Abuse of service instigation: scope of service duties under O.U.G. 26/2012 and Constitutional Court Decision 405/2016 for criminal liability.

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 120/D din 29.03.2016, pronunţată de Tribunalul Bacău, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 C. pen. din 1969, art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen. şi art. 5 C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

A fost condamnat inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 C. pen. din 1969, art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen. şi art. 5 C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

A fost interzis inculpaţilor exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. în condiţiile şi pe durata prev. de art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. a fost dispusă suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată inculpaţilor.

În baza art. 82 C. pen. a fost stabilit termen de încercare pentru fiecare inculpat de 4 ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

A fost atrasă atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii a fost suspendată şi executarea pedepsei accesorii pentru fiecare inculpat.

A fost condamnat inculpatul C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din art. 47 C. pen. rap. art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

A fost repusă în individualitate pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare şi 1 an şi 4 luni pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen. aplicată prin Sentinţa penală nr. 1920 din 29.10.2013 a Judecătoriei Bacău rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 356 din 14.05.2014 a Curţii de Apel Bacău în pedepsele de 1 an şi 4 luni închisoare şi 1 an şi 4 luni pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv 1 an închisoare.

În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. din 1969 a contopit pedepsele urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 1 an şi 4 luni pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen.

A fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. în condiţiile şi pe durata prev. de art. 71 alin. (2) C. pen.

A fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada executată din data de 15.05.2014 până la data de 24.03.2015.

Au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata sumei de 22.000 RON cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă SC F. SA Bacău prin lichidator judiciar SC D. SPRL.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii la plata sumei de câte 1500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel inculpaţii B., A. şi C.

Prin Decizia penală nr. 215 din 20 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 120/D/2016 din 29.03.2016 a Tribunalului Bacău, pronunţată în Dosarul nr. x/2014 care, a fost desfiinţată, în parte, sub aspectul laturii penale în ceea ce priveşte înlăturarea dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen. din 1969 în privinţa inculpaţilor A. şi B., al majorării pedepselor aplicate acestor inculpaţi, al majorării corespunzătoare a termenului de încercare în privinţa aceloraşi inculpaţi şi al precizării temeiului legal pentru aplicarea pedepselor accesorii tuturor inculpaţilor.

Rejudecând cauza în aceste limite a fost înlăturată reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen. din 1969 şi majorată pedeapsa aplicată inculpatului A. de la 2 (doi) ani închisoare la minimul legal de 3 (trei) ani închisoare.

A fost menţinută dispoziţia de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului, stabilind un termen de încercare de 5 ani, conform art. 82 C. pen. din 1969.

A fost majorată pedeapsa aplicată inculpatului B. de la 2 (doi) ani închisoare la minimul legal de 3 (trei) ani închisoare.

A fost menţinută dispoziţia de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului, stabilind un termen de încercare de 5 ani, conform art. 82 C. pen. din 1969.

Au fost reţinute disp. art. 12 din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969, fiind legea penală mai favorabilă, ca temei de drept al aplicării pedepselor accesorii faţă de inculpaţii A., B. şi C.

Au fost menţinute toate celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. au fost respinse, ca nefondate, apelurile promovate de inculpaţii A. şi C. împotriva aceleiaşi hotărâri.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) şi (4) C. proc. pen. a obligat apelanţii inculpaţi A., B. şi C. la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie, la data de 12 mai 2017, inculpatul C., prin care a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, a solicitat în temeiul art. 441 C. proc. pen. suspendarea executării hotărârii până la judecarea prezentului recurs.

Prin încheierea din data de 11 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2014 a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul C. împotriva Deciziei penale nr. 215/2017 din data de 20 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casaţie la Completul 8 şi s-a fixat termen la data de 22.11.2017, cu citarea părţilor.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul C. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.. De asemenea, s-a apreciat că îndeplineşte condiţia prevăzută de 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., inculpatul C. invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

S-a reţinut că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul C. din perspectiva dispoziţiilor art. 440 alin. (1) C. proc. sunt admisibile, motivele invocate încadrându-se în cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Referitor la cererea privind suspendarea executării hotărârii recurate, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată în raport de natura infracţiunii săvârşite şi motivele de recurs în casaţie invocate.

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul C. împotriva Deciziei penale nr. 215 din data de 20 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.

În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casaţie, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Aşa cum reiese chiar din Expunerea de motive la proiectul noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către curtea de apel.

Prin recursul în casaţie este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casaţie vizează, aşadar, exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalităţii, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfăşoare în conformitate cu dispoziţiile legale. Cu alte cuvinte, scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel şi nu vizează temeiul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 447 C. proc. pen., instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

În susţinerea căii extraordinare de atac, inculpatul C. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casaţie anterior menţionat, recurentul inculpat C. a susţinut că, în cauză, se impune pronunţarea unei soluţii de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., arătând, în esenţă, că instanţa de apel, în aplicarea efectelor Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, a constatat în mod greşit că, în conţinutul ei concret, fapta săvârşită de acesta este incriminată în legislaţia penală, îndeplinind tipicitatea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu prev. de art. 25 C. pen. din 1969 prin raportare la art. 297 şi art. 248 C. pen. din 1969.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel, în verificarea existenţei infracţiunii de abuz în serviciu, ulterior publicării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, a făcut o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material, respectiv a prevederilor O.U.G. nr. 26 din 6 iunie 2012, constatând în mod eronat că acest act normativ interzicea încheierea contractului de asistenţă juridică nr. x din 7 ianuarie 2013 pe numele şi pe seama inculpatului C.

Astfel, a arătat că, în mod greşit, prin aplicarea greşită a legii, instanţa de apel a constatat că prin încheierea contractului de asistenţă juridică nr. x din 7 ianuarie 2013 SC F. SA Bacău a încălcat interdicţia înscrisă în art. 1 din O.U.G. nr. 26 din 6 iunie 2012. Or, această interdicţie se aplică doar situaţiilor în care titular al contractului de asistenţă juridică sau reprezentare juridică este chiar autoritatea, instituţia publică sau societatea comercială cu capital de stat care intră sub incidenţa acesteia, care încheie contractul în vederea apărării unor interese proprii, art. 1 din O.U.G. nr. 26 din 6 iunie 2012 nu reglementează în niciun fel situaţia contractelor de asistenţă juridică încheiate de autorităţile, instituţiile publice sau societăţile comerciale cu capital de stat pe numele şi pe seama altor persoane, în îndeplinirea unor obligaţii contractuale.

În speţă, s-a menţionat că SC F. SA Bacău avea obligaţia contractuală de a suporta cheltuielile cu onorariul în cadrul oricărui contractul de asistenţă juridică sau reprezentare juridică ocazionat de existenţa unui litigiu în care directorul comercial inculpatul C. ar fi fost angrenat ca urmare a exercitării obligaţiilor decurgând din această calitate, potrivit contractului de mandat semnat între societate şi acesta.

Drept urmare, a precizat că în cuprinsul contractului de asistenţă juridică s-a prevăzut în mod expres că acesta vizează asistarea şi reprezentarea pentru d-nul director comercial C. la Judecătoria Bacău - Dosar nr. x/2012, contractul nu a fost încheiat pentru reprezentarea intereselor proprii ale SC F. SA Bacău, astfel încât nu îi erau aplicabile interdicţiile prevăzute în art. 1 din O.U.G. nr. 26 din 6 iunie 2012.

Totodată, a arătat că instanţa de apel avea obligaţia să verifice dacă fapta reţinută în sarcina sa, a fost dezincriminată prin pronunţarea Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, întrucât fie nu există o îndeplinire a unui act în mod defectuos fie, întrucât atribuţiile de serviciu încălcate nu sunt prevăzute în acte normative de aceeaşi forţă juridică.

În concluzie, a arătat că trebuia să se constate că sunt incidente disp. art. 4 C. pen., astfel încât deşi fapta imputată există, aceasta nu mai este prevăzută de legea penală, împrejurare care atrage achitarea acestuia.

Înalta Curte reţine că, recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Raportat de criticile aduse deciziei de condamnare de către recurentul inculpat, întemeiate pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că, în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie, se poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute de legea penală în sensul că acestea constituie infracţiuni.

Astfel, pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte menţionează că pentru a verifica dacă inculpatul C. a fost condamnat pentru o faptă prevăzută de legea penală, instanţa de recurs în casaţie are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel - care nu poate fi schimbată.

Având în vedere criticile recurentului inculpat ce au vizat, din perspectiva Decizie Curţii Constituţionale nr. 405 din 5 iunie 2016, inexistenţa unei suprapuneri a situaţiei de fapt pe elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, astfel cum este reglementat de norma de incriminare după adoptarea Deciziei nr. 405/2016, acestea pot fi circumscrise punctului 7 al articolului 438 C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală, urmând a fi analizate.

Prin Decizia penală nr. 215 din 20 martie 2017 a instanţei de apel s-a reţinut că activitatea infracţională a inculpatului C. constă în aceea că a încheiat, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu şi l-a instigat pe inculpatul A. să-şi încalce atribuţiile de serviciu, în legătură cu încheierea şi executarea contractului de asistenţă juridică, înregistrat la SC F. Bacău SA sub nr. x din 07.01.2013, contract ce avea ca obiect asistarea şi reprezentarea directorului comercial C. la Judecătoria Bacău în Dosarul nr. x/2012, în care se efectuat cercetări faţă de C. sub aspectul infracţiunilor de şantaj şi abuz în serviciu iar pentru onorariul de 22.000 de RON a fost emisă factura fiscală nr. x din 07.01.2013 de către Cabinetul de avocat E., achitată de către SC F. Bacău în perioada 29.01.2013 - 28.08.2013 prin OP x.

În motivarea decizie s-a reţinut că ansamblul probelor a relevat că inculpatul C. şi-au încălcat atribuţiile de serviciu prin participarea la încheierea şi executarea acestui contract de asistenţă juridică întrucât a acţionat strict în interesul său, fără a avea o bază legală sau contractuală. Potrivit contractului de mandat nr. x din 14.11.2012 (în baza căruia inculpatul C. îşi desfăşura activitatea de director economic în cadrul F. Bacău) acesta beneficia, în calitate de titular, "de asistenţă şi reprezentare juridică pe cheltuiala societăţii în orice litigiu în care persoana sa este angrenată ca urmare a exercitării obligaţiilor decurgând din calitatea de director, cu excepţia cazului în care există un conflict de interese între societate şi director" (art. 6.5 lit. j)) . Acest drept nu era însă absolut, fiind subsumat atât prevederilor generale ale contractului - art. 2.1, potrivit căruia obiectul acestuia era împuternicirea mandatarului de a efectua acte şi fapte de comerţ licite - cât şi condiţiilor generale de valabilitate a contractelor, respectiv necesitatea ca obiectul acestora să fie licit.

Or, inculpatul C. fusese trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de şantaj şi abuz în serviciu, fapte săvârşite în exercitarea şi profitând de atribuţiile sale de serviciu în cadrul F. SA. Ca atare, această legătură între fapte şi calitatea sa nu justifica în opinia instanţei de control judiciar suportarea de către societate a onorariului apărătorului său ales. Astfel, a concluzionat instanţa de control judiciar, că săvârşirea de infracţiuni nu intră în obiectul contractului de mandat şi, în consecinţă, inculpatul C. nu putea beneficia de drepturile decurgând din acesta.

Înalta Curte reţine că prin considerentele Deciziei nr. 405 din 15.06.2016 a Curţii Constituţionale a României publicată în M. Of. nr. 517/08.07.2016, s-a precizat că scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, de a apăra valori sociale identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual.

Totodată, a mai reţinut instanţa de contencios constituţional referitor la îndatoririle legate de o anumită funcţie sau de un anumit loc de muncă, că există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaţilor în genere, altele, în acte normative cu caracter special iar îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi care are ca scop realizarea obligaţiei prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuţia de serviciu, cât şi la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ţine de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ţine de autoevaluarea acţiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referinţă principal normativul actului care reglementează atribuţia de serviciu respectivă.

Întrucât standardul obiectiv este determinat şi circumscris prescripţiei normative, reglementarea atribuţiilor de serviciu şi a modalităţii de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard, care nu poate să aibă o întindere mai largă decât prescripţia normativă în domeniu, din perspectiva respectării principiului principiul previzibilităţii. Prin urmare, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ, chiar dacă anumite acţiuni, ce însoţesc exercitarea unei atribuţii de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanţă/cutumă.

În ceea ce priveşte sfera actelor normative la care organele judiciare se pot raporta în aprecierea atribuţiilor de serviciu s-a reţinut că ea se limitează la legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi nu la acte de nivel inferior acestora. Referitor la ordonanţele Guvernului (inclusiv ordonanţele de urgenţă), a reţinut că, nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu a legii, fiind supuse aprobării Parlamentului.

Prin urmare, având în vedere aspectele statuate de Curte în considerentele Decizie nr. 405/2006, se constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului C. astfel cum a fost descrisă în hotărârea instanţei de apel, a vizat încălcarea unor îndatoriri de serviciu reglementate într-un act normativ cu putere de lege, respectiv O.U.G. nr. 26 din 6 iunie 2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi completare a unor acte normative.

Împrejurarea că în conţinutul deciziei, pronunţate anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Decizie nr. 405/2006, data de la care aceasta îşi produce efectele, nu se face referire la dispoziţie legală expresă, ci se reţine ca situaţie de fapt participarea inculpatului C. la încheierea şi executarea contractului de asistenţă juridică nr. x din 14.11.2012, sens în care s-a apreciat că a acţionat strict în interesul său, fără a avea o bază legală sau contractuală, situaţie relevată şi de interpretarea dată de instanţă a art. art. 6.5 lit. j) din contractul de mandat al inculpatului la F. Bacău, nu pot conduce la aprecierea că atribuţiile de serviciu încălcate de inculpat nu se regăsesc într-o prescripţie normativă cu caracter previzibil.

Astfel, se constată că la momentul comiterii faptei de către inculpatul C. era în vigoare O.U.G. nr. 26/2012, care în conţinutul art. 1 alin. (1) impunea autorităţilor şi instituţiilor publice ale administraţiei publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi regiilor autonome care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică interdicţia de a achiziţiona servicii juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, reglementare cunoscută de inculpat tocmai în virtutea funcţiei şi atribuţiilor desfăşurate la SC F. Bacău SA, respectiv de director economic şi pe care acesta trebuia să o respecte.

Ca atare, participarea inculpatului C. la încheierea şi executarea contractului de asistenţă juridică nr. x din 14.11.2012 prin determinarea inculpatului A. să încheie acest contract, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2012, act normativ cu putere de lege, iar respectarea dispoziţiilor legale menţionate reprezintă o atribuţie ce îi incumbă inculpatului în virtutea funcţiei respectiv, director economic la SC F. Bacău.

Apărările inculpatului că dispoziţiile normative nu se aplică întrucât vizau entităţile enumerate expres în conţinutul art. 1 alin. (1) nu pot fi primite având în vedere scopul adoptării actului normativ (reducerea cheltuielilor şi întărirea disciplinei financiare), prin urmare, impunerea interdicţiei de a de a achiziţiona servicii juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare viza şi reprezentanţii acelor entităţi.

Pe cale de consecinţă, faţă de elementele faptice stabilite definitiv de instanţa de apel şi având în vedere considerentele Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte pentru argumentele arătate anterior, consideră că nu este întemeiată critica recurentului inculpat C. în sensul dezincriminării faptei de abuz în serviciu, în forma instigării, reţinută de cele două instanţe în sarcina sa.

În susţinerea cazului de recurs în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., inculpatul C. a mai invocat şi faptul că instanţa de control judiciar a dat o interpretare eronată dispoziţiilor din contractul de mandat, analiză cere excede însă verificărilor ce pot fi efectuate în calea de atac a recursului în casaţie, fiind o chestiune reapreciere a probelor. Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul C. împotriva Deciziei penale nr. 215 din data de 20 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat C. şi intimatul inculpat A., în sumă de câte 90 RON, respectiv onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în sumă de 360 RON, va rămâne în sarcina statului.

În ceea ce priveşte solicitarea intimaţilor - inculpaţi A. şi B. dat fiind respingerea recursului în casaţie a recurentului - inculpat inculpatul C. nu se mai impune examinarea cererii de recurs în casaţie prin prisma dispoziţiilor art. 443 C. proc. pen. în ceea ce priveşte efectul extensiv al recursului în casaţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul C. împotriva Deciziei penale nr. 215 din data de 20 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat C. şi intimatul inculpat A., în sumă de câte 90 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în sumă de 360 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 noiembrie 2017.

GGC - ED