Application of post-2011 EU financial correction regulations to pre-2011 public procurement irregularities and compliance with tender specifications

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 07 ianuarie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta UNITATEA ADMINISTRATIV- TERITORIALĂ MUNICIPIUL TÂRGOVIŞTE a chemat în judecată pe pârâtul MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI TURISMULUI, Direcţia de Control şi Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, solicitând instanţei anularea Deciziei emise de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Direcţia de Control şi Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, privind soluţionarea pe fond a contestaţiei formulată împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x/05.08.2011 privind Proiectul SMIS 4037 "Consolidare, reabilitare şi modernizare Colegiul Naţional Constantin Carabella Corp A+B Târgovişte", solicitând anularea şi a acestuia.

Ulterior, reclamanta şi-a completat acţiunea în anulare şi cererea de suspendare împotriva Deciziei nr. 44/25.06.2013 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, prin care a fost respinsă la neîntemeiată contestaţia formulată împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x/05.08.2011 privind Proiectul SMIS 4037 "Consolidare, reabilitare şi modernizare Colegiul Naţional Constantin Carabella Corp A+B Târgovişte", solicitând admiterea acţiunii, anularea Deciziei atacate cu consecinţa anulării procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x/05.08.2011, precum şi suspendarea executării titlului de creanţă până la data soluţionării acţiunii în anulare.

Prin sentinţa civilă nr. 69 din 31 martie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (MDRAP), succesor în drepturile şi obligaţiile fostului Minister al Dezvoltării Regionale şi Turismului, Direcţia de Control şi Verificare Utilizare Fonduri Comunitare şi a dispus anularea deciziei atacate nr. 44/25.06.2013 şi a procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x/5.08.2011.

Totodată, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă prin întâmpinare şi ca rămas fără obiect capătul accesoriu al acţiunii cu privire la suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, respectiv procesul-verbal de constatare nereguli nr. x/5.08.2011.

Împotriva sentinţei civile nr. 69/31 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

Prin decizia nr. 3115/10.11.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul formulat de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice împotriva sentinţei nr. 69 din 31 martie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; s-a casat sentinţa recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2014* la data de 06.01.2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 25 din 7 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a respins acţiunea, aşa cum a fost completată, formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte, ca neîntemeiată, privind anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x/05.08.2011 emis de MDRT-DCVUFE şi a deciziei nr. 44/25.06.2013 emisă de M.D.R.A.P., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene (M.D.R.A.P.), succesor în drepturile şi obligaţiile fostului Minister al Dezvoltării Regionale şi Turismului, Direcţia de Control şi Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, cauză venită spre rejudecare potrivit deciziei nr. 3115 din 10 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014, şi a respins, ca fiind rămas fără obiect, capătul de cerere privind suspendarea executării titlului de creanţă până la data soluţionării acţiunii în anulare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, reclamanta UNITATEA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ MUNICIPIUL TÂRGOVIŞTE, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, anularea actelor administrative individuale atacate.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a criticat sentinţa primei instanţe ca fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, şi, mai mult decât atât, motivele cuprinse în hotărârea recurată sunt contradictorii, unele dintre acestea fiind străine de natura cauzei, aşa încât, susţine recurenta, acest fapt echivalează cu nemotivarea hotărârii, în dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept ale recursului său invocând, în esenţă, următoarele motive:

Instanţa de fond în rejudecare, după casare, a încuviinţat proba cu expertiză tehnică, pentru a se verifica dacă lucrările se apreciau ca fiind necorespunzătoare şi neconforme caietului de sarcini.

Însă, solicită recurenta a se constata faptul că, instanţa de fond apreciază în mod greşit cele menţionate în cuprinsul raportului de expertiză, întrucât, expertul arată că execuţia lucrărilor s-a realizat conform proiectului tehnic. Deşi la execuţia lucrărilor au fost întocmite note de renunţare, respectiv, note tehnice, acest fapt nu conduce la concluzia conform căreia nu s-a respectat proiectul iniţial.

Consideră recurenta-reclamantă că, susţinerile intimatei, însuşite de către instanţa de fond, privind încălcarea prevederilor art. 95 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, nu pot fi primite, întrucât acestea nu au fost nelegale, modificările intervenite fiind efectuate potrivit legislaţiei în domeniu, având aprobările necesare.

Mai mult decât atât, subliniază faptul că proiectul tehnic este un document care a fost aprobat anterior întocmirii caietului de sarcini şi a stat la baza încheierii contractului de finanţare.

De asemenea, recurenta-reclamantă solicită a se observa faptul că, modificările în discuţie, intervenite pe parcursul derulării contractului de lucrări nr. x/23.03.2010 au fost efectuate ca urmare a constatărilor de la momentul execuţiei lucrărilor, când au apărut unele necesităţi de ordin tehnic, ce au condus la executarea lucrărilor cu alt tip de materiale, fără ca acest lucru să însemne o schimbare a soluţiei tehnice adoptate, ce ar fi condus la vicierea procedurii de achiziţie publică.

Evocă, în continuare, prevederile art. 21 lit. e) şi art. 23 lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 10/1995, subliniind faptul că aceste obligaţii legale au fost îndeplinite de către proiectant, executant şi investitor, care au respectat cerinţele impuse de către legiuitor prin semnarea memoriilor tehnice din data de 29.06.2010, respectiv, 14.07.2010 şi 21.07.2010, şi, mai mult, s-au respectat şi prevederile art. 23 lit. f) din Legea nr. 10/1995, care prevede obligativitatea executantului de a utiliza produse şi procedee pentru asigurarea nivelului calitativ al proiectului, fără a se modifica soluţia tehnică.

În continuare, solicită a se reţine faptul că modificările intervenite au fost necesare pentru a se corela cerinţele tehnice din proiectul tehnic care avea aprobare şi finanţare, cu cele cuprinse în caietul de sarcini ce au fost aprobate ulterior. În acest sens, recurenta apreciază că o modificare în sensul implementării cerinţelor din caietul de sarcini ar fi putut conduce la costuri mai mari şi, în final, la depăşirea sumelor deja aprobate.

În ceea ce priveşte lucrările la învelitoare, recurenta-reclamantă arată că acestea nu aveau cum să fie executate din tablă tip ţiglă, întrucât legislaţia nu permite schimbarea tipului de învelitoare în cazul clădirilor declarate monumente istorice. Faptul că imobilul în discuţie este monument istoric, rezultă din memoriul tehnic arhitectură, din adresa nr. x/22.07.2011 a S.C. A., fiind recunoscut ca atare şi de către intimată, prin întâmpinarea aflată la dosarul cauzei.

De asemenea, recurenta subliniază faptul că, scopul pe care legiuitorul l-a avut în vedere la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, a fost evitarea blocajului implementării proiectelor de investiţii, inclusiv, a celor majore, finanţate prin instrumente structurale.

Solicită recurenta să se constate faptul că prevederile O.U.G. nr. 66/2011 nu pot fi aplicate pentru o procedură începută în anul 2009, când s-a încheiat contractul de finanţare nr. x/03.09.2009, asupra unei documentaţii de atribuire publicată în SEAP în 2010, document în baza căruia s-a încheiat contractul de lucrări nr. x/23.03.2010.

Aşadar, susţine recurenta-reclamantă, se poate concluziona faptul că instanţa de fond nu a motivat hotărârea pronunţată, considerând a fi necesar a se avea în vedere şi sentinţa nr. 3830 din data de 03.12.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2012, cauză ce, arată recurenta, a avut ca obiect anularea unui alt proces-verbal de constatare a neregulilor din anul 2012, în care se făcea referire la două din aspectele sesizate de către echipa de control şi prin procesul-verbal contestat prin prezenta acţiune.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul-pârât MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE (actual, Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei) a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 16.07.2018, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 26 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 11 decembrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce priveşte motivul de casare prevzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiţii, este de observat că, hotărârea instanţei de fond cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a sentinţei, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat susţine recurenta-reclamantă.

De asemenea, nemulţumirea recurentei, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate de către reclamantă au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În continuare, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.., invocat de către recurentă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta, întrucât instanţa a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată.

Răspunzând în concret la setul de critici care vizează neregulile reţinute în sarcina recurentei-reclamante, în legătură cu contractul de lucrări nr. x/23.03.2010, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 95 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 925/2006, pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, stabilesc:

"Art. 95 - (1) Ca anexe ce devin parte integrantă a contractului de achiziţie publică se constituie cel puţin următoarele documente:

a) caietul de sarcini;

b) propunerea tehnică şi propunerea financiară;

c) graficul de îndeplinire a contractului;

d) graficul de plăţi;

e) garanţia de bună execuţie, dacă este cazul;

f) angajamentul ferm de susţinere din partea unui terţ, dacă este cazul.

(2) În cazul în care, pe parcursul îndeplinirii contractului, se constată faptul că anumite elemente ale propunerii tehnice sunt inferioare sau nu corespund cerinţelor prevăzute în caietul de sarcini, prevalează prevederile caietului de sarcini".

În raport de aceste prevederi legale, Înalta Curte constată că în mod just, prima instanţă a analizat legalitatea actelor contestate prin prisma nerespectării procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011 şi H.G. nr. 925/2006, prin prisma prevederilor art. 9.6. din contractul de lucrări, chiar şi în condiţiile în care este vorba despre modificări efectuate potrivit legislaţiei în domeniu, reglementate prin Legea nr. 10/1995.

Câtă vreme caietul de sarcini reprezintă documentul obligatoriu a fi respectat după atribuirea contractului de achiziţie publică şi până la finalizarea lucrărilor de execuţie, atât de către autoritatea contractantă, cât şi de ofertant, executant, dirigintele de şantier, proiectant, etc., în mod legal instanţa de fond a constatat că recurenta-reclamantă a încălcat prevederile art. 95 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, lucrările efectuate şi decontate, cât şi materialele folosite în modificările intervenite, nefiind conforme cu cele din caietul de sarcini.

În fine, recurenta-reclamantă a invocat şi un motiv de recurs de natură procedurală, ce se referă la aplicarea retroactivă a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, susţinând recurenta că prevederile O.U.G. nr. 66/2011 nu pot fi aplicate pentru o procedură începută în anul 2009, când s-a încheiat contractul de finanţare nr. x/03.09.2009, asupra unei documentaţii de atribuire publicată în SEAP în 2010, document în baza căruia s-a încheiat contractul de lucrări nr. x/23.03.2010.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că nu există o încălcare a principiului neretroactivităţii legii, a principiului legalităţii şi a principiului previzibilităţii şi predictibilităţii legii în cauza de faţă, deşi contractul de finanţare, contractul nr. x/03.09.2009 a fost încheiat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 461 din 30 iunie 2011.

Problema de drept care se impune a fi dezlegată în cauză, în contextul de fapt prezentat, este dacă legea nouă poate fi aplicată şi efectelor viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul legii vechi, respectiv O.G. nr. 79/2003, actul normativ ce reglementa controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător şi ce a fost abrogat prin O.U.G. nr. 66/2011.

Se impune a se sublinia, astfel, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, prin Hotărârea din 26 mai 2016 în cauzele conexe C-260/14 şi C-261/14, a statuat în sensul că:

"Articolul 1 alin. (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene şi articolul 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european şi Fondul de coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 trebuie interpretate în sensul că nerespectarea dispoziţiilor naţionale de către o autoritate contractantă care beneficiază de fonduri structurale în cadrul atribuirii unui contract de achiziţii publice având o valoare estimată inferioară pragului prevăzut la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1422/2007 al Comisiei din 4 decembrie 2007, poate constitui, cu ocazia atribuirii acestui contract, o "abatere" în sensul articolului 1 alin. (2) menţionat, respectiv o "neregularitate" în sensul articolului 2 punctul 7 amintit, în măsura în care această nerespectare are sau ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli nejustificate.

Articolul 98 alin. (2) primul paragraf a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecţiile financiare efectuate de statele membre, în cazul în care acestea au fost aplicate unor cheltuieli cofinanţate din fondurile structurale pentru nerespectarea dispoziţiilor în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, sunt măsuri administrative în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95.

Principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, cu condiţia să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere, care trebuie să ţină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale".

Hotărârea CJUE este obligatorie pentru instanţa naţională, fiind îndeplinită în cauză condiţia ca noile reglementări să fie aplicate efectelor viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare.

Mai mult, la data săvârşirii neregulii, dar şi în prezent, era şi este în vigoare Regulamentul (CE) nr. 2998/1995, care se aplică direct, fiind parte a legislaţiei naţionale, iar stabilirea corecţiilor în conformitate cu acest regulament şi cu prevederile O.U.G. nr. 66/2011, respectă principiul securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime. De altfel, autorităţii contractante îi revine obligaţia şi responsabilitatea respectării dispoziţiilor legale, inclusiv în ceea ce priveşte derularea procedurii de achiziţie, pe toată perioada de implementare şi monitorizare a contractului/proiectului, astfel că efectele neregulilor nu sunt limitate în timp, pentru a fi excluse controlului şi implicit aplicării corecţiilor financiare, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, care oricum, instituie o situaţie favorabilă, ca urmare a aplicării principiului proporţionalităţii.

În concluzie, având în vedere controlul efectuat după intrarea în vigoare a acestei ordonanţe, pentru nereguli săvârşite anterior acesteia, precum şi Hotărârea CJUE din 26 mai 2016 în cauzele conexe C 260/14 şi C-261/14, este corectă aplicarea unei corecţii financiare reglementată prin noul act normativ, astfel că este nefondată critica privind încălcarea neretroactivităţii legii noi şi implicit incidenţa în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011.

Prin urmare, incidenţa în cauza de faţă a considerentelor Deciziei nr. 66/2015 pronunţată de Curtea Constituţională trebuie interpretată în lumina Hotărârii CJUE din 26 mai 2016 în cauzele conexe C-260/14 şi C-261/14 Judeţul Bacău şi se constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că atât nota de constatare şi stabilire corecţii financiare, cât şi decizia de soluţionare a contestaţiei au fost fundamentate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011, care era aplicabilă.

Astfel, nu se poate reţine că organul de control, în calitate de autoritate cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, a încălcat pricipiul neretroactivităţii aplicării legii, prin aplicarea disp. art. 6 din O.U.G. nr. 66/2011 şi a Anexei acesteia.

Principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, cu condiţia să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere, care trebuie să ţină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale".

Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este obligatorie pentru instanţa naţională, fiind îndeplinită în cauză condiţia ca noile reglementări să fie aplicate efectelor viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare.

Luând în considerare faptul că măsura administrativă a retragerii finanţării afectată de neeligibilitatea cheltuielilor efectuate, nu este nouă, fiind prevăzută şi de vechea reglementare, se poate aprecia că aplicarea corecţiei financiare, ca expresie a principiului proporţionalităţii, reprezintă un efect viitor al situaţiei juridice (neregulii) apărute sub imperiul reglementării anterioare. În acest sens pledează şi argumentul că activitatea de constatare a neregulii, în cadrul căreia s-a dispus măsura administrativă a corecţiei financiare a avut loc sub imperiul reglementării noi, cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011.

Mai mult, la data săvârşirii neregulilor, dar şi în prezent, era şi este în vigoare Regulamentul (CE) nr. 1083/2006, care se aplică în mod direct, în temeiul acestuia fiind emisă şi O.U.G. nr. 66/2011.

Prin urmare, stabilirea corecţiei financiare în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 şi cu dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011, respectă principiul securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime, fiind nefondată critica recurentei-reclamante vizând reţinerea în mod greşit de către instanţa de fond a incidenţei normelor comunitare mai sus- menţionate.

Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, "Autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene şi beneficiarii sunt obligaţi, în activitatea lor, să elaboreze şi să aplice proceduri de management şi control care să asigure corectitudinea acordării şi utilizării acestor fonduri, precum şi respectarea principiilor bunei gestiuni financiare, aşa cum este aceasta definită în legislaţia comunitară."

Art. 20 alin. (1) dispune în sensul că: "(1) Activitatea de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare/corecţiilor financiare se efectuează de către autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, prin structuri de control organizate în acest scop în cadrul acestora."

În accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, neregula este reprezentată de orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele ordonatorilor publici internaţionali şi/sau fondurilor publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit.

Prin urmare, prejudiciul produs bugetului Uniunii Europene sau bugetelor naţionale poate fi real sau potenţial, iar producerea unei nereguli şi utilizarea necorespunzătoare a fondurilor accesate atrage sancţiunea restituirii parţiale sau totale a acestora.

Totodată, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 stabilesc că noţiunea de "prejudiciu" are semnificaţia dată de reglementările incidente şi de ghidurile lor de aplicare, emise de Uniunea Europeană/donatorul public internaţional.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 şi art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006, existenţa abaterii/neregulii/cheltuielii nejustificate presupune implicit potenţialitatea/existenţa prejudicierii bugetului Uniunii Europene.

Pornind de la definiţia dată neregulii de aceste prevederi regulamentare, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a considerat că inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (cauzele C-465/10 pct. 47 şi C-199/03 pct. 31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanţării (cauzele C-271/01 pct. 48, C-465/10 pct. 32), regula generală fiind aceea că orice abatere trebuie să ducă la retragerea avantajului obţinut în mod fraudulos (cauza C-199/03, pct. 15), dar cu aplicarea principiului proporţionalităţii, consacrat de jurisprudenţa Curţii.

În speţă, neregula constă în acţiunea beneficiarului de a se abate de la dispoziţiile legale în materia achiziţiilor publice, precum şi de la prevederile contractului de finanţare şi ale contractului de lucrări.

Prin neregulile săvârşite s-au adus prejudicii atât bugetului Uniunii Europene, cât şi bugetului naţional aferent acestuia, prin încasarea de către beneficiar a unor sume plătite necuvenit, acest efect subzistând până la momentul acoperirii prejudiciului.

Prin încheierea contractului de finanţare, beneficiarul- în speţă, recurenta-reclamantă, a acceptat finanţarea nerambursabilă şi s-a obligat să respecte prevederile legislaţiei naţionale în domeniul achiziţiilor publice, nerespectarea acestor obligaţii conducând la neeligibilitatea cheltuielilor astfel efectuate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate, iar, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV- TERITORIALĂ MUNICIPIUL TÂRGOVIŞTE împotriva sentinţei nr. 25 din 7 februarie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2020.