larg modalitatea în care în apel s-au reţinut şi evaluat probele, criticând decizia pentru greşita aplicare a normelor de drept material, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în mod esenţial, se impută lipsa rolului activ al acestei instanţe în stabilirea faptelor ca premisă necesară aplicării legii, adică încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, motivarea inadecvată a hotărârii şi neanalizarea coroborată a tuturor probelor cauzei, aspecte încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ., iar aceste critici vor fi examinate în acord cu corecta lor calificare.

În cercetarea lor, Înalta Curte subliniază că nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă a faptelor şi concluziile instanţei asupra lor, în măsura în care legea acordă libertate instanţei devolutive în această apreciere, însă intră în sfera controlului de legalitate exercitat conform art. 483 alin. (3) C.proc.civ. toate aspectele care se conturează ca încălcări ale normelor procesuale.

Într-un prim considerent, instanţa supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C.proc.civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de apel este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat şi, în raport cu art. 425 alin. (1) lit b) C.proc.civ., evocat de recurent, arată probele verificate, modalitatea interpretării lor şi conturează concluziile instanţei devolutive.

Ignorarea unei probe administrate, imputată de recurent, cum este proba cu expertiză tehnică administrată în cauză, va fi, însă, verificată, din perspectiva încălcării art. 264 alin. (1) C.proc.civ.

Astfel, examinând considerentele hotărârii şi modul în care instanţa de apel s-a raportat la probele administrate în ansamblu, Înalta Curte constată că această critică nu este fondată, din perspectiva avută în vedere. Instanţa de apel a valorificat concluziile expertizei, dându-le semnificaţie în planul stării de fapt; dincolo de aceste verificări, evaluarea lor în contextul general al examinării probelor este atributul instanţei de fond, necenzurabil din perspectiva legalităţii, reţinându-se şi că, în această privinţă, legea nu stabileşte o putere doveditoare specifică a expertizei, dar şi că aprecierea probelor în ansamblu este lăsată în marja de apreciere a instanţei de fond.

Înlăturând, aşadar, această parte a motivelor de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că este totuşi fondat motivul de casare derivat din încălcarea obligației instanței de judecată de a stabili adevărul judiciar în cauză, pe baza unei situaţii de fapt pe deplin clarificate, ceea ce semnifică o încălcare a dispoziţiilor art. 22 C.proc.civ.

Se cuvine subliniat, în primul rând că, în înfăptuirea justiţiei, instanţele de judecată trebuie să asigure, în interesul public, respectarea ordinii de drept dar şi protecţia adecvată şi concretă a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor; instanțele nu pot nega părţilor aplicarea legii, fie pentru că aceasta nu dispune ori distinge, fie pentru că nu depun un efort suficient pentru clarificarea situaţiilor lor juridice, de natură să ducă în mod tranșant la soluționarea unei dispute litigioase.

În aceste scop, normele Codului de procedură civilă instituie principii adecvate pentru garantarea finalităţii procesului, între care, în art. 22 C.proc.civ. se regăseşte regula rolului activ al instanței de judecată în aflarea adevărului.

Astfel, obligaţia instanţei este aceea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei şi să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echităţii şi bunei-credinţe.

Deşi nu este mai puţin adevărat că procesul civil este un proces care dispută interese particulare, ceea ce se repercutează în abilitatea şi posibilitatea părţilor de a aduce în proces probele pe care le consideră necesare şi utile pentru demonstrarea drepturilor lor, rolul instanţei rămâne constant subordonat obligaţiei de statuare a adevărului judiciar, prin aplicarea legii la o stare de fapt deplin stabilită.

În mod specific, în planul probaţiunii judiciare, deşi judecătorului nu i se poate imputa, în căile de atac, omisiunea administrării din oficiu a unor probe pe care părţile nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, acest lucru nu poate afecta niciunul dintre principiile fundamentale ale procesului civil; în acest sens, art. 394 C.proc.civ. impune instanţei ca închiderea dezbaterilor unui proces să fie făcută numai atunci când instanţa se consideră deplin lămurită asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept ale cauzei.

Recurentul, fără a imputa instanţei devolutive omisiunea administrării probelor din oficiu sau caracterul insuficient al probelor administrate, arată că prin modalitatea de statuare în fapt, deciziei îi lipseşte calitatea esențială de a stabili adevărul, în măsura în care instanța de apel a subliniat repetat în considerentele hotărârii că este imposibil de evaluat, în ciuda probatoriului administrat, care dintre acţiuni a fost determinantă pentru surparea zidului şi cine este, în mod concret, persoana responsabilă pentru ordinul de execuţie a săpăturilor în şantier.

Examenul hotărârii recurate permite instanţei supreme observaţia că instanţa de apel a subliniat, în mod decisiv, chiar repetat, că efectuarea săpăturilor s-a făcut cu nerespectarea unor măsuri tehnice şi de protecţie, dar că stabilirea persoanei responsabile nu rezultă din datele raportului de expertiză şi că datele tehnice furnizate de această probă trebuia coroborate cu alte probe care lipsesc, că declarațiile martorilor sunt contradictorii şi neconvingătoare cu privire la aspectele esenţiale ale cauzei, că nu se poate stabili cu suficientă claritate nici perioada în care au avut loc săpăturile şi că, astfel, este imposibil de stabilit care dintre acţiuni au condus la surparea zidului ori cine este responsabil pentru execuţia acestora.

Or, în contextul arătat, instanţa de apel nu a lămurit deplin starea de fapt şi, deşi a considerat probele vaste şi îndestulătoare, a soluţionat procesul menţinând o stare de echivoc şi încălcând, în esenţă, rolul său activ în funcţia concretă de realizare a justiţiei. Astfel, în mod decisiv, instanţa de apel a stabilit că pe baza unei situaţii de fapt pe care nu o poate decela din perspectiva elementelor răspunderii delictuale, se justifică respingerea apelului, lăsând nerezolvat întreg procesul judiciar al cărui scop era esenţial legat de clarificarea faptelor, autoratului şi vinovăţiei, iar nu de negarea stabilirii lor.

De aceea, stabilind că, prin această modalitate de rezolvare a cauzei, instanța de apel şi-a încălcat rolul principal şi a nesocotit obligaţia organului judiciar, de a lămuri deplin cauza în scopul unei corecte aplicări a legii, Înalta Curte constată că şi pe acest temei se impune admiterea recursului şi casarea hotărârii, revenind instanţei de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei.

Astfel, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., recursul reclamantului A. a fost admis şi, în temeiul art. 497 C.proc.civ., decizia atacată a fost casată, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului, în cadrul căreia vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 501 C.proc.civ.