Long-term residence permit appeal rejected as tardiv

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţiune şi M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Inspectorul General, anularea adresei nr. x/14.03.2016, emisă de pârâtul M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie, privind respingerea cererii sale de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România.

De asemenea, a solicitat constatarea nulităţii sau, după caz, anularea în tot a actului administrativ, decizie - adresă înregistrată cu nr. x/S2/MC/14.03.2016, precum şi obligarea pârâţilor să îi acorde dreptul de şedere pe termen lung pe teritoriul României şi să îi elibereze permisul de şedere pe termen lung.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 8 aprilie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţiune, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate la pct. I.2 a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.

Reclamantul a formulat totodată cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, întemeiată pe art. 186 C. proc. civ., invocând împrejurarea că, în perioada în care i-a fost comunicată hotărârea pronunţată de instanţa de fond, nu se afla în România, ci în Turcia, pentru a-şi îngriji tatăl bolnav, această situaţie împiedicându-l să exercite recursul în termen. A menţionat că va depune la dosarul cauzei dovada deplasării sale în Turcia şi actele medicale, după revenirea în România.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut că sentinţa de fond a fost pronunţată cu încălcarea şi interpretarea greşită a art. 73 şi art. 74 din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât actul administrativ contestat în cauză nu este emis de şeful Oficiului Român pentru Imigrări (în prezent Inspectoratul General pentru Imigrări, potrivit O.U.G. nr. 18/2012), ci, de o terţă persoană, în numele Comisarului Şef de Poliţie al Direcţiei Migraţie, unitate subordonată Inspectoratului General pentru Imigrări.

De asemenea, în mod greşit a reţinut instanţa de fond autoritatea de lucru judecat în raport de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2016, întrucât, ceea ce a invocat recurentul-reclamant viza compromiterea înscrisurilor clasificate prin vizualizarea lor de către persoane fără certificat ORNISS.

A mai arătat recurentul-reclamant că principiul tempus regit actum nu se poate aplica în cauză, iar instanţa de fond a apreciat în mod greşit contrariul. Astfel, deşi nu suntem în materia contenciosului contravenţional, respectiv în materie penală, aplicarea legii viitoare este posibilă, întrucât modificarea legislaţiei a intervenit chiar urmare a plângerii pe care recurentul-reclamant a formulat-o în faţa Comisiei Europene - Direcţia Migraţie. Particularii pot invoca Directiva europeană de vreme ce aceasta nu este transpusă sau nu este transpusă corect în legislaţia română, astfel că, în cauză, instanţa trebuia să verifice legalitatea deciziei prin prisma reglementării în acord cu norma europeană.

În fine, a arătat recurentul-reclamant, instanţa nu a făcut aplicarea în cauză a Legii nr. 51/1991 şi nici a dispoziţiilor CEDO.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs, susţinând că nu pot fi reţinute argumentele recurentului.

De asemenea, a invocat excepţia tardivităţii formulării recursului, solicitând respingerea acestuia, în principal, ca tardiv formulat, iar în subsidiar, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 11 noiembrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 16 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de repunere în termenul de declarare a recursului şi asupra excepţiei tardivităţii recursului

II.1. Analizând cererea recurentului-reclamant A. de repunere în termenul de recurs, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, pentru considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte cererea recurentului-reclamant de repunere în termenul de declarare a recursului, Înalta Curte reţine că potrivit art. 186 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Este de precizat că, potrivit art. 186 C. proc. civ., instituţia de drept procesual a repunerii în termen constituie beneficiul acordat de lege titularului unui drept procesual, care din motive temeinic justificate nu şi-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului procedural imperativ. În lumina reglementărilor legale menţionate anterior, este cert că intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda acest beneficiu doar părţii.

Astfel, prin motive temeinic justificate, doctrina şi jurisprudenţa arată că înţelege acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute, precum forţa majoră.

În speţă, recurentul a invocat că, în perioada 21.06.2020 - 24.10.2020, perioadă în care i-a fost comunicată hotărârea pronunţată de instanţa de fond (03.08.2020), se afla în Turcia pentru a-şi îngriji tatăl internat în spital, care a şi decedat la data de 13.09.2020, pe timpul spitalizării sale, depunând la dosar înscrisuri din care rezultă că a ieşit din România în data de 21.06.2020 şi a intrat în data de 24.10.2020, potrivit vizelor de intrare/ieşire aplicate pe paşaportul recurentului-reclamant .

În contextul prezentat, în conformitate cu dispoziţiile enunţate în precedent, Înalta Curte apreciază că poate constitui un motiv temeinic justificat pentru depăşirea unui termen procedural îmbolnăvirea părţii şi spitalizarea sa, nicidecum a părintelui său, situaţie invocată în cauza pendinte judecăţii.

De asemenea, Înalta Curte constată că cererea de repunere în termenul de recurs a fost formulată de recurentul-reclamant, la data de 20.08.2020, prin avocatul său, care l-a asistat şi reprezentat în faţa instanţei de fond, respectiv avocat B., cu împuternicire avocaţială la dosarul de fond, şi care, potrivit notei telefonice, aflată la dosar CAB, a cunoscut termenul de judecată din 31.03.2020, când dosarul a rămas în pronunţare, care, ulterior, a fost amânată pentru data de 8.04.2020.

Având în vedere că, pe parcursul judecăţii în fond, reclamantul A. a beneficiat de asistenţă calificată, fiind reprezentat de un avocat, în condiţiile în care sentinţa a fost pronunţată la data de 8.04.2020, iar recurentul a avut cunoştinţă încă din luna iunie 2020 de faptul că urmează să lipsească din ţară pentru o perioadă mai lungă de timp pentru motivul invocat, respectiv pentru a-şi îngriji tatăl grav bolnav, ar fi putut solicita comunicarea hotărârii la sediul avocatului, pentru ca acesta, în condiţiile art. 87 alin. (2) din C. proc. civ., să exercite calea de atac a recursului.

În contextul expus, Înalta Curte reţine că, în cauză, este vorba de o lipsă de diligenţă a recurentului în conducerea procesului declanşat de el, ceea ce înseamnă că motivul invocat de acesta pentru repunerea în termenul de recurs nu poate reprezenta un caz temeinic justificat, în sensul ipotezei descrise de art. 186 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează instituţia repunerii în termen.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile stipulate de prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., cererea de repunere în termenul de declarare a recursului fiind neîntemeiată.

II.2. Examinând cu prioritate excepţia tardivităţii declarării recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât, în conformitate cu art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, urmând a o admite, pentru considerentele arătate în continuare.

Cât priveşte comunicarea sentinţei atacate, Înalta Curte constată că aceasta a fost realizată de către instanţa de fond la locul indicat prin cererea de chemare în judecată, respectiv la reşedinţa reclamantului din Piatra Neamţ, bd. x, judeţ Neamţ, fără ca acesta să îşi fi ales domiciliul şi la sediul avocatului său, aşa cum rezultă din preambulul cererii de chemare în judecată.

Se constată, astfel, că, sentinţa civilă nr. 114/08.04.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi recurată în prezentul dosar, a fost comunicată în mod legal la reşedinţa părţii.

Drept consecinţă, reclamantul avea la dispoziţie un termen de 15 zile de la comunicarea sentinţei pentru a formula calea de atac a recursului, termen ce a început să curgă la data de 03.08.2020 (ce reprezintă data comunicării sentinţei, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar fond) şi a expirat în data de 19.08.2020, ultima zi de declarare a recursului.

Or, din actele dosarului reiese împrejurarea formulării cererii de recurs abia la 20.08.2020, peste termenul legal, urmând a se respinge recursul ca tardiv formulat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată cererea de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, iar recursul declarat de reclamantul A., ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Dată

Tip

Sursă

30/09/2016

Cerere de chemare în judecată C. srl

04/10/2017

Motive de recurs

Recurent - C. SRL

04/10/2017

Dovadă de achitare taxa de timbru

Reclamant - C. SRL

22/11/2017

Întâmpinare

Intimat - ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE DOLJ

29/07/2020

Acte

Recurent - C. S.R.L. PRIN D..

31/08/2020

Note scrise

Recurent - C. S.R.L. PRIN D..

Respinge cererea de repunere în termenul de formulare a recursului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 114 din 8 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2020.