Retransfer of real property: exclusion of pre-1945 state acquisitions from restitution under Emergency Ordinance 94/2000

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data 24.03.2016, reclamanta PREPOZITURA ORDINUL CANONIC cu "HRAMUL SFÂNTUL ŞTEFAN PRIMUL MARTIR" DIN PROMONTORIUL ORADEA, reprezentată de A., abate, Prepozit- Prelat, a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin reprezentanţii săi legali, prin Comisia Speciala de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

1) Anularea actului administrativ unilateral, Decizia nr. 5096 din 21.01.2016 art. 1, potrivit căruia: Se resping cererile de retrocedare nr. x/16.11.2005 depuse de către Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfantul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea judeţul Bihor, cu privirea la restituirea în natura a imobilului, teren intravilan, înscris în cartea funciara nr. x, nr. top x a localităţii Oradea, judeţul Bihor, întrucât imobilul solicitat a fost preluat de către Statul Roman cu titlu de rectificare în anul 1936, aşadar anterior perioadei de referinţa, prevăzute de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989, revenirea la situaţia anterioară şi sa constate calitatea de proprietar a reclamantei Prepozitura asupra imobilului compus din construcţie si teren înscris în cartea funciara nr. x a localităţii Oradea, nr. top. x, 7012.

2) Obligarea paratei Statul Roman la plata pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubire de aproximativ 78 ani, care a făcut să sufere reclamanta o sarcină disproporţionată şi excesivă timp de mai mult de 2 ani din data de 10.10.2013, prin care a rămas definitivă şi irevocabilă Decizia 4415 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia I-a Civila, având în vedere ca rectificarea inscripţiunii la care parata face referire a rămas nesoluţionata până în ziua de azi; masuri care sunt incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, combinata cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 care prevede ca:

"Despăgubirea se compune din valoarea reala a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite; cu acordarea cheltuielilor de judecată ocazionata în prezenta cauză.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 68/CA/2018-PI din 23 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinul Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, împotriva pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acţunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinul Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva pârâţilor Statul Român prin Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, Statul Român prin Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Statul Român prin Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Justiţiei şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată; fără cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea (în continuare Prepozitura) a formulat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

Prin recursul declarat în cauză, reclamanta Prepozitura a criticat sentinţa primei instanţe, considerând-o nelegală şi nemotivată. A susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea primei instanţe s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor articolului 6 TFUE, articolelor 17, 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, principiul securităţii juridice, principiul tempus regit actum şi principiul non reformatio in peius.

1) Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a fost invocat de către recurentă, întrucât aceasta a pretins că prima instanţă a săvârşit acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

În opinia recurentei, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de Prepozitură constituie o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti, în cazul in care Guvernul României a elaborat o serie de ordonanţe de urgenţă prin care şi-a exprimat dorinţa de a restitui unele imobile care au aparţinut minorităţilor naţionale, însă, prin Decizia nr. 5096 din 21.01.2016, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea acestui Ordin, reţinând ca imobilul a fost preluat de către Statul Roman cu titlu de drept de rectificare în anul 1937, deci preluarea a operat anterior perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, adică anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

A făcut referire recurenta-reclamantă la demersul său judiciar prin care a solicitat anularea deciziei nr. 5096 din 21.01.2016 şi retrocedarea imobilului teren, invocând, totodată, o zădărnicire a dreptului de proprietate, astfel că a pretins despăgubiri, arătând şi că a suferit o sarcină disproporţionată şi excesivă timp de mai mult de 2 ani din data de 10.10.2013, prin care a rămas definitivă şi irevocabilă Decizia 4415 pronunţată de către înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia I-a Civila, iar rectificarea inscripţiunii la care pârâta a făcut referire a rămas nesoluţionată. O astfel de măsură este apreciată de recurenta-reclamantă ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, combinat cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevede ca:

"Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului si din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite", făcându-se trimitere şi la potrivit principiul privind dreptul la un proces echitabil prevăzut la articolul 47, al doilea paragraf din Cartă,

Prin urmare, consideră recurenta Prepozitura că sentinţa recurată a adus atingere conţinutului esenţial al dreptului la protecţie jurisdicţională efectivă, iar principiul proporţionalităţii impune ca o măsură să fie "adaptată, necesară şi proporţională în raport cu obiectivul pe care îl urmăreşte".

Recurenta-reclamantă a făcut trimitere la Decizia nr. 4415 pronunţată în data de 10 octombrie 2013 în dosarul nr. x/2012 de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia 1-a Civila, în care, deşi s-a statuat irevocabil că litigiul privind "rectificarea inscripţiunii de sub B 1 din coala Cărţii Funciare nr. x a comunei Sânmartin la pct. 17, din partea B - foaia de proprietate - a CF nr. x a comunei Sânmartin, jud. Bihor, poziţia B 17, intrat: la 20 martie 1937 nr. 3461 c.f. în baza încheierii de mai sus şi a art. 168 din reg. c.f. inscripţiunea de sub Bl. se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor din această coală este Statul Român cu titlul de drept rectificare", în fapt şi în drept consideră recurenta că litigiul nu a fost soluţionat în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a Deciziei 5096/21.01.2016, admisă de către prima instanţă, a fost criticată această soluţie, fără a fi arătate aspecte de nelegalitate în această chestiune.

2) Motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 si 8 din C. proc. civ.

Susţine Prepozitura că a cerut sa fie pusă în aplicare o hotărâre irevocabila, si anume Decizia nr. 4415 pronunţată în data de 10 octombrie 2013 în dosarul x/2012 al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civilă, având ca obiect "Refacerea dosarului" nr. 804/1938 şi, totodată, consideră că instanţa de recurs va trebui să verifice, în mod concret, dacă a fost sau nu respectat principiul proporţionalităţii, aşadar nerestituirea unui bun eclesiastic romano-catolic trebuie să fie "adaptată, necesară şi proporţională în raport cu obiectivul pe care îl urmăreşte", în cazul în care instanţa de fond nu a răspuns la problema că, în împrejurările în care procedura principală din anul 1937 a rămas nesoluţionată şi în ziua de azi, atunci cererea Prepoziturii nu ar fi trebuit totuşi să fie analizată în continuare de instanţele competente din statul Roman.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de fond, neţinând seama de Decizia nr. 4415 pronunţată în data de 10 octombrie 2013, a încălcat autoritatea de lucru judecat, exagerând cu privire la întabularea nefinalizată, iar instanţa de recurs nu poate refuza să examineze o problemă fundamentală a litigiului, întrucât aceasta trebuie sa se limiteze la interpretarea corectă a art. 168 al Regulamentului Cărţii Funciare, regulament care nu permite o astfel de schimbare - aşa cum s-a făcut în încheierea atacată - decât prin acţiunea în justiţie, adică printr-un proces, astfel încât, în condiţiile în care nu există vreo hotărâre judecătorească care să invalideze titlul recurentei, acesta îşi produce efectele în mod valabil, conform art. 35 al Decretului-Lege nr. 115/1938, rectificarea înscrierii se va putea săvârşi, în lipsa acordului părţilor, numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În acest sens, a menţionat recurenta-reclamantă Decizia RIL nr. XXI din 12 decembrie 2005 cu privire la aplicarea unor dispoziţii ale legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, ce stabileşte că "acţiunile de carte funciara (în prestaţie tabulara şi în rectificare tabulară), având ca obiect înscrierea în cartea funciara a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării in vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv de Decretul-lege nr. 115/1938."

Invocând ca temei de drept motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a pretins recurenta-reclamantă că, prin sentinţa atacată, a fost discriminată direct pe motiv de religie, invocând prevederile articolului 2 alin. (2) litera (b) din Directiva 2000/43/CE, în care se arată că "o discriminare religioasă directă se produce atunci când, din motive de apartenenţă religioasă, o persoană este tratată într-un mod mai puţin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într-o situaţie asemănătoare o altă persoană [articolul 2 alin. (2) litera (a) coroborat cu articolul 1]". Susţine recurenta-reclamantă că inegalitatea de tratament, în acest caz, este direct legată de apartenenţa religioasă.

Motivul de casare privind încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este invocat de recurenta-reclamantă în calea de atac declarată, fiind solicitată trimiterea unei întrebări preliminare la CJUE, în conformitate cu art. 267 TFUE, pentru faptul că sentinţa atacată nu este corespunzător motivată, iar în conformitate cu o jurisprudenţă constantă, motivarea impusă la articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii sentinţei civile recurate.

Arată recurenta că argumentele instanţei de fond, potrivit cărora "în anul 1937, în baza încheierii de carte funciara nr. x, asupra imobilului solicitat s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român cu titlu de rectificare" nu sunt suficiente, în cazul în care problemele ridicate în litigiul principal nu pot fi soluţionate doar în lumina art. art. 32 din Decretul-Lege 115/1938, potrivit cărora, "dacă în cartea funciara s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. (2) Dacă un drept s-a radiat din cartea funciara, se prezuma că acel drept nu există," fără pronunţarea asupra validităţii încheierii de carte funciara nr. x din 1937.

Referitor la acest aspect, susţine recurenta că o astfel de sentinţă trebuie să evidenţieze în mod clar motivele care justifică respectivul refuz de a judeca petitul nr. 2, fiind invocate drept temei al acestor critici articolele 2, 3 şi 6 TFUE şi articolele 17, 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .

Tot în criticile ample formulate de recurenta-reclamantă s-a invocat şi abuzul de putere de către judecătorul fondului, susţinându-se că numai prin exces de putere, cu ignorarea prevederilor art. 366 si 369, 424, 425 si 431 din C. civ. austriac şi ale art. 94 din Regulamentul de carte funciară din x, a putut să susţină prima instanţă că "în anul 1937, în baza încheierii de carte funciara nr. x, asupra imobilului solicitat s-a intabulat dreptul de proprietate in favoarea Statului Roman cu titlu de rectificare", cât timp, în speţă, este de necontestat că dreptul de proprietate asupra imobilului înscris iniţial în Cartea Funciară a localităţii Sânmartin nr. 1 este intabulat pe numele recurentei, iar intimatul Statul Roman a acţionat prin delegatul sau, B., fără studii juridice, acesta nefiind avocat, nefiind atacată întabularea din partea B17 în cartea funciara nr. x Sânmartin cu acţiune de radiere pentru nevalabilitate, în conformitate cu art. 148 din Regulamentul de cartea funciara din x decembrie 1855, ca atare art. 168 din Regulamentul de cartea funciara din x nu era aplicabil în prezenta cauză.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare în recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 23 noiembrie 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 7 februarie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Un prim motiv de casare invocat de către recurenta-reclamantă a fost cel reglementat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., referitor la depăşirea, de către instanţă, a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Criticile subsumate acestui motiv de casare au vizat soluţia de respingere, de către prima instanţă, a cererii de retrocedare a unor imobile, formulată de reclamantă, în pofida faptului că, în opinia titularului acţiunii de retrocedare, Guvernul României şi-a exprimat intenţia şi dorinţa de a restitui acele imobile care au aparţinut unor minorităţi naţionale, fapt concretizat prin adoptarea O.U.G. nr. 94/2000. Dincolo de amplele alegaţii pe care recurenta-reclamantă le-a cuprins în calea de atac declarată, reţine instanţa de control judiciar că nu se regăsesc veritabile critici care să poată fi încadrate în temeiul indicat, respectiv art. 488 pct. 4 C. proc. civ., iar hotărârea pronunţată în cauză a fost dată cu respectarea atribuţiilor puterii judecătoreşti, exercitate în limitele prevăzute de legi şi regulamente care stabilesc câmpul de aplicare a acestor atribuţii.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin sintagma depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum au fost acestea delimitate de Constituţie sau de alte legi organice.

Altfel spus, prin depăşirea limitelor sferei puterii judecătoreşti, instanţa de judecată a săvârşit acte care intră în atribuţiile unor alte organe aparţinând unei alte autorităţi de stat.

În doctrină s-a constat că instanţa de judecată a săvârşit un exces de putere în următoarele situaţii: a îndeplinit un act pe care numai un organ al puterii executive sau legislative îl poate face; a consfinţit cu valoare legală texte abrogate; a contestat puterea legală a unor texte; a aplicat o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; s-a pronunţat pe cale de dispoziţii generale.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a menţionat că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti când: a încălcat principii fundamentale, precum cele consacrate de Constituţie sau de o altă lege organică şi a încălcat dreptul la un proces echitabil. De asemenea, recurenta-reclamantă a apreciat că, în aplicarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanţa de judecată a săvârşit acte care intră în atribuţiile unor alte organe aparţinând unor alte autorităţi constituite de stal.

Totodată, în opinia recurentei-reclamante, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens a constituit o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti, deoarece Guvernul României a elaborat o serie de acte normative prin care şi-a exprimat dorinţa de a restitui unele bunuri imobile care au aparţinut minorităţilor naţionale.

Înalta Curte, analizând toate aceste susţineri invocate de către recurenta-reclamantă, consideră că acestea nu se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., şi anume depăşirea limitelor puterii judecătoreşti ca imixtiune a puterii judecătoreşti în sfera autorităţii legislative sau executive.

Aspectele criticate de recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă depăşiri ale puterii judecătoreşti, ci exercitări în limitele legii tocmai a acestei puteri judecătoreşti, instanţa fiind învestită prin lege pentru a afla adevărul într-o cauză, a analiza probele administrate în cauză în vederea formulării unei convingeri proprii.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a făcut o analiză justă a tuturor înscrisurilor depuse de către recurenta-reclamantă la dosarul aferent cererii de retrocedare, în special a cărţii funciare.

Dreptul conferit prin prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, a cărui încălcare a fost pretinsă de către recurenta-reclamantă prin pronunţarea sentinţei primei instanţe, este unul a cărui recunoaştere depinde de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de lege pentru a fi validat în patrimoniul persoanei care îl reclamă, iar analiza acestor condiţii, prin raportare la verificarea legalităţii actului administrativ atacat, intră în sfera atribuţiilor puterii judecătoreşti, fără a constitui imixtiune în activitatea altei puteri.

Astfel fiind, criticile formulate de recurentă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.., conform cărora instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, sunt lipsite de temei, întrucât, Curtea de Apel a soluţionat cererea de anulare a deciziei contestate în realizarea competenţei conferite de dispoziţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, cu referire la art. 10 din Legea nr. 554/2004, neputându-se reţine că instanţa de fond a săvârşit acte care intră în atribuţiile unor alte organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Un alt motiv de recurs a vizat încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia recurenta a invocat nerespectarea dispoziţiilor legale privind propunerea şi încuviinţarea probelor.

Argumentele invocate nu se circumscriu, însă, ipotezelor prevăzute de norma legală, întrucât propunerea probelor intră în conţinutul unui drept procesual care aparţine celui care face o susţinere în cursul procesului (art. 249 C. proc. civ.) şi care are o componentă obligaţională corespunzătoare sarcinii probei, respectiv obligaţiei de a proba susţinerile făcute în faţa instanţei.

Astfel, nepropunerea probelor în condiţiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., prin actele procedurale adecvate, atrage pentru parte decăderea din dreptul de a propune probe, care operează în regim de ordine publică. În speţă, recurenta nu a indicat felul expertizei solicitate şi teza probatorie şi nici nu a depus la dosar, interogatoriul solicitat a fi luat părţii adverse, fiind justificată sancţiunea decăderii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind modalitatea de solicitare a probelor lipsită de orice determinare, care echivalează cu absenţa propunerii de probe în condiţiile legii.

În privinţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de fond a respectat principiile motivării hotărârii, precum şi garanţiile care configurează dreptul la un proces echitabil, considerentele sentinţei fiind structurate uniform, cu menţionarea şi examinarea efectivă a argumentelor părţilor.

Judecătorul fondului a explicat în mod convingător faptul că imobilul în litigiu nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că preluarea acestuia în proprietatea statului a avut loc în anul 1936, în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.

De altfel, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta reclamantă a mai susţinut că argumentul primei instanţe, conform căruia "în anul 1936, în baza încheierii de carte funciară nr. x, asupra imobilului solicitat s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea statului român cu titlu de rectificare", este unul lipsit de temei legal şi străin de natura pricinii, fiind obligatoriu, în opinia recurentei-reclamante, a fi observate actele de la dosar, prin care se face dovada proprietăţii asupra imobilului revendicat, la nivelul anului 1961.

În exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii care formează obiectul recursului de faţă, Înalta Curte nu identifică aspecte referitoare la inserarea unor argumente străine de natura pricinii sau alte carenţe ale unei motivări neadecvate cauzei, reţinând că, astfel cum au fost redate considerentele ce au condus la formarea raţionamentului logico-juridic avut în vedere la pronunţarea soluţiei, au fost respectate cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ.. Argumentul la care a făcut referire recurenta-reclamantă este unul pe care în mod corect l-a examinat instanţa de fond, în vederea verificării condiţiei de fost proprietar al imobilului solicitat spre retrocedare, anterior perioadei vizate de O.U.G. nr. 94/2000, nefiind, aşadar, străin de natura pricinii.

Cât priveşte penultimul motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se constată că, în cuprinsul criticilor formulate, recurenta nu a expus împrejurări de fapt sau de drept de natură a releva încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care dă expresie aspectului negativ al autorităţii de lucru judecat, o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză.

Or, în speţă, împrejurarea că recurenta a contestat în faţa instanţelor române competente pierderea dreptului său de proprietate în anul 1936, într-o procedură judiciară nefinalizată până în prezent, nu are relevanţă sub aspectul aplicării prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, instanţa de contencios administrativ având a se pronunţa numai asupra legalităţii deciziei emise de Comisia specială de retrocedare, în raport de condiţiile legale şi perioada de referinţă reglementată de O.U.G. nr. 94/2000.

Dispoziţiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ. reglementează motivul de casare referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat, iar din amplele argumente ale recurentei-reclamante privind nelegalitatea sentinţei atacate nu se poate decela nicio critică încadrabilă în acest temei de drept.

Trimiterile făcute de Prepozitură la decizia civilă nr. 4415/10.10.2013 a ÎCCJ, secţia I civilă, nu determină analiza prezentului obiect al recursului în raport de condiţiile care se verifică pentru existenţa unei autorităţi de lucru judecat a unei hotărâri anterioare celei din litigiul pendinte.

Înalta Curte constată că este nefondat şi motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Anterior analizei criticilor de recurs, aşa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, Înalta Curte apreciază că se impune un examen al evoluţiei situaţiei Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) şi a bunurilor aparţinând diferitelor fonduri, prin prisma fiecărei epoci istorice; precum şi condiţiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul României, cât şi Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat:

I. Statusul romano-catolic din Transilvania.

1. Statusul romano-catolic din Transilvania înainte de 1867

1.1 Originea Statusului romano-catolic datează din epoca Principatului Transilvaniei - 1540-1690 - când Dieta era alcătuită din ordines et status (naţiuni şi status-uri); respectiv trei naţiuni şi patru statusuri, respectiv: naţiunea ungară, naţiunea secuiască şi cea săsească, pe de o parte; şi confesiunile recepte: calvină, luterană, unitariană şi catolică (potrivit legilor din 1559, 1572 şi 1573), pe de altă parte.

Odată cu propagarea confesiunilor religioase, devenite ulterior religii recepte (calvinistă, luterană şi unitariană), catolicismul s-a aflat într-o situaţie defavorabilă începând din anul 1556, când Dieta de la Cluj a secularizat veniturile şi averile Episcopiei romano-catolice de Alba Iulia, palatul episcopal devenind reşedinţă princiară. De asemenea, episcopul catolic a pierdut jurisdicţia asupra saşilor şi, în aceste condiţii, a părăsit Transilvania. După plecarea episcopului C., Transilvania a fost considerată de către Curia romană drept teritoriu de misiune. Pe de altă parte, pentru a revendica apartenenţa Transilvaniei la coroana maghiară, aflată în posesia Habsburgilor, Curtea de la Viena a continuat să numească episcopi pentru Transilvania, dar aceştia nu obţineau consacrare şi nici recunoaşterea Romei, rezidând practic, asemenea unor episcopi titulari, pe teritoriul Ungariei habsburgice.

Catolicii s-au întrunit într-o organizaţie bisericească, atestată pentru prima dată în anul 1591, sub numele de Congregatio universorum Catholicorum in Transsilvania, organizaţia a participat pentru prima oară ca instituţie de sine stătătoare la Dieta din 1615, având denumirea de Status Catholicus. Organismul a asigurat supravieţuirea catolicismului ardelean în cursul secolului al XVII-lea, obţinând un statut de organizare clar abia după 1868.

Revenind la noţiunea de Status, trebuie precizat că aceasta cuprindea toţi membrii dietei de aceeaşi confesiune şi, implicit, în considerarea calităţii de religie receptă, de exemplu catolicii, luteranii avea dreptul de a-si reprezenta interesele în Dietă. Ceea ce a generat în cadrul Bisericii catolice (în mod cu totul particular) două consecinţe atât în plan religios cât şi în plan politic: a. întrucât Statusul era universalitatea unei categorii de cetăţeni (în speţă, catolici), acesta a devenit reprezentantul legal al bisericii în Dietă; b. întrucât în cadrul dietei erau şi laici catolici aceştia participau la luarea deciziilor referitoare şi la chestiunile interne ale bisericii (în cadrul sinoadelor generale). Rezultă, aşadar, o situaţie legală dar nu şi canonică, pentru că Biserica catolică nu acceptă amestecul laic în administraţia sa.

1.2. Catolicismul ardelean trece într-o nouă etapă, în perioada habsburgică, prin numirea la 18 februarie 1713, de către D. a unui nou episcop romano-catolic, confirmat de papă la 9 august 1714.

În urma Dietelor din anii 1744 şi 1751, catolicismul latin a devenit, la mijlocul secolului XVIII, confesiunea dominantă în Transilvania. În 1755, consilierii catolici ai Guberniului, au decis constituirea unui organism distinct, anume Comissio Catholica. Maria Tereza a acceptat oficial existenţa acestei comisii în 1767, dându-i în administrare aşa-numitul Fond lusitan (în valoare de 437.305 florini şi 1 crăiţar), apoi, un an mai târziu, şi Orfelinatul catolic din Terezian (Sibiu), iar în 1773 şi Fondul de Studii ardelenesc (anume proprietăţile ordinului iezuit din Ardeal). Obligaţiile acestei comisii au fost: 1) supravegherea şcolilor catolice, a orfelinatului din Sibiu şi a fondurilor catolice din Ardeal; 2) promovarea uniaţiei; 3) susţinerea aşa-numitei "proporţii geometrice în sânul naţiunii săseşti".

Ulterior, prin Legea nr. 43/1868, sunt desfiinţate organele care guvernau Marele Principat al Transilvaniei (Guberniu, Trezorerie, Comisia Catolică), activitatea acestora urmând să înceteze la 1 mai 1869, atribuţiile urmând a fi preluate de o Comisie Catolică Provizorie.

2. Statusul romano-catolic din Transilvania în perioada 1867-1918

Revenind la situaţia Statusului, este important de precizat că, urmare a adunării generale din 1873 a fost reorganizat în baza unui nou regulament pentru constituirea şi funcţionarea unui consiliu dirigent compus din 24 membrii (8 clerici şi 16 laici), aprobat prin adresa Ministerului Cultelor nr. 1008 din 16 iunie 1873. Mai mult, este aprobată preluarea, spre administrare, a bunurilor şi a afacerilor aparţinătoare Comisiei Catolice.

O altă modificare importantă a regulamentului de administrare al Statusului, din 1915, aduce noi precizări în ceea ce priveşte dreptul de administrare asupra bunurilor - "îngrijeşte, guvernează şi administrează … fondurile sale şi fundaţiunile aflătoare în administrarea sa, prin Consiliul Dirigent, în temeiul dreptului său de autonomie, cu respectarea drepturilor episcopale privitoare la întreaga avere diecezană şi cu menţinerea intactă a drepturilor de suprem patronat şi supremă inspecţiune ale Majestăţii Sale".

3. Statusul romano-catolic din Transilvania în perioada 1918-1948

Punctual, în ceea ce priveşte situaţia juridică a Statusului, se impun următoarele precizări:

Odată cu Unirea au încetat drepturile de suprem patronat, întrucât acestea au fost consfinţite în considerarea calităţii de rege apostolic a regelui Ungariei, iar drepturile episcopului au fost golite de conţinut, acestea mărginindu-se la prezidarea adunărilor referitoare la problemele laice.

La data de 6 decembrie 1926 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a recunoaşte personalitatea juridică a Statusului, în baza recunoaşterii anterioare de către statul ungar, precum şi a Adresei nr. x a Ministerului Cultelor şi Artelor din România, fiind făcută referire şi la decizia nr. 1564/1924 a Înaltei Curţi de Casaţie.

Prin adoptarea Legii pentru regimul general al cultelor nr. 54/1928, s-a prevăzut la art. 11. că "organizaţiile cultelor istorice, create şi reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare şi prevăzute în statute (comunităţile, parohiile, protopopiatele, mânăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc.) sunt persoane juridice.", iar la art. 51 s-a prevăzut că "toate cultele sunt datoare a-şi pune în concordanţă statutele lor de organizare cu dispoziţiunile legii de faţă, în termen de 1 an de la publicarea regulamentului ei de aplicare înaintându-le Ministerului Cultelor spre aprobare şi confirmare prin decret regal, dat în baza unui jurnal al Consiliului de miniştri. Aprobarea are drept scop a constata că în statute nu sunt dispoziţiuni contrare legii. Modificările ulterioare în statutele de organizare se vor face cu aceeaşi procedură".

De o importanţă majoră este ratificarea, în anul 1929, a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun, care spre deosebire de Legea nr. 54/1928 (care conferea calitatea de persoană juridică numai pentru organizaţiile cultelor istorice), recunoaşte personalitatea juridică a întregii biserici catolice.

Cu aplicare la situaţia Statusului, sunt de remarcat prevederile art. IX care prevede, că "…celelalte organizaţii canonic şi legal constituite, sunt persoane juridice…"; astfel că în ceea ce priveşte cerinţa legalităţii aceasta este îndeplinită, personalitatea juridică a Statusului fiind recunoscută prin Legea nr. 54/1928, rămânând în discuţie cea a canonicităţii, care a fost clarificată prin Acordul încheiat la 30 mai 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sfântul Scaun şi Guvernul României.

Prin acest Acord, Statusul se transformă în Consiliu al eparhiei catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei ordinariu va avea drept de administrare a averilor ce-i revin. Averile au caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate este şi rămâne garantat. Mitropolitul catolic de la Bucureşti i se conferă dreptul de control şi supraveghere asupra bunurilor; acelaşi drept îl are şi Statul român, în condiţiile prevăzute de Concordat.

Prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunţarea Concordatului încheiat între România şi Sf. Scaun la 10 mai 1927 şi ratificat prin Legea din 12 iunie 1929, emis de Ministerul Cultelor (publicat în M.Of nr. 164 din 19 iulie 1948 s-a prevăzut în articolul unic, că "(1) Concordatul încheiat între România şi Sf. Scaun la 10 mai 1927, precum şi acordurile şi convenţiunile ulterioare, intervenite în aplicaţiunea acelui concordat, se denunţă pe data publicării prezentei legi. (2) Pe aceeaşi dată încetează aplicaţiunea concordatului, acordurilor şi convenţiunilor ulterioare. (3) Legea din 12 iunie 1929, pentru ratificarea concordatului, precum şi legile de ratificare a convenţiunilor sau acordurilor ulterioare, se abrogă".

Statusul şi-a încetat activitatea în anul 1948, apoi şi-a schimbat numele în "Statusul Romano-Catolic al R.P.R., aprobat prin Decretul nr. 83/1951 al Prezidiului Marii Adunări Generale a R.P.R., prin care s-a aprobat Regulamentul de funcţionare al Statusului, înregistrat la Ministerul Cultelor sub nr. x/1951; şi, în fine, la solicitarea Consiliului Arhidiecezei Catolice de rit latin din Alba-Iulia, potrivit sentinţei civile nr. 1515/2001, pronunţată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, în dosarul nr. x/2001, s-a constatat identitatea dintre Consiliul precitat şi "Status Romano-Catholicus Transilvaniensis" sau Statusul Romano-Catolic din Ardeal.

Referitor la Acordul de la Roma s-a susţinut că acesta nu a fost ratificat de către Parlament sau de Guvern, astfel că nu poate fi considerat un act interpretativ pentru că nu îndeplineşte condiţiile de formă necesare pentru a avea valabilitate şi forţă obligatorie (prin neîndeplinirea cerinţelor impuse de art. 88 din Constituţia din 1923 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 54/1928 privind regimul cultelor).

Înalta Curte apreciază însă că acest punct de vedere nu poate fi împărtăşit, cel puţin din două motive:

Acordul de la Roma, a fost publicat în Acta Apostolicae Sedis şi în Monitorul Oficial din Bucureşti, respectiv la l iulie şi 3 august 1932 şi nu a fost niciodată ratificat de Parlament, deoarece i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului.

De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunţarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile şi convenţiunile ulterioare, intervenite în aplicaţiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunţate şi, ulterior abrogate expres.

Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat - cu referire la denunţarea şi abrogarea concordatului şi a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, se înscrie în categoria obligaţiilor asumate anterior de Statul Român faţă de Sfântul Scaun.

Aşadar, obligaţiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind aşadar nerelevantă denunţarea şi, ulterior abrogarea tratatelor la care Romania este parte, fiind nerelevantă, sub acest aspect, schimbarea formei de guvernământ şi a regimului politic din Romania, Statul Român fiind ţinut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligaţii asumate prin convenţii internaţionale.

Consecinţele patrimoniale ale Concordatului şi ale Acordului de la Roma, cu privire la bunurile administrate de Status.

1. Prin diploma din 12 mai 1581, E., principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei înfiinţează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunţat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziţionate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire şi proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil şi pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum). Prin diploma din 1583, înfiinţează şi un seminar pentru tinerii nobili şi plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, şi de către Pontif.

2. În anul 1603 iezuiţii au fost expulzaţi din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calvinişti, astfel că împăratul Leopold a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăştur şi restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea şi biserica), rămânând calviniştilor.

3. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericeşti.

4. Din averile ordinului dizolvat de F. în anul 1773 au fost create fundaţiuni atât în Ungaria cât şi în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii, şi fondul de burse - administrate de Comisia literară; precum şi fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu.

5. Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773-1848, deşi dreptul de administrare al Statusului a rămas în vigoare; astfel că, în aceste condiţii, prin hotărârile Statusului din august 1848 se încearcă fără succes (din cauza revoluţiei) reorganizarea şi preluarea bunurilor.

6. Însă doar în anul 1866, suveranul prin adresa nr. x/19 august 1867 a Ministerului Cultelor a hotărât: a) desfiinţarea Comisiei literare; b) administrarea şi conducerea chestiunilor aflate în competenţa Comisiei Literare "cu influenţa" Statusului catolic reorganizat şi c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere şi administrare să fie stabilit ulterior fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron şi supremă inspecţiune ale regelui.

7. În anul 1868, urmare a corespondenţei între Ministrul Cultelor ungar şi Guvernul ardelean, fondul de studii romano-catolic ardelean urmează a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcţionează în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a Statusului Catolic.

Deşi s-a susţinut că în anul 1867, când Transilvania este scoasă de sub stăpânirea Austriei şi înglobată în Ungaria, fondurile ardelene s-au contopit în fondurile publice regnicolare; această opinie nu poate fi împărtăşită, pentru următoarele considerente: în primul rând, după cum rezultă din cele ce premerg, fondurile sunt persoane juridice distincte, cu limitarea dreptului de administrare al Statusului prin prerogativele regale ale patronatului suprem; şi, în al doilea rând, doar în proiectul de regulament din 1917 se prevedea că "Statusul romano-catolic - păstrându-i-se drepturile şi organizaţia actuală, găsită ca utilă - se va încadra în organizaţia autonomă regnicolară".

8. Urmare a reorganizării Statusului şi alegerea la 1873 a unui Consiliu Dirigent alcătuit din 24 membri, în vederea preluării de la Comisiunea Catolică a conducerii şi administrării întregii averi fundaţionale sau de altă natură, Ministerul Culturii, prin adresa nr. x/1873 a luat act de această alegere a Consiliului şi a încuviinţat preluarea atribuţiilor Comisiei Catolice desfiinţate.

9. În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat şi supremă inspecţiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondenţa cu Statusul că fondurile sunt persoane juridice distincte, că dreptul de administrare exercitat de către Status este limitat prin drepturile regelui.

10. Şi, în fine, prin regulamentul din 1915 Statusul catolic a obţinut recunoaşterea formală a dreptului de conducere, guvernare şi administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană şi, 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui, fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerinţă sau control cu privire la activitatea Statusului.

11. După unirea Ardealului cu România, în 1918, şi până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerinţă asupra modului de administrare, cu atât mai mult cu cât prin Concordatul din 1927 s-au desfiinţat drepturile şi îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecţiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor şi consacrată de Concordat.

Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon şi Convenţiei dintre România şi Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiţiei între cele două state, rămânând în categoria celor ce urmează a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziţiei Comisiei de reparaţiuni din Paris.

De altfel, în cuprinsul Concordatului (art. XIII) aceste fonduri sunt numite Fondul General Catolic de Religie şi Fondul General Catolic de Instrucţie, cu personalitate juridică, nefiind operate modificări în ceea ce priveşte starea patrimonială.

Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon România, avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber şi neîngrădit de acestea, după expropriere şi plata rentelor de expropriere. Principalele consecinţe ale acestor prevederi ale Tratatului şi ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele:

a. Urmare a adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, foştii proprietari între care şi Biserica Catolică, au fost despăgubiţi de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire, numite "prebende", care erau afectate unui fond - Patrimoniul sacru - destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depăşesc capacitatea de întreţinere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.

b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru - Consiliul Episcopilor Diecezani - urma să administreze şi rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea Fondului General Catolic de Religie şi a Fondului General Catolic de Instrucţie.

Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927, şi implicit cele ale Fondului General Catolic de Religie şi a Fondului General Catolic de Instrucţie, este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.

12. Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 şi 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) şi (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate şi reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele şi Literele de fundaţiune(art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia si administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1).

Potrivit aceluiaşi Acord, Statul Român păstrează dreptul de control şi supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1); iar în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul şcolilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcţionarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Şi, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu şi fără plata vreunei taxe de timbru) a cărţilor funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se menţiunea:

"Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia".

Revenind la criticile de recurs susţinute de recurenta-reclamantă şi subsumate acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la admiterea excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 5096/21.01.2016, emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, se reţine că obiectul acţiunii în anulare de faţă îl constituie tocmai acest act administrativ, astfel încât legalitatea sa este cercetată pe cale principală, iar nu pe cale incidentală. Odată aleasă această modalitate de exercitare a controlului de legalitate, acest act administrativ nu poate forma şi obiect al unei excepţii de nelegalitate, astfel că, în mod corect, prima instanţă a reţinut inadmisibilitatea petitului referitor la excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 5096/2016.

Alegaţiile recurentei-reclamante privind discriminarea sa pe motiv că face parte dintr-o minoritate religioasă sunt lipsite de consistenţă factuală şi juridică, întrucât nu se regăseşte niciun element de discriminare în analiza condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune retrocedarea unui bun în procedura reglementată de O.U.G. nr. 94/2000. În absenţa oricărui criteriu de diferenţiere a aspectelor cercetate în legătură cu pretinsa nelegalitate a Deciziei nr. 5096/2016, în funcţie de apartenenţa religioasă a Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens, se reţine că verificarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute în actul normativ ce legiferează această procedură de retrocedare este una bazată pe interpretarea şi aplicarea normelor legale incidente, indiferent de apartenenţa religioasă a titularului cererii.

Abuzul de putere la care face referire recurenta-reclamantă, în criticile aduse sentinţei atacate, nu poate fi reţinut, în condiţiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a relei credinţe a judecătorului cauzei în exercitarea atribuţiilor sale conferite de legi şi regulamente, soluţia pronunţată fiind expresia unui raţionament logico-juridic clar exprimat, în care reţinerile factuale au fost corect încadrate în dispoziţii legale aplicabile cauzei.

Cât priveşte alegaţiile referitoare la atitudinea delegatului Statului Român la un moment istoric faţă de prezentul litigiu, în care se reproşează pasivitatea acestuia în exercitarea unor căi de atac pentru a fi conservate anumite drepturi pretinse de recurenta-reclamantă, asemenea critici nu au legătură cu situaţia factuală prezentă, ele fiind de prisos a fi examinate în calea de atac declarată în cauză.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că este admisibil petitul 2 al cererii sale de chemare în judecată, întrucât a fost zădărnicit dreptul său de proprietate asupra imobilului revendicat, pentru o perioadă de aproximativ 80 de ani, ceea ce a făcut ca Ordinul respectiv să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă în tot acest interval de timp, incluzând aici şi lipsa de folosinţă a imobilului în discuţie. Acest petit este, evident, unul subsidiar cererii principale, în care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 5096/2016, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, decizie prin care a fost respinsă cererea recurentei-reclamante de retrocedare a imobilului.

Motivul respingerii cererii de retrocedare a fost cel al nedovedirii calităţii de proprietar al bunului anterior perioadei prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, reţinându-se că Statul Român a preluat acest imobil cu titlu de rectificare, în anul 1936. În condiţiile în care recurentei-reclamante nu i s-a recunoscut un drept de proprietate asupra acestui imobil, decizia atacată fiind menţinută prin soluţia primei instanţe, este evident că petitul 2 nu putea fi admis, reclamanta nefiind în drept a pretinde ceva ce nu îi aparţine.

În privinţa cadrului procesual subiectiv, sub aspectul soluţiei de admitere, de către prima instanţă, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe pentru capătul 1 de cerere, se reţin următoarele:

Acţiunea în anulare a unui act administrativ se soluţionează în contradictoriu cu emitentul acelui act, astfel încât, în raport de cele solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată adresată instanţei de contencios administrativ, singura persoană juridică ce justifică chemarea sa în judecată în calitate de pârâtă este Comisia specială de retrocedare a bunurilor aparţinând cultelor religioase din România, în calitate de emitentă a Deciziei nr. 5096/2016, prin care s-a respins cererea de retrocedare formulată de Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens din Oradea.

Atragerea în proces a celorlalte entităţi juridice, justificată prin menţinerea cadrului procesual stabilit în cererea de reconstituire a dosarului aferent cererii de retrocedare, este una lipsită de fundament juridic în prezenta cauză, în care obiectul acţiunii judiciare îl reprezintă anularea actului administrativ, nu alt obiect dintr-o judecată distinctă purtată între titulara acţiunii de faţă şi alte părţi.

În ce priveşte criticile referitoare la menţinerea actului administrativ atacat în urma controlului de legalitate exercitat de către prima instanţă, se confirmă soluţia recurată, pentru următoarele considerente:

În justificarea dreptului său de proprietate asupra imobilului pe care l-a solicitat spre retrocedare, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la decizia nr. 4415/10.10.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în care s-a respins în mod irevocabil cererea formulată de Prepozitură, având ca obiect refacerea şi rejudecarea dosarului nr. x/1938 al Tribunalului Suprem, fără însă ca această decizie să consfinţească în patrimoniul recurentei-reclamante vreun drept de proprietate asupra bunului ce face obiectul retrocedării în cauză.

Din considerentele acestei decizii se reţine că dosarul a cărui reconstituire s-a cerut a fost soluţionat în faza judecăţii de fond, fără însă a fi soluţionat recursul declarat de Ordinul Premonstratens asupra încheierii nr. 70/20.02.1937, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a, în cadrul dosarului nr. x/1936.

În atare condiţii, are forţă obligatorie şi caracter opozabil recurentei-reclamante încheierea de şedinţă din 31.03.1937, pronunţată în dosarele conexate nr. x/1937 şi y/1937 aflate pe rolul Judecătoriei Oradea, secţia c.f., prin care s-a ordonat rectificarea inscripţiunii de la poziţia B.1 din coala c.f. nr. x a comunei Sânmartin, judeţul Bihor, în sensul că proprietar al acestor imobile este statul român şi nu Prepozitura premostratensă din Oradea.

Împrejurarea că litigiul prin care s-a contestat de către Prepozitură actul autorităţii publice care conferea personalitate juridică acestui ordin nu a fost unul finalizat, fiind suspendat în etapa căilor de atac, fără a se face dovada reluării demersurilor judiciare în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, este una care nu face a se reţine o altă situaţie juridică decât cea avută în vedere de către Comisie, la emiterea Deciziei nr. 5096/2016, corect menţinută de către prima instanţă.

Cât timp nu s-a probat reformarea încheierii de şedinţă din anul 1937, prin care s-a dispus rectificarea cărţii funciare asupra imobilului în dispută, în favoarea Statului român, această hotărâre judecătorească este intrată în autoritate de lucru judecat şi produce efecte juridice în acest sens faţă de părţile litigante, forţa sa juridică neputând fi pusă la îndoială în absenţa oricăror dovezi în sens contrar.

Recurenta-reclamantă susţine, însă, că în absenţa unei hotărâri irevocabile în litigiile având ca obiect personalitatea sa juridică şi rectificarea cărţii funciare, nu poate fi privată de dreptul său de proprietate, invocând, în acest sens, prevederile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Or, sarcina probei incumbă recurentei-reclamante, în vederea dovedirii existenţei unui drept al său de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare s-a solicitat, iar încheierea de carte funciară prin care s-a dispus rectificarea în favoarea statului român are forţa probatorie a unui înscris autentic, împotriva căruia nu s-a dovedit contrariul.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Conform dispoziţiilor pct. 1 teza 1 din Norma metodologică 2005 "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţa, daca nu s-au acordat despăgubiri juste si echitabile în raport cu perioada preluării".

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, cât şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de fond a constatat că imobilul care face obiectul cererii de retrocedare soluţionate prin decizia nr. 5096/21.01.2016 a fost înscris în proprietatea Statului Român în baza încheierii C.F. nr. x, în anul 1936.

Susţinerea recurentei conform căreia preluarea imobilului a avut loc în anul 1949 nu poate fi primită, întrucât, din analiza conţinutului Cărţii Funciare reiese că, urmare instaurării regimului de ocupaţie hortistă în Ardealul de nord, consecinţă a Dictatului de la Viena, în data de 21 iunie 1941 s-a înscris în aceeaşi carte funciară, în baza art. 3 din Ord. 1440/1941 M.E. radierea întabulării dreptului de proprietate de sub B 5 şi s-a restabilit dreptul de proprietate de sub B1 al reclamantei.

În altă ordine, Înalta Curte constată că reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea a depus cererea de retrocedare nr. x/16.11.2005, având ca obiect restituirea imobilului, teren intravilan, situat în Municipiul Oradea, judeţul Bihor, înscris în Cartea funciară nr. x a localităţii Oradea, nr. top. x, 7012.

Pârâta Comisia Specială a reţinut faptul că, potrivit înscrierilor din cartea funciară, imobilul solicitat a intrat în proprietatea Statului Român în anul 1936, anterior perioadei de referinţă prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, din analiza art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, deducem faptul că perioada de referinţă a O.U.G nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, o reprezintă intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit conţinutului cărţii funciare nr. x a localităţii Oradea, proprietar iniţial al imobilului a fost Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontorul Oradea.

În anul 1936, în baza încheierii de carte funciară nr. x, asupra imobilului solicitat s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român cu titlu de rectificare.

Ulterior, în anul 1941, în baza art. 3 din Ordinul 1440/1941 M.E., s-a radiat intabularea dreptului de proprietate al statului român din anul 1936 şi s-a restabilit dreptul de proprietate al Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea.

În baza încheierii de carte funciară nr. x s-a dispus radierea dreptului de proprietate al imobilului, şi s-a restabilit situaţia anterioară, în favoarea statului român, ca urmare aplicării Legii nr. 260/1945 privind legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupaţiunii maghiare.

Din examinarea acestor înscrieri rezultă că imobilul a intrat în proprietatea statului român în anul 1936, astfel că această dată excede perioadei de referinţă prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, şi anume 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Din analiza acestor dispoziţii legale şi a actelor depuse la dosarul cauzei rezultă că, în mod corect, Comisia specială de retrocedare a interpretat textul de lege anterior menţionat, calificând momentul trecerii imobilului în proprietatea statului ca fiind anul 1936, întrucât din cartea funciară rezultă că proprietarul iniţial al imobilului a fost recurenta, în anul 1936 fiind întabulat, în baza încheierii de carte funciară nr. x, dreptul de proprietate în favoarea statului cu titlu de rectificare.

Faţă de faptul că, în anul 1936, în baza încheierii de carte funciară nr. x asupra imobilului solicitat s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român cu titlu de rectificare, având în vedere dispoziţiile art. 32 din Decretul-Lege 115/1938 potrivit cărora "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. (2) dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există", se prezumă că acel drept a existat în folosul Statului Român în perioada 1937-1941, când înscrierea în CF a fost radiată în baza art. 3 din Ordinul 1440/1941 M.E.

Raportat la această împrejurare, susţinerile reclamantei cu privire la existenţa unor procese rezultate din contestarea încheierii de rectificare sunt lipsite de relevanţă, atâta vreme cât, dreptul de proprietate a fost întabulat în cartea funciară în anul 1936 în favoarea Statului Român, în baza încheierii de carte funciară, cu titlu de rectificare, drept care se prezumă că există în folosul acestuia până la radierea lui din 1941.

Înalta Curte reţine că Legea nr. 260/1945 nu a constituit o lege de naţionalizare care să producă prin ea însăşi efecte constitutive de drepturi imobiliare în favoarea Statului Român, fiind de fapt o lege specială prin care se restabilea situaţia anterioară anului 1941 şi Dictatului de la Viena, în baza căreia au fost anulate mai multe ordonanţe maghiare şi efectele lor juridice, inclusiv Ordinul nr. 1440/1941 M.E., astfel că sunt nefondate susţinerile reclamantei conform cărora preluarea abuzivă a imobilului ar fi avut loc la nivelul anului 1949.

Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 260/1945 "sunt şi rămân fără fiinţă legală actele săvârşite şi drepturile dobândite în temeiul Ordonanţelor maghiare nr. 1440/1941 M.E. (...)".

Or, Legea nr. 260/1945 a avut ca efect restabilirea situaţiei anterioare anului 1941, respectiv revenirea la situaţia consemnată în baza încheierii de carte funciară nr. x

Conform art. 19 alin. (2) din respectivul act normativ, "transmisiunile de drepturi efectuate (...) în folosul statului maghiar sau a persoanelor juridice maghiare, precum şi retransmisiunile acestor drepturi la subdobânditori, sunt nule de drept".

Alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că "drepturile de proprietate şi alte drepturi dobândite tabulare, înscrise în favoarea persoanelor prevăzute la alineatul precedent, se vor radia din oficiu, restabilindu-se starea tabulară anterioară".

În consecinţă, nu poate fi considerată preluare abuzivă "repunerea în situaţia anterioară anului 1941", ci o reparaţie firească a actelor săvârşite de autorităţile maghiare în perioada de ocupaţie de după Dictatul de la Viena.

În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în litigii similare, prin Decizia nr. 4604 în dosarul nr. x/2009, prin Decizia nr. 4254 în dosarul nr. x/2008, prin Decizia nr. 3380 în dosarul nr. x/2008, precum şi prin Decizia nr. 1574 în dosarul nr. x/2006.

Prin urmare, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că recurenta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în anul 1936, redevenind proprietar pentru perioada 21.06.1941 - 12.07.1946 ca urmare a actelor normative emise de regimul maghiar de ocupaţie în Ardealul de nord, iar prin efectul Legii 260/1945, în anul 1946, s-a restabilit situaţia dinainte de anul 1941.

De asemenea este corectă şi reţinerea judecătorului fondului, conform căreia este neîndoielnic faptul că recurenta s-a bucurat de prerogativele dreptului de proprietate în perioada 1941-1946, însă Legea nr. 260/1945, care a restabilit situaţia anterioară anului 1941, nu are natura juridică a unui act de preluare, ci a unui act normativ care restabileşte situaţia anterioară unui regim de ocupaţie abuzivă asupra unui teritoriu cedat vremelnic de România prin Dictatul de la Viena.

Această interpretare rezultă din dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 260/1945, conform cărora "Sunt şi rămân fără fiinţă legală actele săvârşite şi drepturile dobândite în temeiul ordonanţelor maghiare Nr. 1.440 din 1941 M.E.; Nr. 1.630 din 1941 M.E.; Nr. 5.200 din 1943 M.E.; Nr. 970 din 1943 M.E.;Nr. 3.710 din 1943 M.E.;Nr. 2780 din 1941 M.E.;Nr. 18.900 din 1941 I.M.; Nr. 3.400 M.E.; Nr. 2.660 din 1942 M.E.; Nr. 9.370 din 1940 M.E.; Nr. 8.230 din 1940 M.E.; Nr. 50.000 din 1942 M.E. şi în general, în temeiul oricăror dispoziţiuni legale sau regulamentare maghiare discriminatorii", dreptul de proprietate al recurentei fiind restabilit prin Ordonanţa maghiară nr. 1440/1941 M.E.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât nici motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. nu este incident în cauză, criticile recurentei- reclamante fiind nefondate.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, în limitele competenţei instanţei de contencios administrativ de a cenzura modul în care autoritatea publică a respectat prevederile O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte constată legalitatea deciziei nr. 5096/21.01.2016, întrucât cererea de retrocedare formulată de recurentă nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, imobilul fiind preluat în proprietatea Statului Român în afara perioadei de referinţă a actului normativ precizat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 488 pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva sentinţei civile nr. 68 din 23 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sentinţă ce va fi menţinută astfel cum a fost pronunţată, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă PREPOZITURA ORDINUL CANONIC PREMONSTRATENS CU "HRAMUL SFÂNTUL ŞTEFAN PRIMUL MARTIR" DIN PREMONTORIUL ORADEA împotriva sentinţei nr. 68/CA/2018- PI din 23 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2020.