Director's damages award upheld; default interest start date remanded for recalculation

Întreprindere publică. Revocarea din funcţie a directorului prin hotărâre a Consiliului de administraţie. Acţiune în despăgubiri. Condiţii şi efecte în raport cu dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice

Cuprins pe materii: Drept comercial. Piața de capital

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

contract de mandat

revocare mandat

excepţia nulităţii absolute

hotărâre a consiliului de administraţie

întreprindere publică

principiul specialia generalibus derogant

dobândă legală penalizatoare

C. civ., art. 1247 alin. (2)-(3), art. 1325, art. 1523 alin. (2) lit. d), art. 1535

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b), art. 478 alin. (2), alin. (4), art. 479

O.U.G. nr. 109/2011, art. 2 pct. 2 lit. b), pct. 5, art. 25, art. 26, art. 29, art. 35 alin. (1)

Legea nr. 31/1990, art. 111 alin. (2) lit. d), art. 114, art. 132, art. 143

O.G. nr. 13/2011, art. 1 alin. (3)

A. Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011, directorul unei întreprinderi publice este persoana căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a societăţii, în conformitate cu prevederile art. 143 din Legea societăţilor nr. 31/1990, iar potrivit art. 35 alin. (1) din acelaşi act normativ, consiliului de administrație îi revine atributul direct al numirii şi revocării directorilor, concordant procedurii stabilite.

În măsura în care hotărârile consiliului de administraţie sunt adoptate în baza unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor de delegare a atribuţiilor proprii, hotărârile organului de execuţie şi gestiune al societăţii pot fi supuse, în mod direct, controlului judiciar de legalitate. A contrario, însă, atunci când hotărârile consiliului de administrație sunt adoptate în baza competențelor proprii, determinate prin lege, adică în baza activității sale cu caracter obişnuit, menţinerea ori invalidarea acestora este dată în competenţa adunării generale, în virtutea dreptului şi obligației de control a activităţii de gestiune, astfel cum acestea sunt prefigurate în art. 111 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, revin adunării generale facultatea şi obligaţia de a infirma, în cadrul şedinţelor proprii, acele hotărâri ale consiliului de administrație al unei societăţi - fie că aceasta are statut de întreprindere publică ori ale cărei acţiuni sunt tranzacționate pe piaţa de capital - atunci când aceasta constată că hotărârile consiliului de administraţie încalcă dispoziţii legale ori statutare sau dacă atare hotărâri sunt contrare sau păgubitoare intereselor legitime ale societăţii ori ale acţionarilor ei.

B. Numirea în funcţia de director general este atributul consiliului de administraţie, care, în acest domeniu, este autoritatea decizională, după numire încheindu-se contractul de mandat. Voinţa socială de desemnare în funcţie a directorului, exprimată în acest caz prin hotărârea consiliului de administraţie, îşi găseşte expresia juridică în contractul de mandat, act juridic bilateral care pune în acord voinţa socială cu cea a persoanei desemnate ca director. Din punctul de vedere al efectelor, funcţia de director se exercită după încheierea contractului de mandat; acelaşi mecanism este identificabil, în mod corespunzător, şi în cazul revocării.

De aceea, între aceste repere, o distincţie juridică între numirea în funcţie şi mandatul de director are importanţă numai în examinarea formării actului juridic; dincolo de aceasta, în esenţă, funcţia de director şi mandatul de director semnifică unul şi acelaşi lucru.

A spune că revocarea din funcţia de director prin hotărârea consiliului de administraţie reprezintă o chestiune diferită de revocarea mandatului de director, atunci când trebuie apreciat dacă era ori nu necesară efectuarea cercetării prealabile pentru determinarea caracterului justificat al revocării, tinde să devină o simplă teorie fără semnificaţie juridică.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 141 din 26 ianuarie 2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. x/85/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Societatea Naţională de Gaze Naturale B. S.A. (în continuare, SNGN B. S.A.), ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 4.251.464 lei, conform art. 38 alin. (1) lit. c) din contractul de mandat nr. 3066/20.12.2013, adiţionat prin actele nr. 1116/02.06.2014, nr. 36357/28.12.2015 şi nr. 5/17702/15.06.2017, reprezentând indemnizaţia compensatorie datorată ca urmare a revocării, din motive neimputabile, a mandatului său de director general al SNGN B. SA, precum şi obligarea la plata dobânzii legale aferente debitului, de la data de 14.01.2018, data exigibilității creanţei, şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 194, art. 453 C.proc.civ., art.1276, art. 1535, art. 2013, art. 2030-2032 C.civ., art. 6, art. 7-11, art. 26, art. 36, art. 38 din contractul de mandat nr. 3066/2013.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia nulității Hotărârii Consiliului de Administraţie SNGN B. S.A. nr. 14/07.06.2017 şi a actului adiţional nr. 5, la contractul de mandat, înregistrat cu nr. 17.702/15.06.2017, prin care s-a reînnoit mandatul directorului general, motivat de ilicitatea actului adiţional, derivate din încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 109/2011.

Prin sentinţa nr. 349/C/2019 pronunţată de Tribunalul Sibiu s-a respins excepţia nulităţii absolute a art. 1 alin. (1) şi (3) din Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 14/07.06.2017 (în continuare, Hotărârea CA nr. 14/2017) şi a actului adiţional nr. 5/17702/15.06.2017 la contractul de mandat, invocate de pârâtă.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei SNGN B. S.A., care a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 375.120 lei, reprezentând contravaloarea a 12 indemnizaţii fixe lunare brute, în rest a fost respinsă, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi, iar prin decizia nr. 409/09.12.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă, a admis apelul reclamantului, schimbând în parte sentinţa şi obligând pârâta şi la plata dobânzii legale aferente debitului la care pârâta a fost obligată prin sentinţă, începând cu 18.07.2019 şi până la plata integrală a datoriei, a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii primei instanţe; a respins apelul pârâtei şi a dispus asupra cheltuielilor de judecată efectuate de părţi, precum şi asupra restituirii taxei de timbru excedentar achitate de către pârâtă.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambele părţi.

Prin recurs, reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., schimbarea parţială a deciziei, în sensul obligării intimatei-pârâte la plata dobânzii legale aferente sumei datorate începând cu data scadenţei datoriei, 14.01.2018, dată la care datoria era exigibilă faţă de reclamant, conform dispoziţiilor contractuale.

A arătat că, prin soluţia adoptată în decizie, instanţa de apel a încălcat forţa obligatorie a contractului, statuată în art. 1270 C.civ., fiind ignorat că despăgubirile solicitate erau debite nu de la data pronunţării hotărârii judecătorești de condamnare a pârâtei la plată, ci de la data prevăzută în contract.

De asemenea, a arătat recurentul-reclamant că instanţa de apel a evocat dispozițiile art. 1535 C.civ., fără însă a explica modul în care aplicarea lor a fost realizată în cauză şi ignorând calculul dobânzilor determinat prin proba cu expertiză, deşi aceasta fusese ordonată în cauză în acest scop.

Prin recursul propriu, pârâta SNGN B. S.A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., casarea deciziei pronunţate în apel şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanţa de prim control judiciar.

După prezentarea structurii şi modului de funcţionare a SNGN B. S.A. şi descrierea contextului litigios, printr-un prim set al motivelor de casare, recurenta a susţinut că este nelegal modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia nulităţii absolute a Hotărârii CA nr. 14/2017 şi a actului adiţional nr. 5 prin care mandatul numitului A. a fost reînnoit, deoarece nu s-a motivat soluţia inadmisibilității adoptată cu privire la aceasta.

A arătat reclamanta că, în virtutea art. 1247 alin. (2) C.civ. şi art. 1325 C.civ., se poate desprinde regula că nulitatea absolută poate fi opusă oricărui contract şi poate fi invocată de partea interesată pe cale de acțiune sau excepţie, o excepţie de la această regulă fiind necesar a fi consacrată legislativ. Deşi erau incidente regulile de drept arătate, instanţa de apel nu a motivat soluţia inadmisibilităţii invocării excepţiei nulităţii absolute a Hotărârii CA nr. 14/2017 şi, pe cale de consecinţă, a actului adiţional nr. 5 la contractul de mandat încheiat cu pârâtul, făcând doar o trimitere cu caracter general la dispoziţiile Legii nr. 31/1990.

De asemenea, instanţa de apel nu a motivat nici de ce actul adiţional nr. 5, evocat, este un act accesoriu al Hotărârii CA nr. 14/2017, în realitate actele fiind conexe, întrucât au un obiect comun, iar actul adiţional supus controlului judiciar poate fi afectat de vicii de legalitate autonome.

A mai criticat SNGN B. S.A. împrejurarea că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea actelor procesuale, atunci când a soluţionat inadmisibilitatea excepţiei nulităţii actelor juridice, în măsura în care această inadmisibilitate nu a fost invocată în dezbateri şi nici pusă în discuţia părţilor, recurenta fiind pusă în situația de a fi aflat acest lucru numai cu prilejul comunicării deciziei din apel.

Astfel, a considerat recurenta, sunt încălcate dispozițiile art. 13, art. 14 alin. (5) şi (6) şi art. 20 C.proc.civ. şi chiar ignorate dispozițiile art. 1247 alin. (3) C.proc.civ. care obligă instanța să invoce din oficiu nulitățile cu caracter absolut sesizate în privința actelor juridice deduse judecății, deşi toate motivele de nulitate absolută a actelor contestate transpăreau în contextul litigios.

De asemenea, recurenta a arătat că prin modul de argumentare a soluției date acestor excepţii s-a încălcat principiul disponibilității procesului civil, instanţa de apel stabilind că SNGN B. S.A. a urmărit să paralizeze acțiunea în despăgubiri, deși revocarea intimatului nu s-a bazat pe nelegalitatea procedurii de numire a acestuia.

Într-o a treia critică, SNGN B. S.A. a susţinut că au fost greşit aplicate dispozițiile art. 114 din Legea nr. 31/1990, în măsura în care s-a considerat că hotărârile consiliului de administrație nu pot fi atacate în justiţie de către societatea însăși, reglementând în sens contrar art. 216 alin. (6) C.civ., dispoziție care reprezintă dreptul comun cu care legea specială a societăţilor se completează.

Pe de altă parte, instanța de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1247 alin. (2) C.civ. atunci când a condiţionat posibilitatea invocării excepției nulităţii absolute a Hotărârii CA nr. 14/2017 de existenţa unei acţiuni judiciare, deoarece textul de lege evocat nu impune o astfel de condiţie. Mai mult, dreptul invocării nulităţii absolute aparţine oricărei persoane interesate, indiferent de culpa sa la data încheierii actului atacat, acest lucru putând fi apreciat cel mult în materia răspunderii personale delictuale; aşadar, excepţia nulităţii poate fi invocată, în acest caz, de persoana juridică, parte procesuală, prin cel care are atribuţii de reprezentare în proces, iar nu de reprezentantul societății în acţiunea care are ca obiect constatarea nulităţii.

A arătat recurenta că au fost încălcate dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2011 şi legea pieţei de capital care reprezintă norme care guvernează întreprinderile publice, SNGN B. S.A. având acest statut, şi că trebuia aplicate prevederile acestor acte normative şi în privinţa regulilor de numire a directorilor şi de delegare a conducerii acestor întreprinderi. În acest sens, excepţia nulităţii Hotărârii CA nr. 14/2017 a fost fondată pe dispoziţiile art. 35 şi art. 29 din O.U.G. nr. 109/2011, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 111/2014.

Printr-un al doilea segment al recursului, recurenta SNGN B. S.A. a arătat că în apel s-au aplicat greşit normele dreptului material atunci când instanţa a statuat că această parte ar fi trebuit să realizeze cercetarea prealabilă prevăzută de art. 36.6 din contractul de mandat al reclamantului, ca o condiţie a revocării.

Astfel, recurenta a subliniat că potrivit art. 2 pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011, modificată prin Legea nr. 111/2016, coroborat dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi Codul civil, consiliul de administraţie al întreprinderii deleagă conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, în baza unui contract de mandat, iar numirea ori revocarea unei persoane în/din funcţia de director sunt distincte de delegarea, respectiv încetarea delegării conducerii societăţii.

Din coroborarea acestor normative şi a prevederilor actului constitutiv al SNGN B. S.A. rezultă, în opinia recurentei, că revocarea din funcţia de director general şi revocarea mandatului de director general sunt două cazuri distincte de încetare a contractului de mandat. Aşadar, prin Hotărârea CA nr. 36/14.12.2017 s-a decis revocarea mandatului de director general al reclamantului, în temeiul art. 2030 alin. (1) şi art. 2013 alin. (1) C.civ. şi nu revocarea reclamantului din funcţia de director general, în temeiul art. 36 din contractul de mandat, de aceea, trebuia aplicate dispoziţiile art. 46 din acest contract şi cele ale Codului civil.

Pe aceste considerente, instanţa de apel a greşit stabilind că era necesară o cauză justificativă a revocării mandatului reclamantului prin realizarea unei cercetări prealabile, deoarece prin Hotărârea CA nr. 36/2017 s-a dispus revocarea mandatului de director general a numitului A. în temeiul art. 2030 - 2031 C.civ., iar nu revocarea acestuia din funcţia de director general.

Mai mult, revocarea acestui mandat s-a justificat pe împrejurarea că reclamantul nu a adus la îndeplinire, până la 14.12.2017, măsurile dispuse prin decizia CCR - CC Sibiu nr. 26/2016 pentru recuperarea prejudiciilor determinate de abaterile constatate de către auditorii externi ai Curţii de Conturi, sens în care recurenta evocă probaţiunea din dosar.

În cadrul recursului s-au depus înscrisuri, iar împotriva recursului declarat de SNGN B. S.A., A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând motivele recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerentele formulate în acord cu dispoziţiile art. 499 C.proc.civ., va examina prioritar recursul pârâtei deoarece, prin suma criticilor formulate, aceasta tinde prin solicitarea de casare totală a deciziei, la infirmarea soluţiei principale, aceea de obligare a SNGN B. S.A. la plata dezdăunărilor în favoarea reclamantului, în timp de recursul reclamantului vizează numai modalitatea în care, în apel, s-a dat dezlegarea pretenţiei sale accesorii, vizând calculul dobânzii.

Astfel, o primă critică a recurentei SNGN B. S.A. a vizat lipsa motivării deciziei cu privire la soluţia adoptată în privinţa excepţiei nulităţii absolute a Hotărârii CA nr. 14/2017 şi a actului adiţional nr. 5/17702/16.06.2017 la contractul nr. 3066/20.12.2013 - prin care s-a reînnoit mandatul dat numitului A. în funcţia de director general al acestei societăţi. A arătat recurenta că instanța de apel s-a oprit la soluția inadmisibilității acestei excepții fără o motivare şi încălcând dispoziţiile art. 1247 alin. (2) şi art. 1325 C.civ. care, sub aspectul regimului juridic al acestei excepții, permitea din punct de vedere procesual invocarea nulităţii absolute şi pe cale de excepție şi chiar impunea instanţei invocarea ei din oficiu. De asemenea, s-a arătat că nu s-a justificat de ce actul adiţional nr. 5 contestat a fost examinat ca accesoriu al Hotărârii CA contestate, iar nu ca act aflat în conexiune cu acesta.

Susţinerile recurentei nu sunt fondate.

Instanţa de apel a examinat excepţia nulităţii opusă de apelanta SNGN B. S.A., constatând că, în datele specifice ale cauzei, stabilirea nulităţii pe cale directă în instanţa de judecată a Hotărârii CA nr. 14/2017 nu este posibilă, din cauza caracterului special al normelor Legii nr. 31/1990 în raport cu normele dreptului comun.

Instanţa de apel a plecat de la premisa că prima instanţă a respins aceste apărări de fond în considerarea principiului nemo auditur propriam turpitudine allegans, subliniind că îi revine obligaţia de a aprecia dacă acest demers conduce la respingerea acţiunii reclamantului, apreciere impusă de chiar verificarea acestei apărări.

În acest sens, a dezvoltat considerente specifice, arătând că hotărârile consiliului de administraţie nu au acelaşi regim ca hotărârile adunării generale, în raţiunea de ansamblu impusă de Legea nr. 31/1990. A mai arătat că, de vreme de Hotărârea CA nr. 14/2017 nu a fost adoptată în baza unei delegări de atribuţii a adunării generale, aceasta nu poate avea un regim de contestare în justiţie apreciat echivalent, deoarece Adunarea Generală a SNGN B. S.A. avea, în primul rând, dreptul, dar şi obligaţia de a verifica activitatea consiliului de administrație, iar acest aspect reprezintă chiar esenţa guvernării societare; activitatea executivului este direct şi imediat subordonată forului deliberativ, adică cenzurii adunărilor generale, for care a rămas pasiv în legătură cu exercitarea acestui control.

A mai arătat instanţa de apel - iar această concluzie se desprinde din analiza de ansamblu a motivării - că dinamica acţiunii a impus aprecierea că, în măsura în care principalul argument de nulitate adus excepţiei a fost legat de nelegalitatea procedurii de desemnare a directorului general de către consiliul de administrație, a rezultat că nulitatea actului adiţional nr. 5/2017 la contractul de mandat s-a situat în relaţie de accesorietate cu nulitatea opusă împotriva hotărârii consiliului de administraţie, dar şi că, pe aceste premise, nu pot fi aplicate dispoziţiile dreptului comun, ci principiile cu caracter special degajate de legea societăţilor.

Mai mult, deşi s-a susţinut că actul adiţional la contractul de mandat a fost contestat ca act autonom pentru vicii proprii, derivate din cauza ilicită a acestuia, totuşi nu au fost dezvoltate, subsumat acestui motiv de nulitate, alte argumente decât cele legate de procedura încheierii lui, derivată din incapacitatea consiliului de administraţie de a lua hotărârea prelungirii mandatului directorului pentru vicii de fond ori formale.

Înalta Curte, redând, în succesiunea lor, considerentele specifice ale deciziei recurate, subliniază că aceasta conține o motivare adecvată cerinţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. şi că raţionamentul redat de instanţa de prim control judiciar este expus cu claritate şi are caracter exhaustiv, aşa încât, sub acest aspect, decizia nu poate fi considerată nemotivată; greşelile de judecată imputate prin recurs sunt proprii pretinsei aplicări greşite a normelor de drept material şi vor fi examinate succesiv.

Nu este fondată nici critica acestei recurente referitoare la lipsa examinării nulităţii actului adiţional nr. 5 la contractul de mandat, atacat sub o cauză de nulitate autonomă. Instanţa de apel a sesizat corect că dinamica nulităţii a fost prezentată, în privința acestui act, ca derivată din nulitatea Hotărârii CA nr. 14/2017 care îl precede în mod necesar, ca o consecinţă a încălcării competenţelor şi procedurii de selecţie a directorilor, săvârșită de consiliul de administraţie.

Evocarea ilicităţii cauzei actului adiţional la contractul de mandat a avut caracter formal, în măsura în care SNGN B. S.A. nu a arătat de ce aceasta este contrară legii sau ordinii publice, deci nu a prezentat argumente şi motive care să susţină excepţia. De aceea, în acest context, justificarea oferită de instanța de apel este corectă şi suficientă, deoarece instanţei de judecată nu îi revine rolul de a substitui lipsa de argumentare a pretențiilor pe care părţile le ridică în proces.

În acest sens, instanţa supremă stabileşte că aceste prime motive de recurs sunt, cum s-a arătat, nefondate şi vor fi înlăturate.

A mai susţinut, în recurs, SNGN B. S.A. că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilității, dar şi pe cel al contradictorialității şi echității procedurii, în măsura în care pretinsa inadmisibilitate a excepţiei nulităţii nu a fost pusă în dezbatere, că instanţa de apel a avut în vedere considerente noi, care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor în procedura urmată, ceea ce reprezintă o încălcare a regulilor procesuale cu valoare de principiu, dar şi că instanţa nu a manifestat rol activ, aspecte de natură a impune casarea.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

În mod particular, nulitatea actelor juridice pe care s-au fondat pretenţiile reclamantului a fost opusă pe cale de excepţie, prin întâmpinare, de către pârâta SNGN B. S.A., iar prima instanţă a subliniat că scopul pârâtei a fost nu intrarea în legalitate, ci invocarea propriei turpitudini pentru a paraliza demersul reclamantului, chiar cu eludarea procedurii şi a termenelor prevăzute de lege în acest scop.

Declarând apel, SNGN B. S.A. a criticat modul deficitar în care prima instanţă a procedat, încălcând principiul disponibilității şi pe cel al contradictorialității şi a cerut ca, prin rejudecarea în apel, aceste aspecte să fie cercetate cu luarea în considerare a tuturor argumentelor părţilor, inclusiv cele reiterate azi în recurs. La rândul său, în apel, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare invocând apărări specifice, toate circumscrise faptului că actele atacate sunt girate de către toate structurile SNGN B. S.A. şi că nu este legitimă invocarea excepţiei nulităţii în pofida unor norme cu caracter special pe care pârâta le-a ignorat.

Or, în aceste condiţii, au devenit incidente dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi (4) şi art. 479 C.proc.civ. care au impus instanței de apel verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii sentinţei pe baza celor invocate în apel sau în întâmpinarea la apel, aspecte care au provocat raţionamentul expus în decizie şi care nu relevă împrejurări de drept noi, de natură să lipsească părţile de egalitate şi previzibilitate ori care să depăşească limitele fixate de părţi cadrului litigios.

Contrar afirmaţiilor recurentei, instanţa de apel nu a soluţionat cauza pe baza unei excepţii invocate din oficiu, excepţia de nulitate fiind examinată încă înaintea primei instanţe şi readusă în dezbatere în apel; nulitatea actelor juridice care fundamentau cererea de chemare în judecată, invocată de SNGN B. S.A., a avut, în esenţă, rolul unei apărări de fond şi a primit în apel un răspuns propriu din partea instanţei de control judiciar, complet integrat contextului juridic construit de litiganţi.

Şi tot în acest cadru, Înalta Curte subliniază că nu se poate imputa instanţei de apel lipsa rolului activ, constând în neinvocarea, chiar din oficiu, a excepţiei nulității actului juridic dedus judecăţii, potrivit art. 1247 alin. (3) C.civ.; această excepţie a fost invocată de parte, ceea ce, în aceste condiţii, dispensează instanţa de obligaţia efectuării acestui demers în măsura în care îl consideră necesar, întrucât, în acest fel, excepţia s-a integrat limitelor învestirii.

De aceea, pentru considerentele arătate, instanţa de recurs constată că şi aceste critici sunt lipsite de fundament şi le va înlătura.

În examinarea motivului de recurs derivat din greşita aplicare a legii cu prilejul soluţionării în apel a excepţiei nulităţii actelor deduse judecăţii, mai precis a Hotărârii CA nr. 14/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pleacă de la starea de fapt necontestată în cauză, potrivit căreia pârâta SNGN B. S.A. este o societate cu capital social majoritar de stat, 70% din capitalul social fiind deţinut de Statul Român, ale cărei acţiuni sunt admise la tranzacţionare pe piaţa de capital. Având statut de întreprindere publică potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 109/2011, SNGN B. SA intră sub incidenţa prevederilor acestui act normativ, privind guvernanţa întreprinderilor publice, care cuprinde dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unor interese generale, astfel cum aceste interese generale sunt evidenţiate în preambulul actului normativ.

Printre alte reguli stabilite în acest act normativ, se stipulează că SNGN B. S.A. este administrată în sistem unitar, de un consiliu de administraţie care are obligaţia, potrivit art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011, să delege conducerea societăţii, către unul sau mai mulţi directori, ca atribuţie directă a organului societar de execuţie.

De asemenea, potrivit art. 25 și 26 din O.U.G. nr. 109/2011, organizarea şi funcţionarea SNGN B. S.A., în considerarea statutului de întreprindere publică şi de societate ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, este guvernată, în ordine, de O.U.G. nr. 109/2011, legislaţia pieţei de capital, Legea societăţilor nr. 31/1990 şi Codul civil.

Prin urmare, în examinarea modului de organizare şi funcţionare a acestei întreprinderi, în concursul dintre legea specială şi cea generală, potrivit principiilor de aplicare a legilor, incidenţa normei speciale nu trebuie să fie permisă expres, ci este o obligaţie implicită, determinată în virtutea principiului specialia generalibus derogant; de aceea, contrar afirmaţiilor acestei recurente, dispoziţiile generale ale Codului civil devin incidente numai dacă normele speciale nu impun sau degajă, prin interpretare, aplicarea altor reguli în materia organizării, funcționării şi conducerii întreprinderilor publice.

Or, din acest punct de vedere potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011, directorul unei întreprinderi publice este persoana căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a societăţii, în conformitate cu prevederile art. 143 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar potrivit art. 35 alin. (1) din acelaşi act normativ, consiliului de administrație îi revine atributul direct al numirii şi revocării directorilor, concordant procedurii stabilite.

Întrucât nu s-au evidenţiat, în ceea ce priveşte controlul exercitat asupra activității consiliului de administraţie, norme cu caracter special în cuprinsul O.U.G. nr. 109/2011 sau în legislaţia societăților ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe piaţa de capital, se revine, în ordinea arătată, la regulile stabilite prin Legea nr. 31/1990 a societăţilor.

În concluzie, din acest punct de vedere, soluţia prefigurată de instanța de apel, întemeiată pe aplicarea dispoziţiilor art. 114 din Legea nr. 31/1990, este corectă.

Prin aceste dispoziţii, legiuitorul a stabilit, iar contenciosul constituţional a examinat compatibilitatea acestei reguli cu Constituţia, statuând asupra sferei de aplicare a acestei norme, că în măsura în care hotărârile consiliului de administraţie sunt adoptate în baza unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor de delegare a atribuţiilor proprii, hotărârile organului de execuţie şi gestiune al societăţii pot fi supuse, în mod direct, controlului judiciar de legalitate. A contrario, însă, atunci când hotărârile consiliului de administrație sunt adoptate în baza competențelor proprii, determinate prin lege, adică în baza activității sale cu caracter obişnuit, menţinerea ori invalidarea acestora este dată în competenţa adunării generale, în virtutea dreptului şi obligației de control a activităţii de gestiune, astfel cum acestea sunt prefigurate în art. 111 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

În alte cuvinte, revin adunării generale facultatea şi obligaţia de a infirma, în cadrul şedinţelor proprii, acele hotărâri ale consiliului de administrație al unei societăţi - fie că aceasta are statut de întreprindere publică ori ale cărei acţiuni sunt tranzacționate pe piaţa de capital - atunci când aceasta constată că hotărârile consiliului de administraţie încalcă dispoziţii legale ori statutare sau dacă atare hotărâri sunt contrare sau păgubitoare intereselor legitime ale societăţii ori ale acţionarilor ei.

Înalta Curte a subliniat deja că, în cauză, Hotărârea CA nr. 14/2017 a fost adoptată în cadrul activităţii obişnuite a consiliului de administrație, în exercitarea atribuţiilor lui directe şi potrivit competențelor determinate de lege, iar nu în baza unei delegări a competenţelor adunării generale, aşa încât, controlul legalităţii acesteia revenea adunării generale a acţionarilor SNGN B. S.A., inclusiv în ceea ce privește încălcarea dispoziţiilor art. 29 sau art. 35 din O.U.G nr. 109/2011.

Mai arată recurenta că prin acest mecanism de interpretare şi aplicare a legii au fost încălcate dispoziţiile de drept civil referitoare la posibilitatea invocării nulității cu caracter absolut pe cale de acţiune sau excepţie în faţa unei instanţe de judecată, de către orice persoană interesată, fără ca legea să impună lipsa culpei celui care se prevalează de nulitate, deci, inclusiv de către societatea comercială însăşi.

În examinarea aplicării art. 1247 C.civ. evocat de recurentă, care recunoaşte, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu neagă acest principiu, posibilitatea invocării nulităţii absolute de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau excepţie, trebuie subliniate totuşi particularităţile juridice ale operării regulii arătate în această situaţie.

Ceea ce s-a evidenţiat în cele de mai sus este aceea că societatea însăşi beneficiază de un mecanism autonom de control al legalităţii hotărârilor consiliului de administraţie pe o altă pârghie, care nu permite controlul imediat al instanţei judiciare. Controlul legalităţii acestor hotărâri revine primordial adunării generale a acţionarilor, iar acestea din urmă pot fi atacate direct în justiţie, conform art. 132 şi urm. din Legea nr. 31/1990; acest control poate fi provocat de acţionari - acţionând atât în interes personal, cât şi social - ori de terţii interesaţi, pentru nerespectarea condiţiilor formale ori de fond ale actului juridic, cum sunt cele subliniate de recurentă în excepţia evocată.

Deşi este adevărat că legea generală îngăduie invocarea nulităţii absolute în regimul descris de recurentă, regulile generale nu sunt aplicabile dacă normele speciale imprimă, cum s-a arătat, condiţii speciale de control ale acestui tip de acte juridice. În măsura în care actul juridic este emis de autoritatea de gestiune şi executivă ca organ social, el este, în esenţă, actul societăţii înseşi, iar aceasta se nu poate prevala de accesul la justiţie în condiţiile generale, întocmai ca un terţ.

Regimul de invocare a nulității unei hotărâri a consiliului de administraţie al unei societăţi comerciale nu afectează dreptul la acţiunea ori excepţia judiciară, în substanţa sa, deoarece pe de o parte limitele procesuale sunt stabilite prin reguli fixate de legiuitor în funcționarea societăților comerciale, iar pe de altă parte, pentru valorificarea drepturilor şi intereselor legitime, se asigură, cum s-a descris mai sus, accesul la o instanţă, însă pe alte pârghii decât cele folosite în cauza examinată.

De aceea, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va înlătura şi aceste critici, constatând caracterul lor nefondat.

În fine, ultimul set de critici a vizat aplicarea greşită a legii, determinată de împrejurarea că instanţa de apel a considerat că trebuia realizată cercetarea prealabilă la revocarea mandatului reclamatului prin Hotărârea CA nr. 36/2017. Astfel, recurenta a arătat că reclamantului i-a fost delegată conducerea SNGN B. S.A. prin mijlocirea contractului de mandat. Numirea directorului se realizează prin hotărârea consiliului de administraţie, iar delegarea conducerii este mijlocită de încheierea contractului de mandat între societate şi persoana delegată, același mecanism fiind considerat incident şi în cazul revocării. Din acest punct de vedere, recurenta a subliniat că atât O.U.G. nr. 109/2011, cât şi Legea nr. 31/1990 au în vedere revocarea din funcţie, iar nu revocarea mandatului. Fiind două instituții juridice distincte, a căror autonomie instanța de apel nu a examinat-o, rezultă că s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 36 din contractul de mandat, care operau numai pentru cazul revocării din funcţia de director. În aceste condiţii, intervenind o revocare a mandatului, nu era necesară efectuarea cercetării prealabile pentru justificarea revocării.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că raţionamentul recurentei, care subliniază distincţia dintre numirea în funcţie şi contractul de mandat este formal şi lipsit de semnificație în planul aplicării legii.

Este adevărat că numirea în funcţia de director general este atributul consiliului de administraţie, care, în acest domeniu, este autoritatea decizională şi că, după numire, se încheie contractul de mandat. Voinţa socială de desemnare în funcţie a directorului, exprimată în acest caz prin hotărârea consiliului de administraţie, îşi găseşte expresia juridică în contractul de mandat, act juridic bilateral care pune în acord voinţa socială cu cea a persoanei desemnate ca director. Din punctul de vedere al efectelor, funcţia de director se exercită după încheierea contractului de mandat; acelaşi mecanism este identificabil, în mod corespunzător, şi în cazul revocării.

De aceea, între aceste repere, o distincţie juridică între numirea în funcţie şi mandatul de director are importanţă numai în examinarea formării actului juridic; dincolo de aceasta, în esenţă, funcţia de director şi mandatul de director semnifică unul şi acelaşi lucru.

A spune că revocarea din funcţia de director prin hotărârea consiliului de administraţie prezintă o chestiune diferită de revocarea mandatului de director, atunci când trebuie apreciat dacă era ori nu necesară efectuarea cercetării prealabile pentru determinarea caracterului justificat al revocării, tinde să devină o simplă teorie fără semnificaţie juridică.

Distincţia opusă de recurentă nu conduce la identificarea unei greşite aplicări a legii de către instanţa de apel, de aceea, Înalta Curte va înlătura şi acest motiv de casare, constatând că recursul pârâtei SNGN B. S.A. este nefondat.

În final, instanţa supremă arată că ultima parte a motivelor de recurs, referitoare la caracterul just al revocării, legat de împrejurarea că s-a ignorat că reclamantul nu îndeplinise măsurile dispuse prin decizia Curţii de Conturi, reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate, care excedează controlul de legalitate al hotărârilor judecătorești, astfel cum se impune prin art. 483 alin. (3) C.proc.civ. şi de aceea, fiind situate în afara motivelor de casare prevăzute de lege, nu vor fi examinate.

Trecând la examinarea recursului reclamantului A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin acesta se opune un singur motiv de casare, dedus din aplicarea greşită, în apel, a dispoziţiilor legale referitoare la regimul juridic al dobânzii.

Acest recurent arată că, în măsura în care a solicitat plata dobânzii aferente sumelor compensatorii solicitate cu titlu principal începând cu data de 14.01.2018, data exigibilităţii obligaţiei de plată a creanței principale, este greşită statuarea din apel, de recunoaştere a acestui drept numai începând cu 18.07.2019, data pronunţării hotărârii în primă instanţă.

Aceste critici sunt întemeiate.

Dobânda legală penalizatoare, definită de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, vizează accesorii cuvenite creditorului pentru neplata la scadenţă a sumelor de bani şi este datorată de debitor creditorului în condiţiile art. 1535 C.civ. Mai mult, cu privire la prejudiciu, cum este cel cuantificat în forma daunelor moratorii, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d) C.civ., debitorul este de drept în întârziere la scadenţa obligaţiei neexecutate dacă aceasta a fost, cum este în cazul examinat, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi.

În cauză, instanța de apel a omis aplicarea acestor dispoziţii legale în favoarea unei concluzii referitoare la faptul că, din cauza unei poziții contradictorii a părţilor, contravaloarea despăgubirii a fost stabilită numai prin hotărârea primei instanţe, a cărei pronunţare a avut loc la 18.07.2019, apreciind că doar de la acest moment devin incidente dispoziţiile art. 1535 C.civ. şi cele ale art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte subliniază însă că determinarea întinderii unei creanţe pe cale judiciară nu se repercutează, ca în acest caz, asupra scadenţei, atunci când aceasta poate fi stabilită din înscrisurile depuse şi necontestate de părţi. Indiferent de suma stabilită pe cale judiciară cu titlu de compensaţie cuvenită reclamantului pentru revocarea sa din funcţia deţinută la SNGN B. S.A., aceasta avea o scadență determinată, care nu poate fi înlocuită de instanţa de judecată, fără ca aceasta să semnifice încălcarea voinţei contractanților.

Revine, aşadar, instanţei de apel în rejudecare, obligaţia ca, dând efecte acestor norme de drept, să stabilească pe baza probelor cauzei scadența obligației de plată a drepturilor compensatorii cuvenite reclamantului, aşa cum au fost recunoscute în proces şi să dispună în mod corespunzător asupra dreptului la dobândă al recurentului-reclamant; rejudecând apelul reclamantului pe baza acestor dezlegări, instanţa de apel va examina şi cererea apelantului A. referitoare la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

De aceea, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 - 497 C.proc.civ., a admis recursul reclamantului şi a casat în parte decizia instanței de apel, trimițând cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului promovat de A. împotriva sentinței şi a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SNGN B. S.A., soluţie care înglobează şi cererea de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de această parte în procedura recursului.