Admissibility of constitutional exception challenging interpretation of statute of limitations for conflict of interest as simple offense

Asupra recursului de faţă

În baza actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 190 din 31 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2016, printre altele, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea Ministerului Public de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv art. 154 alin. (2) C. pen.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. pen. anterior - art. 154 alin. (2) C. pen., s-a reţinut că aceasta este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, Înalta Curte, secţia penală a constatat că excepţia a fost invocată de procuror într-un dosar aflat pe rolul instanţei şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. pen. anterior - art. 154 alin. (2) C. pen., fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, nefiind însă îndeplinită condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei.

În examinarea cerinţei privind legătura cu soluţionarea cauzei, instanţa de fond a reţinut că problema principală care se impune a fi dezlegată este aceea de a se stabili dacă infracţiunea de conflict de interese, în forma în care a fost reţinută în cauză, este susceptibilă de a avea un moment al epuizării. În acest context s-a reţinut că infracţiunea fapt epuizat este posibilă doar în cazul anumitor categorii de infracţiuni, respectiv continue, continuate, progresive şi de obicei (neexistând controverse sub acest aspect), conflictul de interese fiind o infracţiune simplă, care nu cunoaşte o prelungire în timp a infracţiunii după momentul consumării.

În aceste condiţii, Înalta Curte, secţia penală a considerat că soluţionarea excepţiei nu este de natură să producă un efect concret asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind inadmisibilă.

Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv art. 154 alin. (2) C. pen. cuprinsă în Sentinţa penală nr. 190 din 31 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016, în termenul legal, inculpatul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 5 octombrie 2017, sub nr. x/2017, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 23 octombrie 2017.

Prin Încheierea din data de 23 octombrie 2017 s-a disjuns cauza având ca obiect recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv art. 154 alin. (2) C. pen., din cuprinsul Sentinţei penale nr. 190 din 31 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016, cauza fiind înregistrată aleatoriu sub nr. x/2017 fiind stabilit termen la data de 15 ianuarie 2018.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului intimatului inculpat la termenul din data de 15 ianuarie 2018 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. A admite că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanţei are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerinţelor de admisibilitate ce trebuie evaluate şi care, aşa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.

Totodată, referitor la examenul legăturii cu cauza se apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în procesul în care a intervenit astfel încât, decizia Curţii Constituţionale pronunţată în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

În cauza dedusă judecăţii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. pen. anterior, art. 154 alin. (2) C. pen., apreciind că dispoziţiile menţionate nu sunt constituţionale întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţia României, susţinând că, deşi infracţiunea de conflict de interese reţinută în sarcina inculpatului A. este o infracţiune simplă, aceasta ar cunoaşte un moment al epuizării, respectiv cel producerii rezultatului definitiv. Prin urmare, a susţinut procurorul, textele sunt constituţionale numai în măsura în care prin "data săvârşirii infracţiunii" de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale se înţelege data realizării definitive a folosului patrimonial/data producerii definitive a rezultatului infracţiunii.

Analizând argumentele invocate în cadrul motivelor scrise şi orale de apel, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că prin excepţia de neconstituţionalitate invocată nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, ci, astfel cum corect a observat prima instanţă, se tinde la interpretarea şi aplicarea legii penale, respectiv a se stabili că infracţiunea de conflict de interese, în forma în care a fost reţinută în cauză, este susceptibilă de a avea un moment al epuizării.

În acest context se reţine că pentru a determina momentul de la care curge termenul de prescripţie a răspunderii penale, este necesar a se stabili cărei categorii şi tip de unitate infracţională aparţine infracţiunea de conflict de interese întrucât, atât potrivit dispoziţiilor anterioare (art. 122 C. pen. anterior) cât şi celor în vigoare (art. 154 C. pen.), curgerea termenului este reglementată distinct.

Astfel, pentru infracţiunea simplă, acesta curge de la data săvârşirii infracţiunii, pentru infracţiunea continuă, de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor progresive, de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, însă se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

Or, conflictul de interese este o infracţiune simplă, elementul său material constând într-o activitate unică care produce rezultatul tipic al infracţiunii. Aceasta nu poate fi calificată ca fiind o infracţiune continuă, ce presupune prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, după cum nu poate fi calificată nici ca infracţiune progresivă.

Aşadar, apare ca fiind evident că promovarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate arătată nu a fost determinată de o contradicţie concretă a textelor criticate pentru neconstituţionalitate cu prevederile constituţionale, în realitate critica vizând modul concret de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor pretins neconstituţionale de către prima instanţă şi, subsecvent, de către instanţa de control judiciar.

Prin urmare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

În raport de argumentaţia ce precede, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv art. 154 alin. (2) C. pen., din cuprinsul Sentinţei penale nr. 190 din 31 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentei cauze vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 260 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 122 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv art. 154 alin. (2) C. pen., din cuprinsul Sentinţei penale nr. 190 din 31 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentei cauze rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 260 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - LM