FGA's dismissal of late-filed traffic accident claim upheld as 90-day term is strict forfeiture not suspended by criminal civil-party status

Şedinţa publică din data de 17 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.12.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea în totalitate a deciziei nr. 11704/28.11.2017 şi obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 5000 RON.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2382 din 22 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea reclamantului, a fost anulată Decizia FGA nr. 11704/28.11.2017 şi obligat pârâtul FGA să soluţioneze cererea de plată nr. x/08.12.2016 (29.11.2016-data poştei) pe fond. a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 350 de RON, cheltuieli de judecată şi a fost respinsă în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând casarea sentinţei atacate şi, ulterior rejudecării, respingerea acţiunii.

În motivarea căii de atac, recurentul a expus critci ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând sentinţa atacată, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea în totalitate a deciziei nr. 11704/28.11.2017 şi obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 5000 RON.

Prin sentinţa atacată, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului, a fost anulată Decizia FGA nr. 11704/28.11.2017 şi obligat pârâtul FGA să soluţioneze cererea de plată nr. x/08.12.2016 (29.11.2016-data poştei) pe fond. a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 350 de RON, cheltuieli de judecată, acţiunea fiind respinsă în rest, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea de plată nr. x/08.12.2016 (29.11.2016-data poştei), reclamantul a solicitat pârâtului plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma accidentului de circulaţie produs din culpa conducătorului auto cu nr. x, asigurat RCA cu poliţa nr. x emisă de B. S.A.

Prin Decizia nr. 11704/28.11.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a fost respinsă cererea de plată, ca tardivă.

Curtea de apel a constatat că actul administrativ a fost emis cu încălcarea legii.

Astfel, în ceea ce priveşţe tardivitatea formulării cererii, judecătorul fondului a reţinut că potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cererea de plată se poate depune la Fondul de Garantare a Asiguraţilor în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Problema care se pune în cauză este de a stabili dacă termenul de depunere a cererii a curs de la dara rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment- 28.04.2016- (după cum pretinde pârâtul) sau de la rămânerea definitivă a ordonanţei (emise la 01.09.2016) prin care a fost clasată cauza privitoare la săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă de către conducătorul auto cu nr. x, asigurat RCA cu poliţa nr. x emisă de B. S.A. (după cum pretinde reclamantul).

În vederea tranşării acestei chestiuni, preliminar, prima instanţă a reţinut că, astfel după cum rezultă din cuprinsul referatului de urmărire penală, în cadrul dosarului de urmărire penală reclamantul s-a constituit parte civilă, la data de 12.09.2015, dorind să fie despăgubit pentru daunele ce i-au fost pricinuite prin accidentul rutier.

Or, astfel după cum rezultă din dispoziţiile art. 27 alin. (1) C. proc. pen., interpretat per a contrario, odată aleasă calea procesului penal pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune, persoană vătămată nu are opţiunea unei căi paralele pentru obţinerea despăgubirii. Cu titlu de excepţie, calea civilă poate fi exercitată dacă procesul penal a fost suspendat sau dacă acesta a încetat fără ca acţiunea civilă să fi fost exercitată.

Prin urmare, instanţa fondului a reţinut că atât timp cât procesul penal se afla în derulare, reclamantul constituit parte civilă în cadrul acestuia, nu era îndreptăţit să exercite acţiune civilă împotriva asiguratorului şi implicit nici cerere de plată la pârâtul F.G.A., responsabil cu garantarea plăţii despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatorie, în contextul falimentului asigurătorului. Astfel, la data de 28.04.2016 (data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment) exista un impediment legal care împiedica reclamantul să se adreseze pârâtului cu cerere de plată.

În aceste condiţii, se constată că în mod nelegal pârâtul a reţinut că termenul de introducere a cererii de plată a curs de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului, câtă vreme prescripţia nu curge împotriva celui care nu a putut acţiona ("contra non valentem agere non currit praescriptio,,).

Din contră, data de la care curgea termenul de exercitare a cererii de plată era cea a rămânerii definitive a ordonanţei de clasare, act care a pus capăt procesului penal, fără a soluţiona chestiunea despăgubirii pretinse de reclamant.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a constatat că, în mod legal, a fost reţinută tardivitatea cererii de plată.

Admiterea acţiunii a fost doar parţială întrucât consecinţa nelegalităţii Deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. Chiar dacă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicţie al contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanţei de contencios să reformeze decizia administrativă, instanţa de fond a apreciat că aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească. Or, în speţă, această situaţie nu se regăseşte. Aceasta întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins de parte, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reţinerii tardivităţii cererii de plată.

Referitor la pretenţiile având ca obiect daune morale, instanţa fondului a reţinut că reclamantul nu a probat pretinsul prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată, deşi sarcina probei în acest sens, îi revenea, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ. De altfel, simpla soluţie de anulare a deciziei şi de obligare a pârâtului la soluţionarea cererii de plată, în cazul concret, reprezintă o satisfacţie echitabilă acordată reclamantului pentru vătămarea produsă prin actul nelegal.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, faţă de dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtului, instanţa de fond l-a obligat pe acesta să plătească reclamantului suma de 350 de RON, cheltuieli de judecată (din care 50 de RON, taxă judiciară de timbru şi 300 de RON, onorariu avocaţial, achitat de reclamant, astfel cum rezultă din ordinul de plată depus la fila nr. x de la dosarul cauzei).

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 27 alin. (1) din C. proc. pen., în sensul că acestea nu ar fi permis intimatului-reclamant, constituit parte civilă în procesul penal, să formuleze cerere de plată în temeiul prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte are în vedere că prevederile menţionate ale C. proc. pen., interpretate per a contrario, stipulează imposibilitatea părţii vătămate, constituite parte civilă în procesul penal, de a se adresa instanţei civile pentru repararea prejudiciului. Dat fiind că aceste prevederi instituie o limitare a dreptului de acces la justiţie, nu pot fi considerate altfel decât ca având un caracter de excepţie şi, în consecinţă, trebuie interpretate restrictiv (exceptio est strictissimae interpretationis). Ca urmare, interdicţia de formulare a acţiunii civile în faţa instanţei civile nu poate fi extinsă la cererea de plată ce trebuie adresată FGA potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că termenul de 90 de zile prevăzut de textul legal menţionat este un termen de decădere, care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior, aceste momente fiind stabilite de lege în mod limitativ. Potrivit dispoziţiilor art. 2548 alin. (1) din Noul C. civ., termenul menţionat nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare şi, ca urmare, nu prezintă relevanţă aprecierile instanţei de fond cu privire la neînceperea cursului termenului de prescripţie.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază drept legală respingerea ca tardivă a cererii de plată prin decizia atacată, atâta timp cât cererea a fost formulată după expirarea termenului de 90 de zile calculat potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

Va obliga intimatul la 100 RON cheltuieli de judecată în recurs către recurent, reprezentând contravaloarea taxei de timbru aferente cererii de exercitare a căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2382 din 22 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

Obligă intimatul la 100 RON cheltuieli de judecată în recurs către recurent.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 17 decembrie 2020.