Retrocession of religious property: sufficiency of proof of ownership and abusive state preemption under special statutory regime

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 24 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, Bucureşti a formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, contestaţie împotriva Deciziei nr. 7795/14.03.2018 emisă de Comisia Specială de Retrocedare, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să admită contestaţia, să anuleze decizia contestată şi să dispună: în principal, obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare să emită o nouă Decizie, cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente; în subsidiar, să constate calitatea reclamantei A., de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren din Botoşani, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român şi să dispună restituirea în natură a acestui imobil. În măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, a solicitat să se constate calitatea reclamantei A., de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren din Botoşani, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român şi să dispună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. De asemenea, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 7 din 16 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect "anulare act administrativ", formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, Bucureşti.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, reclamanta A., întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă: în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond; într-un prim subsidiar, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza în fond, anularea Deciziei nr. 7795/14.03.2018, emisă de intimata-pârâtă, constatarea calităţii recurentei-reclamante A., de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, pentru imobilul teren din Botoşani, str. x (fosta, Sinagoga Covalilor), fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român, şi să se dispună restituirea în natură a acestui imobil; şi, într-un al doilea subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza în fond, anularea Deciziei nr. 7795/14.03.2018, emisă de intimata-pârâtă, constatarea calităţii recurentei-reclamante A., de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren din Botoşani, str. x (fosta, Sinagoga Covalilor), fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român şi acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. De asemenea, în temeiul art. 453 C. proc. civ.., a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea cauzei.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a criticat sentinţa recurată pentru încălcarea normelor de drept material incidente în speţă, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive:

Încălcarea si greşita aplicare a prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea si funcţionarea Comisiei Speciale de Retrocedare, fapt ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub acest aspect, solicitând instanţei de recurs sa aibă in vedere ca, prin cererea de chemare in judecata, reclamanta a invocat nulitatea Deciziei nr. 7795/14.03.2018 emise de Comisia speciala de retrocedare pentru incalcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea si funcţionarea Comisiei Speciale de Retrocedare, având in vedere ca aceasta instituţie a "omis" sa invite un reprezentant al subscrisei pentru a susţine interesele A. in legătura cu cererea de retrocedare a Imobilului revendicat.

Susţine recurenta-reclamantă că, concluzia primei instanţe este una fundamental greşita, in condiţiile in care, asigurarea dreptului subscrisei de a susţine cererea de retrocedare este o condiţie extrinsecă a actului emis de Comisia speciala de retrocedare şi, în raport de prevederile art. 176 C. proc. civ., nerespectarea unor cerinţe legale extrinseci actului de procedura este sancţionată cu nulitatea necondiţionata de dovedirea unei vătămări.

În al doilea rând, solicită instanţei de recurs sa aibă in vedere ca, încălcarea dreptului său de a susţine cererea de retrocedare, reprezintă, in realitate, o incalcare a dreptului la apărare, iar încalcarea acestui drept constituţional nu poate fi sancţionată decât cu nulitatea absoluta a actului astfel emis, vătămarea suferita fiind mai presus de orice discuţie.

Printr-o a doua critică, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, fapt ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. {1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar celor reţinute de către prima instanţa, recurenta-reclamantă susţine că a dovedit îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse de normele legale anterior citate, respectiv: calitatea de proprietar a Comunităţii Evreilor din Botoşani, in perioada de referinţa a O.U.G. nr. 94/2000 şi preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român.

Pornind de la motivarea Deciziei contestate, solicită instanţei să constate că, nu numai ca a depus, in termenele indicate, inscrisurile solicitate, ci, depunand aceste inscrisuri. insasi Comisia Speciala de Retrocedare a apreciat ca fac pe deplin dovada calităţii de proprietar, respingând cererea de retrocedare motivat de faptul ca nu ar fi depus "acte din a căror coroborare sa reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat'.

Referitor la condiţia preluării abuzive, solicită a se avea în vedere, sub un prim aspect, faptul ca prima instanţa a interpretat si aplicat greşit prevederile art. 13 lit. b) din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, ignorând împrejurarea ca, in speţa, operează o prezumţie de preluare abuziva având in vedere ca. incontestabil, ia acest moment imobilul se afla in patrimoniul statului, fiind preluat in mod abuziv de la Comunitatea Evreilor din Botoşani.

De asemenea, recurenta-reclamantă solicită a se constata că instanţa de fond a interpretat si aplicat greşit si dispoziţiile art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000.

Prin urmare, in situaţia in care instanţa de fond ar fi apreciat ca inscrisurile depuse de către reclamantă pentru dovedirea preluării abuzive a imobilului solicitat nu fac aceasta dovada, in temeiul dispoziţiilor de mai sus, instanţa avea obligaţia sa constate ca nu se poate face dovada formala a preluării abuzive - decizia administrativa nu este găsita, iar imobilul situat in Botoşani, str. x, se regăseşte in patrimoniul statului după data invocata ca fiind data preluării bunului, si, in consecinţa, sa retina aceasta imprejurare ca si prezumţie de preluare abuziva si sa soluţioneze contestaţia subscrisei in raport de acest element.

Cu toate acestea, recurenta subliniază că, din înscrisurile administratate atât in faza administrativa, cat si in fata instanţei de fond, rezulta fara putinţa de tăgada ca Imobilul revendicat a fost preluat in baza Decretului Consiliului de Stat nr. 217/19.06.1986, iar din inscrisurile furnizate de către Primăria Botoşani reiese in mod limpede ca Imobililul a trecut in proprietatea statului in mod abuziv.

În concret, astfel cum rezulta din cuprinsul Matricolei nr. 1014 din perioada 1981-1990, pentru imobilul din str. x este înscrisa menţiunea "expropriat terenul", iar in ceea ce priveşte clădirea, respectiv fosta Sinagoga Covalilor, in cuprinsul Matricolei nr. 1145 din perioada 1981-1990 este înscrisa menţiunea "clădire demolata".

Prin urmare, în raport de prezumţia instituita de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, instanţa de fond ar fi trebuit sa constate ca, in realitate, subscrisa este indreptatia la restituirea terenului expropriat de la Comunitatea Evreilor din Botoşani in baza Decretului nr. 217/19.06.1986.

Sub un al doilea aspect, în raport de prevederile de la pct. 13 din Normele metodologice privind aplicarea O.U.G. nr. 94/2000, referitoare la sintagma "acte doveditoare" prevăzută la art. 1 alin. (9), teza finală, din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, recurenta-reclamantă solicită a se observa ca, deşi aceasta a prezentat Declaraţiile pe propria răspundere ale numitului B. losef, autentificate sub numerele nr. 556/01.03.2017 si nr. 972/07.04.2017 de către C., din care rezulta ca Imobilul a fost preluat de Statul Roman, instanţa de fond Ie-a ignorat intru totul, nefiind făcuta nicio menţiune cu privire la acestea.

Concluzionând, pornind de la argumentele anterior dezvoltate, solicită instanţei să constate ca in mod cu totul greşit a apreciat prima instanţa ca subscrisa nu ar fi făcut dovada calităţii de persoana indreptatita la masuri reparatorii, impunandu-se admiterea prezentei cai de atac, casarea hotărârii recurate si, rejudecand cauza in fond, admiterea cererii de chemare in judecata astfel cum a fost formulată.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata- pârâtă COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate. A anexat practică judiciară în susţinere.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen pentru judecata pe fond a recursului, în data de 7.02.2020, cu citarea părţilor, în condiţiile art. 494 -495 C. proc. civ., în şedinţă publică.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, de apărările expuse prin întâmpinare, ţinând cont de dispoziţiile legale incidente, se constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă A. a solicitat în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 restituirea imobilului teren "fosta Sinagoga Covalilor", situat în Municipiul Botoşani, judeţul Botoşani, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român.

Prin decizia nr. 7795/14.03.2018, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România - contestată în prezenta cauză, a fost respinsă cererea de retrocedare, având în vedere că A. nu a depus acte din a căror coroborare să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat.

Recurenta- reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ să verifice legalitatea Deciziei nr. 7795/14.03.2018, solicitând anularea deciziei, constatarea calităţii de persoană îndreptăţită pentru restituirea imobilului şi, totodată restituirea în natură a imobilului în discuţie, cu plata de despăgubiri pentru prejudiciul suportat prin actul emis, acţiune ce a fost respinsă, ca neîntemeiată, de instanţa de fond.

Decizia atacată de recurenta- reclamantă a fost emisă în cadrul procedurii reglementate prin O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Conform dispoziţiilor pct. 1 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din ordonanţa sus-menţionată, "sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobilul aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării".

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, cât şi în raport de probatoriul administrat în cauză, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin hotărârea atacată că reclamanta nu a probat calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi a respins cererea, ca neîntemeiată, astfel încât, decizia autorităţii- pârâte nu este afectată de legalitate.

Această soluţie este împărtăşită de către instanţa de control judiciar, care constată că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări şi interpretări greşite a normelor de drept material şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în calea de atac promovată.

Prima critică din recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează nulitatea deciziei contestate în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Speciale de Retrocedare.

Potrivit art. 3 alin. (6) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, Comisia specială va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi, iar potrivit pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a art. 3, în cazul în care se apreciază că documentaţia este incompletă, Comisia solicită acte suplimentare.

De asemenea, potrivit art. 5 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei Speciale de Retrocedare, după primirea cererilor de retrocedare şi a documentaţiei aferente, se fixează un termen pentru analizarea şi soluţionarea cererilor, iar potrivit alin. (3) din articolul menţionat, la termenul fixat este invitat să participe un reprezentat al cultului religios în vederea susţinerii cererii de retrocedare.

În ceea ce priveşte primul aspect evidenţiat de către recurenta-reclamantă, cel referitor la casarea sentinţei nr. 7/16.01.2019, în raport cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare, în mod corect, Curtea de Apel Suceava a constatat faptul că norma respectivă nu instituie o nulitate expresă şi, totodată, nu s~a probat producerea unei vătămări care să, afecteze dreptul în însăşi substanţa sa, astfel încât singurul remediu sa fie anularea actului.

În primul rând, este de observat că eventuala nerespectare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei Speciale de Retrocedare, aprobat prin H.G. nr. 1094/2005, nu-i poate fi imputabilă instanţei de judecată şi nu plasează hotărârea judecătorului fondului în categoria hotărârilor judecătoreşti date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Cât priveşte examenul de legalitate al susmenţionatei decizii, prin prisma textului regulamentar în legătură cu care recurenta-reclamantă susţine că nu a fost respectat în speţă, se constată că instanţa de fond a furnizat un răspuns precis, clar şi complet, împărtăşit şi de către instanţa supremă.

Dreptul la apărare al recurentei-reclamante A. nu a fost încălcat, în condiţiile în care obligaţia de a formula invitaţia de participare unui reprezentant al reclamantei la termenul la care Comisia a soluţionat cererea de retrocedare nu este prevăzută în mod expres, sub sancţiunea nulităţii, astfel încât în speţă, nu se poate discuta decât despre o nulitate virtuală; or, recurenta- reclamantă nu a fost în măsură să facă dovada existenţei unei vătămări prin faptul că un reprezentant al său nu a fost invitat să participe la şedinţa respectivei comisii.

O astfel de dovadă nici nu putea fi făcută, observă Înalta Curte, în condiţiile în care recurenta-reclamantă a ataşat cererii de retrocedare toate înscrisurile pe care le-a considerat necesare pentru a dovedi îndreptăţirea cererii sale, înscrisuri examinate de către Comisie în cuprinsul Deciziei nr. 7795 din 14 martie 2018, prin care a soluţionat cererea de retrocedare depusă de către A..

În cauza de faţă, deci, recurenta-reclamantă şi-a exercitat dreptul la apărare prin depunerea de înscrisuri la instanţa de fond, beneficiind de prelungirea termenului de completare a dosarului cu încă 60 de zile, având astfel posibilitatea de a argumente în fapt şi în drept temeinicia pretenţiilor sale.

Un alt aspect prezentat de recurenta-reclamantă se referă la încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (...), se retrocedează foştilor proprietari.

Prin Adresa x/15.12.2016, recurentei-reclamante i s-a solicitat completarea dosarului cu înscrisurile necesare, dar în urma analizării acestora, nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie şi nici a preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, nefiind astfel dovedită calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, în mod corect instanţa a reţinut faptul că sarcina probei preluării abuzive aparţine solicitanţilor, neputând fi susţinută teza prezumţiei de preluare abuzivă, reţinând, totodată, că nu au fost dovedite nici calitatea de proprietară a reclamantei-recurente, şi nici modalitatea de preluare a imobilului de către statul român.

Având în vedere faptul că, solicitanta recurentă-reclamantă A. nu a depus acte din care să reiasă dreptul de proprietate al acesteia, şi nici înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/26.02.2003, Sinagoga Covalilor, situat în municipiul Botoşani, judeţul Botoşani, intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a respins cererea de restituire în natură a imobilului descris mai sus.

Din această perspectivă, nici criticile recurentei-reclamante prin care se încearcă demonstrarea faptului că prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, nu pot fi primite.

Contrar celor susţinute în recurs, recurenta- reclamantă A. nu a demonstrat calitatea sa de proprietar al Comunităţii evreilor din Botoşani asupra imobilului solicitat prin cererea de retrocedare din cauza de faţă şi, astfel, deşi recurenta susţine că imobilului situat în Municipiul Botoşani, judeţul Botoşani, aparţine respectivei Comunităţi, iar până în anul 1943 acolo a funcţionat o Sinagogă- Sinagoga Covalilor, prin probele administrate în cauză, înscrisurile depuse, nu s-a demonstrat acest lucru.

Cât priveşte declaraţiile martorului B., reiterate cu insistenţă în recurs, deşi se referă la "imobilul Sinagoga Covalilor situat în Municipiul Botoşani, judeţul Botoşani, fostă proprietate a comunităţii evreilor din Botoşani, că a fost preluat în proprietate, în mod abuziv, de către Statul Român", acestea nu sunt suficiente, prin ele însele, a face dovada unui drept de proprietate însuşi, câtă vreme nu se coroborează cu alte înscrisuri şi nu se sprijină pe înscrisuri care să facă o minimă dovadă în acest sens.

O.U.G. nr. 94/2000 este un act normativ cu caracter special, care stabileşte o reglementare proprie cu privire doar la o anumită categorie de persoane îndreptăţite şi cu privire doar la anumite măsuri reparatorii menite să compenseze prejudiciile suferite de cultele religioase din România, prin preluarea abuzivă a unor imobile proprietatea acestora de către Statul Român în perioada 1945 - 1990.

Legiuitorul a urmărit soluţionarea respectivei cereri în baza unei legi speciale, iar interpretarea dispoziţiilor acestui act normativ trebuie făcută atât în litera, cât şi în spiritul acestuia.

Potrivit art. 13 lit. a) din Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin sintagma "acte doveditoare" prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, se înţelege:

"orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată, etc.).

Rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde valoare probantă actelor de la momentul preluării abuzive, pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 - ceea ce, în speţă, nu s-au depus.

Aşa fiind, observă Înalta Curte, concluzia judecătorului fondului, în sensul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada calităţii de proprietar este una corectă, astfel încât, orice discuţie despre preluarea abuzivă a imobilului, cât şi despre acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, este superfluă.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 7 din 16 ianuarie 2019, a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2020.