Damages for loss of use after rejected execution objection: appeal allowed, decision quashed and remanded

Acţiune în daune întemeiată pe dispoziţiile art. 720 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Executarea silită. Dispoziții generale. Contestația la executare

Index alfabetic: acţiune în daune

contravaloarea lipsei de folosinţă

bun imobil

act de adjudecare

contestaţie la executare

C. proc. civ., art. 720 alin. (3), art. 801, art. 802, art. 853 alin. (2),

art. 855 alin. (1), art. 856 alin. (1)-(2)

Potrivit dispoziţiilor art. 720 alin. (3) C. proc. civ., în cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei.

Astfel, contestatorul are o dublă răspundere, condiționată de existența sau inexistența relei-credințe, în sensul că răspunderea pentru prejudiciul cauzat va fi declanșată în situația respingerii contestației la executare, iar în caz de rea-credință această răspundere va fi dublată de o răspundere constând în amenda judiciară.

Aceste dispoziţii legale sunt în sensul că despăgubirea poate fi dispusă ori de câte ori se constată întârzierea executării, fără ca legea să impună vreo condiție specială, culpa procesuală a contestatorului căruia i s-a respins în mod definitiv contestația fiind suficientă.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a acestor prevederi atunci când a condiţionat, prin hotărârea pronunţată, admiterea acţiunii în daune pentru lipsa de folosinţă a imobilului adjudecat, urmare a respingerii contestaţiei la executare, de reaua-credinţă a contestatorului.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2679 din 9 decembrie 2021

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile Codului de procedură civilă în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 138/2014.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 21 iulie 2017 sub nr. x/3/2017, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. SA, a solicitat instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 64.000 Euro în echivalent lei la data plăţii, reprezentând echivalentul sumei de 2.000 Euro/lună pentru perioada cuprinsă între 18 iulie 2014 şi 12 aprilie 2017, sumele solicitate reprezentând despăgubiri (daune materiale) pentru lipsa de folosinţă a imobilului din Bucureşti, strada C. nr. 31-33, apartament nr. 3, sector 1.

Prin sentinţa civilă nr. 3357/2018 din 8 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. SRL a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 817/2020 din 9 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 3357/2018 din 8 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă. A fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. SRL a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine că hotărârea atacată de instanţa de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept procesual şi substanţial.

Astfel, în opinia recurentei, decizia a fost pronunţată cu încălcarea/interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 720 C. proc. civ. (în forma pe care acest articol o avea la data înregistrării cererii de chemare în judecată) şi ale dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 şi urm. C. civ.

Cu titlu principal, recurenta susţine că dispoziţiile art. 720 alin. (3) C. proc. civ. sunt veritabile norme de drept material, chiar dacă sunt stipulate în cadrul Codului de procedură civilă, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, recurenta consideră că instanţa de recurs urmează să se raporteze la noţiunea de normă de drept material ca fiind orice normă care oferă persoanelor fizice sau juridice drepturi distincte şi care se nasc în patrimoniul lor, în virtutea legii, indiferent de actul normativ unde aceste norme sunt prevăzute, în sensul că nu toate normele prevăzute în Codul de procedură civilă sunt norme procedurale aşa cum şi anumite acte de drept material au anumite dispoziţii procedurale (de exemplu Legea nr. 85/2014, Legea nr. 554/2004, Legea nr. 31/1990). Ceea ce primează în această situaţie este scopul unei norme juridice edictate de către legiuitor, şi nu actul normativ unde această normă este edictată.

Cu toate acestea, în măsura în care instanţa de recurs va considera că art. 720 alin. (3) C. proc. civ. este o normă de procedură, recurenta consideră, în subsidiar, că în această situaţie ar fi incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., decizia instanţei de apel fiind lovită de nulitate.

Aşadar, este evident că vătămarea care i s-a produs reclamantei, respectiv respingerea cererii de apel, nu poate fi acoperită decât prin casarea hotărârii judecătoreşti afectată de cauza de nulitate.

Astfel, indiferent de calificarea ca normă de drept material sau de drept procesual, instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 720 alin. (3) C. proc. civ. când a condiţionat admiterea acţiunii în daune, urmare a respingerii unei contestaţii la executare, de reaua-credinţă a contestatorului; incidenţa unui caz de răspundere civilă delictuală obiectivă, în materie procesuală.

Art. 720 alin. (3) C. proc. civ. stabileşte o răspundere obiectivă, fiind suficientă respingerea contestaţiei la executare pentru ca cel care a formulat-o să fie obligat la plata de despăgubiri pentru întârzierea executării silite, condiţia faptei ilicite ea element al răspunderii civile delictuale fiind îndeplinită.

Cel mai bun argument în acest sens este că legea însăşi nu impune condiţia relei-credinţe sau a abuzului de drept procesual prin formularea contestaţiei la executare pentru a putea cere ulterior daune pentru întârzierea executării, ca urmare a respingerii contestaţiei la executare.

Deci legea distinge clar, expres între situaţia „simplei” respingeri a contestaţiei şi situaţia respingerii contestaţiei formulată cu rea-credinţă, caz în care culpa contestatorului este şi mai gravă şi este sancţionată mai sever, cu daune şi amenda civilă.

În acest sens, rezultă că numai prin interpretarea şi aplicarea greşită a legii instanţa de apel a putut concluziona că art. 720 alin. (3) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a abuzului de drept procesual în materia contestaţiei la executare şi să condiţioneze acordarea despăgubirilor de dovedirea exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale.

Corecta aplicare a art. 720 alin. (3) C. proc. civ. este în sensul că în această situaţie contestatorul va avea o dublă răspundere, condiţionată de existenţa sau inexistenţa relei credinţe în sensul că (i) răspunderea pentru prejudiciul cauzat va fi declanşată în situaţia respingerii contestaţiei la executare, iar (ii) în caz de rea-credinţă această răspunderea va fi dublată de o răspundere constând în amendă judiciară.

Fundamentul juridic al acţiunii întemeiată pe art. 720 alin. (3) C. proc. civ. îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, respectiv fapta culpabilă a unei persoane materializată în plan procesual prin declanşarea unei acţiuni - contestaţie la executare care, în circumstanţe concrete, împiedică o altă parte să finalizeze executarea silită, iar acţiunea (contestaţia) este respinsă ca nefondată.

În asemenea condiţii, reclamantul (contestatorul) este dovedit a fi în culpă procesuală şi trebuie să răspundă pentru fapta ilicită constând în introducerea unei acţiuni în justiţie respinsă ca nefondată.

În acest sens, răspunderea stabilită conform art. 720 alin. (3) C. proc. civ. se completează cu celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, astfel cum aceasta este reglementată de art. 1349 şi 1357 C. civ.

Se observă că standardul în materie delictuală este răspunderea pentru cea mai uşoară culpă şi nu doar în caz de rea-credinţă cum în mod greşit a raţionat instanţa de apel.

Or, câtă vreme însăşi instanţa de apel admite că în speţă ne regăsim în prezența unei răspunderi civile delictuale, acordarea unui tratament preferenţial intimatei, prin reţinerea unei răspunderi delictuale doar în caz de rea-credinţă, reprezintă o încălcare a regulilor care reglementează acest tip de răspundere civilă şi care prevăd că autorul faptei ilicite răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Aşadar, numai printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 730 alin. (3) C. proc. civ. şi ale art. 1349 şi 1357 şi urm. C. civ., instanţa de apel a creat în beneficiul intimatei un tip de răspundere (doar în caz de rea-credinţă) deosebit de favorabil şi care este contrară regulilor în materie de răspundere delictuală.

Mai susţine recurenta că, în speţă, se putea constata cu uşurinţă abuzul de drept procesual comis de B. prin continuarea judecăţii contestaţiei la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2014; omisiunea luării în considerare de către instanţa de apel şi nepronunţarea cu privire la aceste aspecte.

În cazul de faţă, raportat la modul cum s-au derulat acţiunile judiciare formulate de B., recurenta a arătat că culpa este agravată de împrejurarea că B. a stăruit în contestaţia la executare împotriva actului de adjudecare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2014 chiar şi după ce problema de drept pe care a invocat-o a fost dezlegată definitiv în contestaţia la executare împotriva procesului-verbal de licitaţie din dosarul nr. y/299/2014, respectiv a solicitat repunerea pe rol a dosarului nr. x/299/2014 după suspendarea acestuia şi a cerut continuarea judecăţii, apoi a declarat şi calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Din această perspectivă, în mod greşit şi contrar conduitei avută de către intimată, instanţa de apel a considerat că B. doar a „exercitat un drept prevăzut de Constituţia României”, aspect contrazis însă de perseverenţa procesuală cu care B., cu rea-credinţă, a continuat judecata în dosarul nr. x/299/2014.

Având în vedere ca instanţa de apel nu s-a pronunţat în niciun fel asupra acestor chestiuni, deşi au fost invocate expres în motivele de apel ale recurentei se impune ca, în cazul casării cu trimitere spre rejudecare în apel, să fie obligată instanţa de rejudecare să analizeze şi să se pronunţe dacă instanţa de recurs va mai aprecia că este necesar asupra atitudinii B. de continuare a contestaţiei la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2014, în condiţiile în care exista deja putere de lucru judecat cu privire la problema juridică în litigiu, conform hotărârii pronunţată în dosarul nr. y/299/2014.

Aşadar, instanţa de apel nu a făcut aplicarea consecinţelor juridice ale introducerii contestaţiei la actul de adjudecare potrivit art. 855 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în forma în vigoare în luna iulie 2014 care constau şi în amânarea punerii în posesie a adjudecatarului până la soluţionarea definitivă a unei asemenea căi de atac.

Din lecturarea celor două alineate (1) şi (2) ale art. 855 C. proc. civ. rezultă cu claritate că, în cazul atacării actului de adjudecare cu contestaţie la executare, pe de o parte este amânată intabularea definitivă a dreptului de proprietate dobândit de adjudecatar până la respingerea prin hotărâre definitivă a contestaţiei la executare, iar, pe de altă parte (totodată), nici punerea în posesie a adjudecatarului nu poate avea loc până la respingerea contestaţiei împotriva actului de adjudecare.

Soluţia rezultă cu evidenţă din coroborarea dispoziţiei de la alin. (1) cu cea de la alin. (2), legiuitorul având în vedere ca ipoteză a normei împrejurarea dacă s-a făcut sau nu contestaţie la executare pentru ambele situaţii.

Aceasta s-a şi întâmplat în realitate în cazul de faţă - recurenta fiind pusă în posesia imobilului adjudecat abia după soluţionarea prin hotărâre definitivă a contestaţiei la actul de adjudecare, potrivit procesului-verbal din 5 iulie 2017.

În acest context, se susţine că instanţa de apel nici nu a dus raţionamentul său eronat până la capăt, în sensul de a spune expressis verbis că în atare situaţie adjudecatarul ar fi putut să ceară executorului judecătoresc punerea în posesie, ci a acoperit în mod defectuos problema dedusă judecaţii indicând că în acest caz „nu se suspendă executarea silită”. Or, chiar dacă executarea nu este suspendată, totuşi legea nu permitea actul faptic şi juridic al punerii în posesie, acesta fiind motivul pentru care reclamanta a şi suferit prejudiciul solicitat prin prezenta acţiune.

Într-o altă critică, se arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 853 C. proc. civ., preluând întocmai susţinerile B. şi ale instanţei de fond.

În plus, chiar şi trimiterea la posibilitatea ca recurenta să fi cerut numirea ca administrator-sechestru şi intrarea în posesia imobilului în această calitate este rezultatul unei aplicări greşite a acestor prevederi legale.

Aşadar, ţinând cont de dispoziţiile art. 802 C. proc. civ., se poate constata că atribuţiile administratorului-sechestru sunt clar delimitate prin lege, scopul principal al instituirii lui fiind evident acela de a se asigura conservarea bunului şi întreţinerea lui corespunzătoare, nicidecum de a reprezenta modalitatea prin care adjudecatarul ar putea să folosească bunul pe durata soluţionării unei contestaţii la executare, cum în mod greşit a interpretat instanţa de apel.

Faptul că art. 856 alin. 1 C. proc. civ. prevede că, de la data adjudecării, adjudecatarul are dreptul la fructe şi venituri nu arată decât că prejudiciul suferit de către reclamantă a fost pricinuit de fapta ilicită a intimatei.

Dreptul legitim al adjudecatarului este întotdeauna acela de a intra în posesia bunului în calitate de proprietar, care să îi confere atributul deplin al folosinţei, iar nu recurgerea la formule provizorii de natura unor măsuri conservatorii, care au cu totul alt rol.

Raţiunea numirii ca administrator-sechestru este aceea a conservării bunului şi a evitării unor degradări din partea debitorului care îl ţine încă în posesie, iar nu a rezolvării problemei posesiei şi folosinţei efective a bunului adjudecat. Cu alte cuvinte, intrarea în posesie ca administrator-sechestru, chiar dacă ar fi avut loc, nu este identică cu intrarea în posesie ca proprietar, care se bucură de usus şi fructus.

Aşadar, prin raportare la prevederile legale, administratorul sechestru nu poate valorifica bunul precum un proprietar, fiind limitat la acte de conservare în exercitarea atribuţiilor sale.

Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere şi ipoteza în care contestaţiile la executare formulate de B. ar fi fost admise şi ar fi trebuit, pe de o parte, retransmiterea posesiei imobilului debitorului D., iar, pe de altă parte, să se facă aplicarea art. 850 şi urm. C. civ. privitoare la încetarea administrării şi darea de seamă.

În mod evident, aplicarea prevederilor art. 853 alin. (2) C. proc. civ. duce la complicarea situaţiei juridice a adjudecatarului, pe care acesta pur şi simplu poate să nu o dorească, neputând fi sancţionat pentru o astfel de conduită preventivă, astfel cum însă a procedat instanţa de apel.

Prin întâmpinarea depusă la data de 23 februarie 2021, intimata SC B. SA a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, anularea acestuia, întrucât în cererea de recurs pot fi identificate exclusiv motive de netemeinicie, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 16 martie 2021, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor ca nefondate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 mai 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. 4 C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL împotriva deciziei civile nr. 817/2020 din 9 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, şi a acordat termen la data de 21 octombrie 2021, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte a reţinut că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL este fondat, fiind admis, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante privitoare la pronunțarea de către instanța de apel a unei decizii civile prin care s-au interpretat și aplicat greșit normele de drept procesual civil și de drept substanțial - motive de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. - se constată că pentru prima oară se invocă în faza recursului nesocotirea art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ., în condițiile în care atât cererea de chemare în judecată cât și hotărârile judecătorești date în cauză au avut în vedere prevederile art. 720 C. proc. civ. și dispozițiile art. 853 și urm. C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 138/2014.

Astfel, reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 64.000 Euro, în echivalentul în lei, pentru perioada cuprinsă între 18 iulie 2014 și 12 aprilie 2017, reprezentând daune materiale pentru lipsa de folosință a imobilului situat în București, Sector 1, strada C. nr. 13-33, apartament nr. 3, imobil pe care l-a adjudecat la licitația ce a avut loc în cadrul executării silite declanșată la cererea creditoarei pârâte, în dosarul de executare silită nr. x/2014, și asupra căruia nu și-a putut exercita posesia tocmai din cauza demersurilor creditoarei contestatoare, din perioada 18 iulie 2014 (data înregistrării la instanță a contestației la executare privind actul de adjudecare al imobilului în litigiu) - 12 aprilie 2017 (data pronunțării deciziei civile nr. 1223A/2017 de către Tribunalul București, prin care s-a respins definitiv contestația pârâtei).

Recurenta a criticat decizia instanței de apel și a arătat că indiferent de calificarea ca normă de drept material sau de drept procesual a dispozițiilor art. 720 alin. 3 C. proc. civ., s-a făcut o aplicare vădit eronată a amintitelor prevederi când prin hotărâre s-a condiționat admiterea acțiunii sale în daune, urmare a respingerii unei contestații la executare, de reaua-credință a contestatoarei. S-a susținut că în speță este incident un caz de răspundere civilă delictuală obiectivă, în materie procesuală.

Mai arată recurenta că o corectă aplicare a art. 720 alin. 3 C. proc. civ. este în sensul că, în această situație, contestatorul va avea o dublă răspundere, condiționată de existența sau inexistența relei-credințe, în sensul că (I) răspunderea pentru prejudiciul cauzat va fi declanșată în situația respingerii contestației la executare, iar (II) în caz de rea-credință această răspundere va fi dublată de o răspundere constând în amenda judiciară.

Se observă că din această perspectivă criticile recurentei sunt fondate, întrucât în cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării. Prevederile art. 720 alin. 3 C. proc. civ. sunt în sensul că despăgubirea poate fi dispusă ori de câte ori se constată întârzierea executării, fără ca legea să impună vreo condiție specială, culpa procesuală a contestatorului căruia i s-a respins în mod definitiv contestația fiind suficientă.

Instanța de apel a mai reținut că potrivit art. 856 alin. 1 C. proc. civ., în forma în vigoare în iulie 2014, „prin adjudecarea imobilului adjudecatarul devine proprietar. De la această dată, adjudecatarul are dreptul la fructe și venituri, datorează dobânzile până la plata integral a prețului și suportă toate sarcinile imobilului”, iar potrivit alin. 2, „prin intabulare, adjudecatarul dobândește dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară.” Totodată, art. 855 alin. 1 prevede că dacă nu s-a făcut contestaţie în termenul prevăzut la art. 854 alin. (1) sau dacă aceasta a fost respinsă prin hotărâre definitivă, executorul judecătoresc va hotărî din oficiu, prin încheiere definitivă, ca dreptul de proprietate al adjudecatarului să fie intabulat în cartea funciară, chiar în cazul în care adjudecatar este însuşi terţul dobânditor care avea deja dreptul înscris în cartea funciară. Prin urmare, doar intabularea dreptului de proprietate al adjudecatarului se va efectua după soluționarea contestației la executare, însă acest lucru nu determină suspendarea executării silite, aceasta urmându-și cursul.

În aceste condiții, adjudecatarul putea fi pus în posesie în condițiile art. 853 alin. 2 C. proc. civ., cum în mod corect a reținut și instanța de fond, putând astfel să beneficieze de prerogativele posesiei și folosinței bunului, doar dreptul de dispoziție neputând fi exercitat până la intabularea dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile recurentei referitoare la nelegalitatea deciziei atacate prin care s-a reținut că nu s-a făcut dovada prejudiciului produs din culpa intimatei-pârâte, cu motivarea că în toată perioada evocată prin cererea de chemare în judecată reclamanta avea posibilitatea să intre în posesia bunului imobil, chiar și în ipoteza formulării contestației la executare silită.

Recurenta subliniază în mod corect faptul că intrarea în posesie asupra imobilului în condițiile art. 853 alin. 2 C. proc. civ. nu îi conferea atributul deplin al folosinței imobilului, ci doar forme provizorii având natura unor măsuri conservatorii, iar instanța de apel a omis să cerceteze pretențiile părții în lumina dispozițiilor art. 801 și art. 802 din același act normativ, în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 138/2014, prin care legiuitorul a circumstanțiat noțiunea de prejudiciu în faza executării silite.

Desigur că nu orice formulare a unei contestații asupra actului de adjudecare conduce în mod obligatoriu la atragerea răspunderii contestatorului pentru întârzierea executării, în situația respingerii contestației, fiind necesar să se dovedească în dosar paguba încercată de către adjudecatar și legătura de cauzalitate dintre prejudiciul suferit și întârzierea executării. Pentru aceasta, însă, instanța de judecată trebuie să analizeze în mod efectiv pretențiile reclamantei-adjudecatar și să stabilească dacă i-a fost cauzat vreun prejudiciu în împrejurările evocate prin cererea de chemare în judecată.

Față de cele expuse, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., a admis recursul declarat de către reclamanta A. SRL împotriva deciziei civile nr. 817 din 9 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, pe care a casat-o, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.