Nullity of cassation appeal for citing all grounds omisso medio rather than inadmissibility of the remedy itself

Recurs. Motive de recurs invocate omisso medio. Sancțiunea aplicabilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: recurs

motive de recurs

omisso medio

excepția inadmisibilității

excepția nulității recursului

C. proc. civ., art. 432, art. 459 alin. (1)-(2), art. 483 alin. (1), (3),

art. 488 alin. (2), art. 489 alin. (2)

Interpretarea legii nu permite instanţei de recurs o soluţionare a recursului segmentată pe motive, ci presupune admiterea, respingerea sau anularea recursului în raport cu ansamblul motivelor invocate şi analizate exhaustiv.

În cazul în care toate motivele recursului sunt invocate omisso medio, sancțiunea incidentă nu poate fi echivalentă celei aplicabile atunci când recursul însuși este exercitat omisso medio, neputând conduce, așadar, la inadmisibilitatea recursului.

Deşi interdicţia invocării motivelor de casare omisso medio are la bază un raționament consecvent celui prefigurat de art. 459 alin. (1) C.proc.civ., încălcarea ei va fi sancţionată de lege diferit, prin mecanismul nulităţii, atras de această dată de efectuarea actului de procedură - motivarea recursului - cu neîndeplinirea condiţiilor sale intrinseci, privitoare la conţinutul său evaluat juridic.

În acest sens, dispoziţiile art. 489 alin. (2) C.proc.civ. stabilesc că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C.proc.civ., text care include două condiţii cumulative: motivele să fie încadrate şi să corespundă motivelor de casare prevăzute de lege şi să poată fi primite, adică să nu fie invocate omisso medio.

Prin urmare, în cazul invocării motivelor de recurs cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea incidentă este nulitatea recursului.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 733 din 24 martie 2021

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la data de 13.03.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., aflată în insolvenţă, a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumelor de 447.081,81 lei, din care 437.298,05 lei cu titlu de penalităţi de întârziere aferente etapei de livrare a produselor ce au format obiectul contractului de manufacturare echipamente nr. C1105/14.11.2014, iar suma de 9.783,76 lei cu titlu de cheltuieli efectuate cu personalul care a trebuit să urmărească şi să recepţioneze lucrările de remediere efectuate de pârâtă. A mai solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata sumei de 44.839,59 lei, cu titlu de dobândă legală remuneratorie aplicată asupra sumei de 565.872,54 lei, sumă executată abuziv de către pârâtă.

Răspunderea solicitată s-a întemeiat pe executarea defectuoasă a contractului de manufacturare echipamente nr. C1105, modificat prin actul adițional nr. 3 încheiat de părţi şi pe executarea nelegală a unui bilet la ordin de către pârâtă, executare anulată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1350 şi urm., art. 1530, art. 1536, art. 1539 C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă 1049/5.12.2018, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul x/103/2018, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei sumele de 437.298,05 lei, reprezentând penalităţi de întârziere contractuale, 9.783,76 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu personalul, precum şi dobânda legală remuneratorie eferentă sumei de 565.872,54 lei, pentru intervalul 27.11.20

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, apel prin care s-au contestat existenţa şi întinderea penalităţilor de întârziere aplicate în executarea contractului, susținând că nu s-a făcut dovada pasivității culpabile a S.C. B. S.A. în legătură cu solicitările de remediere a deficiențelor constatate. A fost contestată obligaţia de plată a sumei de 9.783,76 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu personalul angajat în vederea remedierii defecţiunii constatate, întrucât obligaţia de punere în funcţiune a echipamentului aparţinea intimatului-reclamant, contractul încheiat între părţi fiind de manufacturare şi obligaţia de plată a dobânzii legale aferente sumei de 565.872,54 lei încasată de apelantă prin introducerea la plată a biletului la ordin, cu referire la care s-a dispus întoarcerea executării.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 439 din 31 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă. A fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 2.375 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei din apel, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, după prezentarea evoluţiei litigiului în etapele procesuale de fond, recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Concretizând, a arătat că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.855 C.civ., art. 1.851 şi urm. C.civ., coroborate cu prevederile Normelor de aplicare a Legii 82/1991 - Ordinul nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor, precum şi ale art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

A susţinut recurenta că instanţa de prim control judiciar, însuşindu-şi parte din considerentele tribunalului, a apreciat contractul de manufacturare echipamente nr. CI 105/14.11.2014 încheiat între părţi ca fiind unul de vânzare, astfel cum a fost denumit de părţi, însă contractul în discuţie este unul de antrepriză, iar nu de vânzare, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.266, art. 1.852 şi art. 1.855 C.civ..

În acest sens, a redat articole din contractul încheiat dintre părţi, care în opinia sa îi relevă natura de contract de antrepriză şi a subliniat că, în speţă, S.C. B. S.A. este subantreprenor al antreprenorului S.C. A. S.R.L. pentru beneficiarul C., fiind aplicabile dispoziţiile art. 1.852 C.civ., potrivit căruia, în raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă, dar şi ale art. 1.862 C.civ., conform cărora, de îndată ce a primit comunicarea prin care antreprenorul îl înştiinţează că lucrarea este finalizată, beneficiarul are obligaţia ca, într-un termen rezonabil potrivit naturii lucrării şi uzanţelor din domeniu, să o verifice şi, dacă aceasta corespunde condiţiilor stabilite prin contract, să o recepţioneze, precum şi, atunci când este cazul, să o ridice. Or, în cauză beneficiarul a efectuat şi a confirmat recepţia prin adresa nr. 302 din 8 octombrie 2018, din care rezultă că bunurile ar fi fost recepţionate la 31 martie 2015.

A subliniat recurenta că recepţia efectuată de C. la 31 martie 2015 este rezultatul aplicării Ordinului nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008, emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor, care prevede două etape distincte în recepţia unor investiţii, respectiv recepţia provizorie şi recepţia finală.

La 31 martie 2015 C. a efectuat recepţia provizorie, fără a preciza în procesul-verbal că datele de punere în funcţiune (2017) se datorează exclusiv S.C. A. S.R.L., care ar fi putut să se îndrepte împotriva subantreprenorilor săi pentru întârzieri ale furniturilor contractate.

Potrivit recurentei, atât timp cât, ulterior efectuării recepţiei provizorii, a executat pe riscul său echipamentele, devin incidente, în ceea ce priveşte procesele-verbale şi diligenţele părţilor contractului ulterioare datelor de 20 şi 22 mai 2015, dispoziţiile art. 1.863 C.civ., care reglementează garanţia contra viciilor şi pentru calităţile convenite, iar nu cele vizând întârzierea în furnizare a echipamentelor,

Aşa fiind, a arătat că cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că „ulterior încheierii proceselor-verbale din 20 şi 22.05.2015 reclamanta a încunoştinţat pârâta cu privire la neîndeplinirea integrală a obligaţiilor sale privind predarea tuturor documentelor, dar şi cu privire la descoperirea unor noi vicii aparente ale bunurilor livrate, astfel cum rezultă din adresele nr. 1361/10.06.2015, 2450/12.11.2015,2427/10.11.2015 şi planşele foto ataşate”, nu puteau conduce spre reţinerea unei întârzieri în livrare, ci spre activarea garanţiilor instituite prin contractul de manufacturare.

A susţinut recurenta că obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, ca efect al respingerii apelului său, este rezultatul încălcării de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 1.855 C.civ. şi ale art. 1.851 şi urm. C.civ., coroborate cu prevederile Normelor de aplicare a Legii 82/1991 - Ordinul nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008, emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor.

O altă critică formulată de recurentă vizează aplicarea greşită a art. 430 alin. (2) şi a art. 431 alin. (2) C.proc.civ.

A arătat autoarea căii de atac că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că „neîndeplinirea obligaţiei de livrare a echipamentelor fără obiecţiuni a fost reţinută cu putere de lucru judecat în sentinţa civilă 1596/14.03.2016 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 135/22.03.2017 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, constatări care nu mai pot fi puse în discuţie în prezenta cauză, faţă de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ.”

În acest sens, a redat prevederile art. 6, art. 9.4 şi art. 12 din contractul de manufacturare echipamente şi a subliniat că efectul pozitiv reţinut de Curtea de Apel Bacău priveşte condiţiile contractuale care determină plata sumei de 156.016,80 euro, stabilită ca tranşă ultimă de plată, şi nu recepţia cantitativă şi parţial calitativă, provizorie, prevăzută de art. 1.862 C.civ., coroborat cu prevederile Ordinului nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008, emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor.

În cauză s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii acestuia în principiu, prin care s-a subliniat că motivele de recurs sunt invocate omisso medio şi, prin urmare, acestea nu pot fi primite, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar la 25.11.2020 recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.

Împotriva recursului intimata a formulat la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilității recursului, motivată de împrejurarea că toate motivele acestuia au fost invocate omisso medio.

După citarea părţilor, excepţia a fost pusă în dezbatere, instanța de recurs solicitând părților să pună concluzii asupra sancţiunii incidente în situaţia sesizată, a invocării motivelor de casare cu încălcarea dispozițiilor art. 489 alin. (2) C.proc.civ.

Deliberând asupra excepţiei, Înalta Curte a arătat că se impune, premergător evaluării ei, identificarea motivelor de casare sesizate de recurentă prin memoriul de recurs.

Astfel, constată că au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., referitoare la calificarea greșită, în fața instanțelor de fond, a naturii şi obiectului contractului dintre părţi, cu consecinţa aplicării unor dispoziții legale neincidente la situația juridică care corespunde naturii juridice reale a convenției, în acest sens recurenta subliniind în detaliu care trebuie să fie dinamica contractului.

Sub acelaşi temei, recurenta a susţinut că în apel au fost valorificate greşit efectele lucrului judecat anterior, opus prin sentinţa prin care a fost soluționată contestația la executare, proces desfășurat anterior între aceleași părţi.

S-a arătat, astfel, că prin sentinţa civilă nr. 1596/14.03.2016, definitivă prin decizia civilă nr. 1135/22.03.2017 pronunțată de Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă, s-au delegat chestiuni care nu mai putea fi contrazise prin hotărâri judecătorești ulterioare.

Se susţine că acest lucru a determinat ignorarea efectului pozitiv al lucrului judecat de instanţa de apel, în condiţiile în care acesta îşi avea originea în examinarea condiţiilor contractuale care stabileau plata ultimei tranşe, fiind ignorate dispozițiile art. 1862 C.civ., coroborate cu Normele de aplicare a Legii nr. 82/1991 şi normele cuprinse în Ordinul nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008, emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice; s-a subliniat că pentru valorificarea dreptului litigios reclamanta avea la îndemână alte căi procesuale.

Aceste motive de recurs sunt invocate, într-adevăr, omisso medio, din verificările proprii Înalta Curte constatând că aceste aspecte nu au fost sesizate în apel, cale devolutivă de atac prin care instanța a examinat cauza sub toate aspectele, printr-o nouă judecată asupra fondului, statuând asupra cauzei atât în fapt, cât şi în drept în limita criticilor formulate de apelantă. În măsura în care instanța de apel a respins apelul pârâtei prin decizia atacată cu acest recurs pe baza criticilor formulate împotriva sentinței, care nu au vizat aspectele sesizate prin recurs şi nici nu şi-a întemeiat decizia pe aspecte nou sesizate din oficiu, rezultă că nu a existat nicio împiedicare de natură procesuală pentru ca pârâta să poată sesiza în apel toate aspectele supuse examinării prin memoriul de recurs.

Înalta Curte mai arată şi că, deşi art. 432 C.proc.civ. permite invocarea autorității de lucru judecat chiar direct în recurs, premisa de fapt a dispoziției legale este aceea de ignorare a efectelor absolute pe care lucrul judecat o opune în fazele anterioare ale procesului, iar nu modalitatea de valorificare a efectului pozitiv al lucrului anterior judecat realizată încă de prima instanță într-o modalitate rămasă necriticată prin apel.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că toate motivele de casare opuse S.C. B. S.A. sunt invocate pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, deşi ele puteau fi invocate pe calea apelului ori în cursul judecării apelului, sancțiunea prefigurată de lege fiind aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C.proc.civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.

Cu privire la efectele acestei dispoziții, în situația particulară în care toate motivele de recurs au fost invocate omisso medio, având în vedere că această chestiune a fost sesizată de intimată prin mijlocirea excepţiei de inadmisibilitate, iar Înalta Curte a cerut părţii să facă un examen al sancţiunii incidente din perspectiva instituţiei nulităţii, hotărârea Curţii va fi motivată în considerentele care urmează.

Recursul, în condiţiile art. 483 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi este, alături de contestaţia în anulare şi revizuirea, o cale extraordinară de atac.

Dată fiind natura caracterului lor extraordinar, în materia acestor căi de atac legiuitorul a stabilit reguli exclusive de admisibilitate, circumscrise fie la natura hotărârilor supuse acestor căi de atac, fie la categoria motivelor care pot fi formulate în aceste materii ori la modul în care ele pot fi invocate, specific reglementate, de regulă, sub sancţiunea inadmisibilităţii.

În mod particular, în materia recursului, prin dispoziţiile art. 459 alin. (1) şi (2) C.proc.civ., legiuitorul a statuat că nu poate fi exercitat recursul dacă, fiind susceptibilă de apel, hotărârea nu a fost atacată cu apel; cu alte cuvinte, recursul nu poate fi exercitat omisso medio.

În ceea ce priveşte hotărârea recurată, condiţiile enunţate sunt îndeplinite, şi, în acord cu dispoziţiile legale arătate, recursul este admisibil, întrucât apelul a fost exercitat, iar obiectul căii de atac este reprezentat de însăși decizia dată în apel.

În egală măsură, exercitarea recursului, în general dar şi în cazul analizat, se află la congruenţa a două principii procesuale, acela al legalității căii de atac şi cel al ordinii de exercitare, statuate în art. 457 şi art. 459 C.proc.civ.

Prin urmare, dincolo de admisibilitate, exercitarea recursului este condiţionată de reguli intrinseci care, fără a fi exclusive, cu referire la speţă, privesc categoria motivelor de recurs şi modul în care acestea pot fi invocate.

Astfel, în privinţa motivelor de recurs, legiuitorul impune o dublă condiţie: pe de o parte ca motivele să fie încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C.proc.civ., iar pe de altă parte ca ele să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, dacă au fost invocate în termen, să fi fost respinse sau instanţa de apel să fi omis analizarea lor, conform art. 488 alin. (2) C.proc.civ - adică motivele de recurs să nu fie invocate omisso medio.

Se mai cuvine subliniat că din această dublă condiţionare rezultă cu pregnanţă că motivele de recurs au caracter legal şi sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare.

Cu privire la cea din urmă condiţie, legiuitorul impune ca motivele invocate cu încălcarea ei, în mod particular să „nu fie primite”; în alte cuvinte, motivele de casare nu pot fi primite ca atare şi evaluate de instanţa de recurs dacă ele nu au fost invocate pe calea apelului, deşi puteau fi invocate, ori instanţa de apel nu le-a examinat ori le-a respins, acreditând, la un prim nivel de evaluare, inadmisibilitatea acestora. Această „neprimire” a motivelor de recurs invocate omisso medio derivă în concret dintr-o decădere a părţii din dreptul invocării lor, întrucât acestea nu au fost invocate în apel, deşi puteau fi invocate, ceea ce le imprimă, în realitate, o nulitate - ca efect al ignorării regimului lor legal.

Cu toate acestea, interpretarea legii nu permite instanţei de recurs o soluţionare a recursului segmentată pe motive, ci presupune admiterea, respingerea sau anularea recursului în raport cu ansamblul motivelor invocate şi analizate exhaustiv, de aceea, chiar în ipoteza în care toate motivele recursului sunt invocate omisso medio, sancțiunea incidentă nu poate fi echivalentă celei aplicabile atunci când recursul însuși este exercitat omisso medio, așadar nu poate conduce la inadmisibilitatea recursului.

Deşi interdicţia invocării motivelor de casare omisso medio are la bază un raționament consecvent celui prefigurat de art. 459 alin. (1) C.proc.civ., încălcarea ei va fi sancţionată de lege diferit, prin mecanismul nulităţii, atras de această dată de efectuarea actului de procedură - motivarea recursului - cu neîndeplinirea condiţiilor sale intrinseci, privitoare la conţinutul său evaluat juridic.

În acest sens, dispoziţiile art. 489 alin. (2) C.proc.civ. stabilesc că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C.proc.civ., text care include două condiţii cumulative: motivele să fie încadrate şi să corespundă motivelor de casare prevăzute de lege şi să poată fi primite, adică să nu fie invocate omisso medio.

Or, aşa cum s-a constatat în debutul considerentelor acestei decizii, toate motivele de recurs au fost invocate de recurenta S.C. B. S.A. cu încălcarea dispoziţiilor legale, în condiţiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ. şi, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C.proc.civ., sancțiunea incidentă este în acest caz nulitatea recursului.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunțat în cauză o decizie de anulare a recursului, hotărâre care înglobează respingerea cererii accesorii vizând plata cheltuielilor de judecată efectuate corespunzător de recurentă şi, conform art. 453 alin. (1) C.proc.civ., a admis cererea intimatei de acordare a acestor cheltuieli efectuate în recurs, potrivit dovezilor administrate cu privire la acestea.