Cassation review of bribery and influence peddling convictions: jurisdiction of assimilated legal staff and limits of factual review in extraordinary appeals.

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 223/A din 20 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 167/F din 19 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, în baza art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen.

În baza art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen.

În baza art. 38 - 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani, sporită cu 1 an, în final, inculpatul A. urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen.

S-a menţinut măsura controlului judiciar aplicată inculpatului.

S-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi a arestului preventiv, de la 21 ianuarie 2015 la 10 iulie 2015.

În baza art. 290 alin. (5) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 70 euro.

În baza art. 291 alin. (2) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 2.500 euro.

S-au menţinut măsurile asiguratorii luate prin ordonanţa de instituire a sechestrului asigurator a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie din data de 2.03.2014.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 102.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

II. Prin Decizia penală nr. 223/A din 20 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 167/F din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi, în rejudecare:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară şi accesorie, în pedepsele componente:

- 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară şi accesorie, pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

- 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară şi accesorie, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

- sporul de 1 an închisoare.

A fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi a fost condamnat inculpatul A. (cetăţenia română, profesia - jurist, ocupaţia - judecător, locul de muncă - Ministerul de Justiţie, studii superioare, situaţia militară - stagiul militar satisfăcut, fără antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 38-39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani, sporită cu 1 an, în final, inculpatul A. urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

A fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 290 alin. (5) C. pen., cu referire la confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 70 euro.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului, în sumă de 130 RON, s-a dispus a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

III. Împotriva hotărârii instanţei de apel, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

Recurentul a invocat în susţinerea căii extraordinare de atac cazurile de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 şi 12 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

În motivarea incidenţei primului caz de recurs în casaţie invocat, inculpatul a susţinut în esenţă că, avea calitatea de director în cadrul Ministerului Justiţiei, funcţie asimilată funcţiei de procuror de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ce priveşte recursul în casaţie declarat de inculpat, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 428 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se constată că în motivele scrise acesta a invocat următoarele critici:

1.neîndeplinirea elementelor de tipicitate infracţională sub aspectul infracţiunii de dare de mită. Lipsa prevederii în legea penală.

A susţinut că, raportat la modul de redactare al art. 290 C. pen., pentru îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de dare de mită este necesară constatarea îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de art. 289 C. pen., potrivit raportului de corelativitate dintre infracţiunile de luare/dare de mită, respectiv: (i) existenta unui funcţionar public, (ii) care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde, primeşte ori acceptă promisiunea unor foloase, (iii) foloasele să fie dintre acelea "care nu i se cuvin" (iv) fapta să fie "în legătură cu" un act ce intră în îndatoririle sale de serviciu, iar nu doar a unei părţi din aceste condiţii.

Or, actele şi probele cauzei nu relevă decât existenţa primei condiţii cerute de lege, aspect ce atrage consecinţa lipsei de tipicitate a infracţiunii de dare de mită.

- instanţa de apel nu a avut în vedere un alt element esenţial al infracţiunii de dare de mită din perspectiva variantei alternative a promisiunii de foloase necuvenite, respectiv definiţia noţiunii de "promisiune" şi condiţiile în care acţiune de "a promite" poate fi angajantă din punct de vedere al răspunderii penale.

Din această perspectivă, a susţinut că în C. pen. nu se regăseşte nicio definiţie a noţiunii de "promisiune" sau a acţiunii de "a promite".

- promisiunea de foloase necuvenite trebuie să existe, să fie certă, să nu lase loc niciunei interpretări şi să nu fie vagă ori iluzorie; se impune a se constata că acţiunea reţinută în sarcina inculpatului nu este aptă a produce efectele juridice specifice ale promisiunii, fapta nefiind astfel prevăzută de legea penală.

- instanţa de apel a omis să constate că în cauză nu s-a produs rezultatul socialmente periculos specific infracţiunii de dare de mită, lipsa acestui element constitutiv infracţional determinând neprevederea faptei în legea penală.

- nu este îndeplinită nici condiţia ca foloasele promise funcţionarului public să fie necuvenite.

- nu este îndeplinită nici condiţia ca fapta să vizeze coruperea funcţionarului public, pentru îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

2. neîndeplinirea elementelor de tipicitate infracţională sub aspectul infracţiunii de trafic de influenţă. Lipsa prevederii în legea penală.

- raportat la situaţia de fapt reţinuta de instanţa de apel, în baza probelor legal administrate, în cauză lipseşte promisiunea de a determina un funcţionar public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intra în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Or, în lipsa unei atare promisiuni, fapta de pretindere, primire ori acceptare a promisiunii de bani sau alte foloase săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, în vederea determinării acestuia să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intra în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, nu poate constitui infracţiunea de trafic de influenţă.

Prin urmare, se impune a se constata că aplicarea în mod judicios a dispoziţiilor legale conduce la concluzia ca cerinţa esenţială a promisiunii nu este îndeplinită în cauză, în condiţiile în care o asemenea promisiune trebuie să existe, să fie certă, să nu lase loc niciunei interpretări şi să nu fie vagă ori iluzorie, cu consecinţa imposibilităţii încadrării faptei în tipicitatea infracţională a traficului de influenţă, împrejurare pe care instanţa de apel a omis să o constate.

- în condiţiile în care în C. pen. nu se regăseşte nicio definiţie a noţiunii de "promisiune" sau a acţiunii de "a promite", cerinţa esenţială a infracţiunii de trafic de influenţă privind promisiunea se impunea să fie analizată în raport de dreptul comun (C. civ.).

- hotărârea de condamnare a fost dispusă cu încălcarea dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea de condamnare nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.

- greşita aplicare a dispoziţiilor legale de către instanţa de apel raportat la împrejurarea că aceasta a interpretat şi aplicat extensiv în defavoarea inculpatului legea penală, utilizând conţinutul infracţiunii asupra unor fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, în condiţiile în care nu a constatat fără dubiu întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii.

- neîndeplinirea în cauză a cerinţei esenţiale ca foloasele să aibă caracter necuvenit, respectiv să aibă caracter de retribuţie, de răsplată, de contraechivalent al obligaţiei asumate de autorului traficului de influenţă, împrejurări esenţiale din perspectiva conţinutului constitutiv al infracţiunii, care însă au fost omise de analiza instanţei de apel.

3. neconformitatea Deciziei nr. 223A din 20.06.2017 cu regulile de drept aplicabile din perspectiva efectuării procedeelor probatorii

- în totală opoziţie cu cele statuate de Curtea Constituţională a României în cuprinsul Deciziei nr. 51/2016, instanţa de apel a menţinut şi a considerat determinantă proba convorbirii ambientale dintre inculpat şi martora B., deşi aceasta a fost obţinută nelegal şi este nulă de drept, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 102 C. proc. pen., aceasta nu poate fi folosită în procesul penal.

4. neconformitatea Deciziei nr. 223A din 20.06.2017 cu regulile de drept aplicabile în materia stabilirii cheltuielilor de judecată

Instanţa de apel a menţinut sentinţa apelată sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite de instanţa de fond în sarcina inculpatului, respectiv suma de 102.000 RON, dintre care 100.000 RON stabilite de procuror drept cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penală, iar 2.000 RON cheltuieli judiciare efectuate în cursul judecăţii în prima instanţă.

5. aplicarea pedepsei complementare în alte limite decât cele prevăzute de lege

Potrivit dispoziţiilor art. 67 C. pen., pedeapsa complementară se aplică "dacă este necesar" această menţiune se interpretează în sensul instituirii unei obligaţii pentru instanţa de judecată de a motiva necesitatea, obligaţie legală care în cauză nu a fost îndeplinită, instanţele de judecată omiţând orice fel de referire la pedepsele complementare aplicate.

A mai susţinut că instanţa de apel i-a aplicat pedeapsa complementară a interdicţiei unor drepturi pe o durată de 5 ani, în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 166 alin. (1) lit. a) C. pen., reabilitarea judecătorească poate fi cerută după 4 ani de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale.

Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A., se constată că acesta este nefondat.

Examinând recursul în casaţie din perspectiva cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, "Pe durata îndeplinirii funcţiei, personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional de Criminologie, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice şi din Institutul Naţional al Magistraturii este asimilat judecătorilor şi procurorilor în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle, inclusiv susţinerea examenului de admitere, evaluarea activităţii profesionale, susţinerea examenului de capacitate şi de promovare, dispoziţiile prezentei legi aplicându-se în mod corespunzător".

Statutul judecătorilor şi procurorilor este reglementat la nivel constituţional, în art. 125 pentru judecători şi în art. 132 pentru procurori, dispoziţii care fac parte din titlul III "Autorităţile publice", cap. VI "Autoritatea judecătorească", secţiunea 1 "Instanţele judecătoreşti" (art. 124-130), secţiunea a 2-a "Ministerul Public" (art. 131,132) şi secţiunea a 3-a "Consiliul Superior al Magistraturii" (art. 133,134).

În concret, prin atribuţiile de serviciu îndeplinite în activitatea persoanelor ce ocupă o funcţie de personal asimilat nu sunt efectuate activităţi specifice magistraturii, adică dintre cele realizate de judecători sau procurori, nu îndeplineşte activităţi judiciare în sensul celor prevăzute de Constituţia României, fiind în parte subordonat administrativ puterii executive, fără a putea fi vorba de independenţa judecătorilor sau stabilitatea procurorilor.

În ce priveşte competenţa după calitatea persoanei, reglementată de art. 38 şi art. 40 din C. proc. pen., relativ la calitatea de judecător sau procuror a persoanei care săvârşeşte o infracţiune, nu se poate aplica, prin extindere, şi cu privire la personalul asimilat judecătorilor şi procurorilor. C. proc. pen. conţine dispoziţii referitoare la competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei a instanţelor judecătoreşti, iar, dacă legiuitorul ar fi înţeles să includă şi personalul asimilat, ar fi existat prevederi exprese în acest sens.

Examinând recursul în casaţie din perspectiva cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se constată următoarele:

Cazul de casare invocat de inculpat are în vedere situaţia în care s-a săvârşit o faptă pe care în mod greşit instanţa a considerat-o infracţiune, întrucât în realitate, fapta nu se găseşte în niciuna dintre prevederile legii penale ca infracţiune. Este situaţia faptelor care au un caracter civil, comercial, ş.a. ori situaţia dezincriminării unei fapte prevăzute de legea penală.

În analiza acestui caz de recurs în casaţie se pot supune verificării instanţei critici cu privire la corespondenţa dintre fapta concretă cu descrierea conţinută în norma de incriminare, în sensul dacă se suprapune modelului legal creat de legiuitor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor de dare de mită şi trafic de influenţă, astfel cum sunt incriminate de preverile art. 290 alin. (1) şi art. 291 alin. (1) C. pen.

În sarcina inculpatului s-a reţinut că în ziua de 4.11.2014 a promis numitei B., judecător la Tribunalul Bistriţa care făcea parte din completul de judecată ce avea spre soluţionare un dosar civil al soţiei inculpatului, că va asigura promovarea de către fiul sus-numitei a examenului pentru notari stagiari, prin influenţa pe care şi-o va exercita, direct sau indirect, în schimbul obţinerii unei soluţii favorabile în respectivul dosar civil, eventual rezultată din probatoriul acestuia, întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de dare de mită."

În ce priveşte săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzut de art. 291 alin. (1) C. pen., instanţa de apel a reţinut că "soluţia de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă este legală şi temeinică", în timp ce instanţa de fond a reţinut că "inculpatul A., judecător cu grad de tribunal, a primit în luna noiembrie 2013 de la denunţătorul C., persoana condamnată penal în primă instanţă la data faptelor, indirect, foloase patrimoniale constând în plata cazării în perioada 29 mai - 1 iunie 2014 pentru sine şi o altă persoană de sex feminin (valoarea cazării fiind de 1620 RON), lăsând denunţătorul să creadă că are influenţă asupra magistraţilor din cadrul Curţii de Apel Constanta care soluţionau o cauza penală în care era implicat denunţătorul întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă."

În cauză, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de dare de mită şi trafic de influenţă corespund faptelor reţinute în concret în sarcina inculpatului.

Referitor la criticile formulate de apărare, privind neîndeplinirea elementelor de tipicitate infracţională ale infracţiunilor de dare de mită şi trafic de influenţă:

- sub aspectul promisiunii care nu a fost una certă, aceasta nu poate fi interpretată în înţelesul legii civile, dat fiind că, potrivit legii penale, infracţiunea de dare de mită este o infracţiune cu consumare anticipată, tentativa fiind asimilată faptei consumate. Promisiunea care constituie în fapt un început de executare a hotărârii infracţionale este suficientă pentru a consuma infracţiunea. De altfel, este fără relevanţă juridică împrejurarea că promisiunea a fost sau nu respectată sau dacă a fost urmată de o acceptare.

- referitor la necesitatea constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de art. 289 C. pen., potrivit raportului de corelativitate dintre infracţiunile de luare/dare de mită, este adevărat că legiuitorul a făcut trimitere la textul în care incriminează luarea de mită, însă aceasta nu înseamnă o preluare integrală a textului de lege, sub aspectul laturii obiective şi a subiectului activ nemijlocit.

Astfel, dacă în cazul infracţiunii de luare de mită, subiectul activ poate fi numai un funcţionar public, în cazul faptei de dare de mită, subiectul activ este nedeterminat, putând fi orice persoană, inclusiv un funcţionar.

În ce priveşte elementul material al infracţiunii de dare de mită acesta constă în acţiunea de corupere, concretizată fie prin promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui funcţionar în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării ori întârzierii îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

Drept urmare, pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii unor foloase nu puteau fi incidente în cauză, întrucât acestea sunt modalităţi alternative de realizare a elementului material în cazul infracţiunii de luare de mită.

- în ce priveşte critica în sensul că instanţa de apel a omis să constate că în cauză nu s-a produs rezultatul socialmente periculos specific infracţiunii de dare de mită, lipsa acestui element constitutiv infracţional determinând neprevederea faptei în legea penală, Înalta Curte reţine că infracţiunea de dare de mită nu este o infracţiune de rezultat, ci una de pericol, constând în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii şi probităţii serviciului şi funcţionarului respectiv.

- referitor la susţinerea că nu este îndeplinită condiţia ca foloasele promise funcţionarului public să fie necuvenite, Înalta Curte reţine că banii sau foloasele promise, cu privire la un act ilicit au întotdeauna caracter necuvenit.

În ce priveşte critica privind faptul că nu este îndeplinită nici condiţia ca fapta să vizeze coruperea funcţionarului public, pentru îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, Înalta Curte constată că, deşi se menţionează de către apărare că nu se contestă în niciun fel situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, această precizare este doar formală pentru că, în realitate, fondul criticilor formulată pe calea recursului în casaţie porneşte de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

În realitate, criticile sunt referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective, iar nu la lipsa elementelor de tipicitate infracţională, iar acestea reprezintă chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legii.

În susţinerea recursului, inculpatul a formulat critici, iterate şi în faţa instanţei de apel, cu privire la probele reţinute de instanţe (faptul că hotărârea de condamnare a fost dispusă cu încălcarea dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea de condamnare nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi) sau la procedeele probatorii (instanţa de apel a menţinut şi a considerat determinantă proba convorbirii ambientale dintre inculpat şi martora B., deşi aceasta a fost obţinută nelegal şi este nulă de drept, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 102 C. proc. pen., aceasta nu poate fi folosită în procesul penal).

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie este limitată exclusiv în drept. Aşadar, statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora sau modalitatea de administrare a probelor nu pot face obiectul cenzurii.

Nici critica privind neconformitatea deciziei recurate cu regulile de drept aplicabile în materia stabilirii cheltuielilor de judecată nu poate fi supusă analizei în această cale de atac, dat fiind că aceste aspecte nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de legiuitor.

În ce priveşte motivul de recurs în casaţie privind aplicarea pedepsei complementare în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin raportare la termenul de intervenire a reabilitării judecătoreşti, din perspectiva cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu este întemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (1) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

Art. 66 alin. (1) din C. pen. stabileşte conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, acesta constând în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi.

Înalta Curte constată că aplicarea pedepsei complementare a respectat condiţiile legale, respectiv pedeapsa principală stabilită este închisoarea. În ce priveşte cealaltă condiţie cumulativă, excede analizei în prezentul cadru procesual, întrucât presupune aprecieri pe fondul cauzei.

Cât priveşte critica referitoare la cuantumul pedepsei complementare, care este mai mare decât termenul de reabilitare, Înalta Curte reţine că acesta se încadrează în cuantumul prevăzut de lege, iar momentul începerii executării pedepsei interzicerii unor drepturi coincide cu momentul în care pedeapsa principală (închisoarea) a fost executată.

Având în vedere că în cauză nu sunt incidente cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 şi 12 C. proc. pen., instanţa va respinge ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 223/A din 20 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 223/A din 20 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 aprilie 2018.

GGC - ED