Interpretation of Ambiguous Lease Clauses Under Civil Code Hierarchy and Impact on Ex Propriation of Fact Prescription Period

Clauză îndoielnică. Reguli de interpretare a contractului

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Contractul

Index alfabetic: expropriere de fapt

despăgubiri

contract de închiriere

prescripţia dreptului material la acţiune

C.civ. de la 1864, art. 977, art. 978, art. 982, art. 983

În materia interpretării actului juridic civil există un complex întreg de reguli, principala regulă fiind cuprinsă în art. 977 Cod civil şi consacră prioritatea voinţei reale a părţilor contractante în raport cu cea declarată, evident, regula de interpretare fiind operantă în cazul în care există discrepanţă între voinţa reală şi cea declarată.

Acest procedeu trebuie să aibă loc într-o manieră sistematică, dispoziţiile art. 982 Cod civil completând art. 977, în sensul că „toate clauzele convenţiei se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”. Prin urmare, clauzele contractului reprezintă un întreg şi trebuie interpretate coordonat, neputând fi desprinse din contextul actului juridic privit în ansamblul său, numai în acest mod fiind posibilă decelarea voinţei reale a părţilor.

În cazul clauzelor îndoielnice, există alte reguli de interpretare prioritare celei înscrise în art. 983 Cod civil, reţinute de instanţă în favoarea debitorului. Astfel, potrivit art. 978 Cod civil, „când o clauză este primitoare de două înţelesuri se va interpreta în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce nu ar putea produce niciunul”, regula fiind o consacrare a principiului din materia validităţii contractului - „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”. Este de presupus că, prin inserarea unei anumite clauze, părţile au intenţionat să-i confere efecte juridice, aşa încât interpretarea ei trebuie realizată în scopul valorificării, iar nu al înlăturării clauzei.

O altă regulă de interpretare a clauzelor confuze este cuprinsă în art. 979 Cod civil, care prevede că „termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul care se potriveşte mai mult cu natura contractului”.

Nu în ultimul rând, regula de interpretare cuprinsă în art. 983 Cod civil are un caracter secundar faţă de cele anterioare, fiind plasată, în cadrul Secţiunii III (Despre interpretarea convenţiilor) din Capitolul III (Despre efectul convenţiilor) al Titlului III (Despre contracte sau convenţii), după regulile de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante şi cele de interpretare a clauzelor îndoielnice. Aceasta înseamnă că instanţa trebuie să utilizeze, prealabil, regulile principale de interpretare a clauzelor confuze, interpretarea sistematică şi cea conform consensului intern şi numai dacă acest mecanism nu a dat rezultate, în sensul că, în continuare, clauza a rămas neclară, să aplice regula prevăzută la art. 983 Cod civil.

Doar prin aplicarea unitară a regulilor de interpretare enunţate mai sus se poate ajunge la o concluzie corectă în ceea ce priveşte semnificaţia juridică a clauzei din contractul de închiriere , în sensul dacă aceasta reprezintă sau nu acordul de voinţă al părţilor pentru repararea prejudiciului generat de exproprierea de fapt, anterioară convenției, şi, în caz afirmativ, ce consecinţe juridice ar implica o astfel de înţelegere, inclusiv din perspectiva stabilirii momentului de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 636 din 25 martie 2021

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi apărările formulate de pârât:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26.04.2013, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin B. S.A., ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună stabilirea preţului de 1000 euro/m.p. pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 247 m.p., situat în Bucureşti, şi acordarea sumei de 114.367,68 euro, la valoarea indexată şi actualizată din raportul de expertiză tehnică-evaluare comandat de B. S.A. în anul 2004, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă a terenului în perioada 1998 - 2005.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 44 din Constituția României, dispoziţiile Legii nr. 255/2010 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul a depus o precizare de acţiune, prin care a arătat că perioada pentru care solicită obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă este 7 iulie 1989 - 30 noiembrie 2004.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării, a prescripţiei dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii celui de-al doilea capăt de cerere; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin încheierea din 10.09.2012, prima instanţă a respins excepţia netimbrării cererii privind plata contravalorii lipsei de folosinţă, faţă de temeiul de drept invocat de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 1566 din 17.09.2013, Tribunalul Bucureşti –Secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acordarea sumei de 114.367,68 euro şi a respins acest capăt de cerere, ca prescris; a respins, ca neîntemeiat, primul capăt de cerere.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea, în tot, a sentinţei atacate, în sensul admiterii, în întregime, a acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 668 A din 9.05.2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a stabilit că despăgubirea pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 247 m.p., situat în Bucureşti, este în cuantum de 154.000 euro, în echivalent în lei la cursul valutar B.N.R. la data plăţii efective. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. A obligat intimatul la plata către apelant a sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a constatat următoarele:

Critica formulată de apelant, referitoare la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile având ca obiect despăgubirile în cuantum de 114.367,68 euro, la valoarea indexată şi actualizată din raportul de expertiză tehnică-evaluare comandat de B. S.A. în anul 2004 (potrivit cererii de chemare în judecată), respectiv 127.858 euro (potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în apel), pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 1998 - 2005, este nefondată.

Argumentele apelantului vizând contradicția existentă între soluția asupra prescripției și cea asupra excepției netimbrării nu pot fi primite. Nu se poate reţine nicio contradicție, întrucât motivul stabilirii timbrajului a fost determinat de temeiul de drept al cererii, indicat de reclamant ca fiind dispozițiile Legii nr. 33/1994. Or, în mod corect, stabilirea timbrajului se face în raport de cauza juridică a cererii de chemare în judecată, pentru asigurarea respectării principiului disponibilității.

Excepția prescripției a fost admisă prin raportare, în principal, la termenul general de prescripție de 3 ani (art. 1 și 7 din Decretul nr. 167/1958). Faptul că prima instanță a reținut și dispozițiile art. 8, referitoare la prescripția răspunderii civile delictuale, constituie un argument suplimentar, iar nu unul decisiv în soluționarea excepției prescripției şi, în consecinţă, nu există o contradicție între considerentele primei instanțe, soluția asupra timbrajului fiind conformă cu considerentele întemeiate pe dispozițiile art. 1 și 7 din Decret.

Prin motivele de apel s-a susţinut faptul că nu a intervenit prescripția, deoarece procedura exproprierii nu poate fi pornită decât de expropriator, astfel încât dreptul expropriatului poate fi valorificat numai după ajungerea procedurii în fața instanței.

Curtea a constatat că s-a invocat o cauză de amânare a cursului prescripției, privind pretenția de acordare a despăgubirilor pentru perioada de timp în care imobilul a fost expropriat în fapt (fără respectarea procedurilor în materie), anterior datei exproprierii în drept - 2012 și chiar anterior datei încheierii contractului de închiriere - 2004.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune (…)”. Or, pentru a statua asupra existenței unei amânări a cursului prescripției, trebuie să se verifice momentul nașterii dreptului la acțiune.

Raportându-se la dispoziţiile art. 21 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, Curtea a reţinut că despăgubirea stabilită în cadrul procedurii prevăzute de acest act normativ reprezintă numai prejudiciul rezultat din exproprierea de drept.

Dreptul la acțiune pentru exproprierea de fapt este recunoscut, într-adevăr, atât de jurisprudența europeană, cât și de jurisprudența națională, însă acesta se circumscrie dispozițiilor răspunderii civile delictuale de drept comun (art. 998-999 Cod civil), respectiv răspunderii pentru prejudiciul de folosință cauzat prin încălcarea dreptului de proprietate (art. 480 Cod civil).

Nu se poate reține, astfel, amânarea sine die a cursului prescripției pentru despăgubirile rezultate în urma exproprierii în fapt până la momentul când este demarată procedura exproprierii de drept.

Nu poate fi primită nici susţinerea apelantului, privind neaplicarea dispoziţiilor în materia prescripţiei dreptului material la acţiune în considerarea raportului juridic de expropriere, deoarece nu există dispoziţii derogatorii, în materie de expropriere, în privinţa prescripţiei extinctive.

A mai invocat apelantul amânarea începutului prescripției în temeiul recunoașterii și angajamentului asumat de expropriator prin contractul de închiriere nr. 116/30.11.2004. Părţile au stipulat în acest contract, la art. 11.1.: „Prezentul contract de închiriere nu exonerează de răspundere pe B. SA pentru pagubele pricinuite (morale şi materiale) în perioada 1989 - 2004 (până la încheierea acestuia). Aceste despăgubiri (formate din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului) urmând să fie stabilite în condiţiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract.”.

În ceea ce privește efectul acestei clauze contractuale de recunoaștere a despăgubirilor datorate pentru perioada 1998 - 2004, acesta este real, însă efectul recunoașterii a fost valorificat corect de prima instanță, în condițiile art. 16 alin. 1 lit. a și art. 17 alin. 1 și 2 din Decret, reținându-se, în mod corect, începutul unei noi prescripții, care însă, de asemenea, a expirat până la momentul formulării acțiunii în 2013 (deoarece termenul nou de prescripție ce curgea din anul 2004 era tot un termen de 3 ani). La aceeași concluzie a ajuns instanța de apel și în privința exproprierii în fapt, ca faptă continuă.

În ceea ce privește angajamentul de plată asumat de pârât prin această clauză pentru plata despăgubirilor în condițiile Legii nr. 33/1994, în fața instanței de apel, reclamantul a susținut că acest angajament este sub condiție sau termen suspensiv și sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. 3 din Decret - „dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul”.

Într-adevăr, potrivit art. 4 din Legea nr. 33/1994, „cei interesaţi pot conveni atât asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi de publicitate, fără a se declanșa procedura de expropriere prevăzută în prezenta lege”.

Cu toate acestea, din interpretarea art. 11.1. al convenției încheiate de părți, se constată că nu poate fi interpretat ca un angajament de plată în privința prejudiciului cauzat reclamantului prin exproprierea în fapt, pentru perioada 1989 -2004, deoarece s-a stipulat expres că „despăgubirile vor fi stabilite în condițiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract”, fiind exclus, astfel, un temei juridic al antrenării unei răspunderi contractuale pentru aceste pretenții.

De altfel, clauza menționată nu poate fi interpretată ca stipulând o condiție sau un termen suspensiv (condiție de a cărei îndeplinire să depindă nașterea raportului juridic, respectiv nu s-a stipulat că, de realizarea procedurilor de expropriere, ar depinde dreptul reclamantului la despăgubiri pentru perioada de expropriere în fapt/termen până la a cărui împlinire să fie amânată exercitarea dreptului, respectiv până la data procedurilor de expropriere să fie amânată exercitarea dreptului reclamantului la despăgubiri pentru perioada de expropriere în fapt).

Referitor la această clauză contractuală, cu conținut lipsit de certitudine din punct de vedere al obiectului obligației, Curtea a interpretat-o în favoarea debitorului, potrivit art. 983 Cod civil, apreciind că mențiunea „în condițiile legii”, fără alte specificaţii, se referă, inclusiv, la dispozițiile legale în materia prescripției dreptului material la acțiune.

În consecință, a apreciat că soluția primei instanțe este corectă în privința prescripției, în acord cu dispozițiile art. 7 ale Decretului nr. 167/1958, întrucât dreptul la acțiune al reclamantul s-a născut chiar la momentul încălcării dreptului său de proprietate (respectiv în 1989). Exproprierea în fapt, fiind continuă prin natura sa, pentru pretențiile de despăgubire până în anul 2004, reclamantul putea formula acțiunea cel mai târziu în anul 2007.

Singura cauză de amânare a cursului prescripției este cea reglementată de dispozițiile art. 8 din Decret, care stipulează, în favoarea persoanei vătămate printr-o fapt ilicită, că momentul de la care începe să curgă termenul prescripției este acela când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, în situația în care se învederează că aceste aspecte au fost cunoscute ulterior (ceea ce nu este cazul în speță).

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, susţinând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat, în mod greșit, dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, coroborate cu dispoziţiile art. 977 - 983 din vechiul Cod Civil, precum şi dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, aplicabile în speţă, pentru următoarele considerente:

Curtea a reţinut că exproprierea de fapt se circumscrie dispoziţiilor răspunderii civile delictuale de drept comun (art. 998-999 Cod civil), situaţie în care ar fi aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În mod corect, ambele instanţe au considerat că, ulterior, prin încheierea contractului de locațiune nr. 116/2004, răspunderea delictuală a fost transformată într-o răspundere contractuală, având în vedere recunoaşterea expresă a dreptului la încasarea despăgubirilor datorate prin lipsa de folosinţă pentru perioada 1989 - 2004 şi angajamentul de plată a acestora, exprimat de B. S.A.

A mai stabilit Curtea că inclusiv legislaţia în materia exproprierii (art. 4 din Legea nr. 33/1994) permite ca cei interesaţi să poată conveni atât asupra modalităţii de transfer al dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, fără a se declanşa procedura de expropriere prevăzută de prezenta lege.

În continuare, instanţa de apel a respins susţinerea reclamantului, referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. 3 din Decretul nr.167/1958, conform cărora obligaţia de plată a despăgubirilor, asumată de B. S.A. prin contract, este un angajament sub condiţie sau termen suspensiv. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 983 Cod civil, considerând clauza cuprinsă în art. 11.1. lipsită de certitudine cu privire la obiectul obligaţiei, motiv pentru care a interpretat-o în favoarea debitorului.

Conform art. 969 Cod civil, „contractele legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Atunci când clauzele unui contract sunt neclare este necesară interpretarea acestora cu respectarea dispoziţiilor legale cuprinse în art. 977 - 983 din vechiul Cod civil, aplicabile în speţă. Dispoziţiile legale prevăd reguli de interpretare care cuprind principii generale, ce trebuie avute în vedere la interpretarea oricărui contract şi trebuie aplicate doar atunci când termenii contractului nu sunt preciși, contractul neputând fi lipsit de forţa sa obligatorie sub pretextul interpretării sale. Scopul principal al interpretării este de a descoperi voinţa reală a părților contractante la momentul încheierii contractului.

Instanţa de apel a făcut, direct, aplicarea unei reguli subsidiare de interpretare, respectiv a dispoziţiilor art. 983 Cod civil, regulă ce prevede că, în caz de îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă, fără a face aplicarea celorlalte texte legale referitoare la interpretarea convenţiilor, situaţie în care s-ar fi ajuns la un raţionament juridic diferit, în concordanţă cu dispoziţiile legale în materie şi voinţa părților exprimată prin contract.

Prima regulă de interpretare a contractelor este înscrisă în art. 977 Cod civil şi prevede că „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Prioritatea acordată voinţei reale a părților nu înseamnă că se nesocoteşte importanţa voinţei declarate a acestora. Dacă se pretinde că, între voinţa reală şi cea declarată, sunt nepotriviri, voinţa reală trebuie dovedită şi primează. Pentru aceasta se poate folosi nu doar actul scris, care constată contractul, ci şi alte acte scrise, şi se pot analiza toate împrejurările cauzei. Dacă instanţa de apel ar fi aplicat textul de lege înscris în art. 977 Cod civil pentru interpretarea contractului, ar fi observat că voinţa comună a părților a fost nu doar de a încheia un contract de închiriere, ci de a crea un cadru de colaborare între părți, în dublă calitate, de proprietar/persoana ce urmează a fi expropriată şi chiriaş/expropriator, până la efectuarea exproprierii, reglementând, prin voinţa proprie, inclusiv aspecte ce ţin de despăgubirile ce urmează a fi acordate conform Legii nr. 33/1994. În acest sens, în preambulul contractului este precizat: „Având în vedere situaţia de fapt şi necesitatea executării lucrărilor pentru construcţia metroului Magistralei 4 de metrou - Racordul 2, Tronson 1 Mai - Laromet până la stabilirea şi plata tuturor despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 33/1994 şi în conformitate cu H.G. nr. 1003/25.06.2004, publicată în M.O. partea I, nr. 623/09.07.2004, părţile au convenit încheierea prezentului contract în următoarele condiții”. În aplicarea art. 977 Cod civil, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze raporturile dintre părți în ansamblul lor, de la circumstanţele care au condus la încheierea contractului, situaţia de fapt şi negocierile avute, așa cum reies din probatoriul administrat, conduita părților la încheierea contractului şi ulterior acestui moment.

Următoarea regulă de interpretare este prevăzută în art. 978 Cod civil: „când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”. Aplicată clauzei cuprinse în art. 11.1. din contractul nr. 116/2004, această regulă de interpretare ar conduce la concluzia că intenţia părților a fost de a recunoaşte prejudiciul pentru lipsa de folosinţă, cu intenţia acoperirii/acordării contravalorii acestuia. Este evident că, dacă părţile au stabilit introducerea unei clauze cu privire la recunoaşterea prejudiciului şi modalitatea de stabilire a valorii acestuia la un moment ulterior, au făcut-o cu intenţia de a produce efecte juridice tocmai în acest sens, al acordării despăgubirilor la un moment ulterior.

Art. 979 Cod civil prevede că „termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte cel mai bine cu natura contractului”, iar art. 982 Cod civil prevede că „toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg”. Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale referitoare la interpretarea contractului apare evident faptul că intenţia părților a fost de a hotărî că despăgubirile pentru lipsa de folosinţă vor fi stabilite în condiţiile Legii nr. 33/1994. Coroborând preambulul contractului, unde este menţionat expres „până la stabilirea şi plata tuturor despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 33/1994” cu dispoziţiile art. 11.1 (ultimul alineat) „aceste despăgubiri (formate din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului) urmând să fie stabilite în condiţiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract”, nu se poate ajunge decât la concluzia că părţile au stabilit, pe cale convenţională, ca lipsa de folosinţă să fie acordată în procedura exproprierii, ca prejudiciu acordat proprietarului. De altfel, sintagma „aceste despăgubiri (formate din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului)” este ad literam preluată din formularea art. 26 din Legea nr. 33/1994, text legal avut în vedere de părţi la formularea clauzei contractuale.

Instanţa de apel, cu încălcarea şi aplicarea greşită a textelor legale ce reglementează interpretarea

contractelor, analizează doar o parte, scoasă din context, a articolului 11.1. din contractul nr. 116/2004 – „aceste despăgubiri (...) urmând să fie stabilite în condiţiile legii, fără niciun fel de legătură cu prezentul contract”, pe care, în baza art. 983 Cod civil, o interpretează în favoarea debitorului, considerând că „în condiţiile legii”, fără alte specificaţii, se referă, inclusiv, la dispoziţiile legale în materia prescripţiei dreptului material la acţiune. Evident că, fără aplicarea normei legale care prevede faptul că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, se poate ajunge şi la o astfel de concluzie, însă, dacă se ţine seama de contract în ansamblul său (așa cum prevede art. 982 Cod civil), se poate observa că părţile au menţionat, în chiar preambulul contractului, care este cadrul legal stabilit convenţional pentru plata despăgubirilor - Legea nr. 33/1994. De altfel, şi interpretarea fragmentată a clauzei contractuale este eronată, părţile utilizând termenul de „stabilire” a despăgubirilor în baza legii, şi nu de „plată” a despăgubirilor în baza legii. Or, dispoziţiile legale referitoare la prescripţie nu conţin reguli privind stabilirea valorii unui prejudiciu, ci doar momentul de la care începe să curgă dreptul la acţiune privind solicitarea acestuia. Legea nr. 33/1994, în schimb, cuprinde reguli cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor datorate ca urmare a exproprierii, despăgubiri formate din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului (art. 26) - așa cum prevede şi dispoziţia contractuală.

Instanţa de apel a încălcat şi aplicat, greşit, normele de drept material referitoare la interpretarea contractelor, aplicând o singură regulă de interpretare - art. 983 Cod civil, regulă de interpretarea subsidiară, a cărei aplicare trebuie făcută doar în situaţia în care, după aplicarea celorlalte reguli de interpretare, conţinutul clauzei contractuale rămâne incert.

Dacă interpretarea contractului nr. 116/2004 ar fi fost făcută de către instanţa de apel cu respectarea normelor legale în materie, ar fi fost evident că voinţa părților a fost ca despăgubirile pentru lipsa de folosinţă să fie stabilite în condiţiile Legii nr. 33/1994, ceea ce face aplicabile, în speţă, dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958. Momentul de la care începe să curgă noul termen de prescripţie este anul 2012, an în care a fost emisă decizia de stabilire a despăgubirilor.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin S.C. B. S.A., a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursului, întrucât obiectul dosarului este reprezentat de o expropriere pentru care legea nu deschide această cale de atac, raportat la dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013, art. 634 alin. 1 pct. 4 şi art. 457 alin. 1 Cod procedură civilă. În subsidiar, a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi înlăturarea apărărilor de fond.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

În primul rând, contrar celor arătate de reclamant în cererea de recurs, trebuie menţionat că instanţa de apel nu a reţinut, urmare a încheierii, între părţi, a contractului de închiriere nr. 116/30 noiembrie 2004, că, pentru pretenţiile constând în contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 1989 - 2004, răspunderea delictuală s-ar fi transformat într-una contractuală. Dimpotrivă, Curtea a exclus intervertirea răspunderii delictuale într-una contractuală, stabilind că dreptul la acţiune pentru exproprierea de fapt se circumscrie răspunderii civile delictuale de drept comun, respectiv răspunderii pentru prejudiciul de folosinţă cauzat prin încălcarea dreptului de proprietate. Mai departe, în finalul raţionamentului expus, a menţionat că singura cauză de amânare a cursului prescripţiei este cea reglementată de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, text de lege incident, potrivit alin. 1, în materia răspunderii delictuale, reţinând, totodată, că, în speţă, nu s-a susţinut cunoaşterea ulterioară (faţă de data pretinsei fapte ilicite) a pagubei şi a celui răspunzător de producerea ei.

Instanţa de apel a considerat că, clauza circumscrisă art. 11.1. din contract nu poate valora nici angajament de plată al despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă corespunzătoare perioadei sus-menţionate şi nici nu poate fi interpretată ca stipulând o condiţie sau un termen suspensiv în ce priveşte dreptul reclamantului la despăgubirile pretinse.

Sub acest aspect, judecata Curţii s-a limitat la aplicarea unei singure reguli de interpretare a actului juridic civil, cea prevăzută de art. 983 Cod civil, care reprezintă transpunerea principiului in dubio pro reo (îndoiala profită celui ce se îndatorează), concluzia instanţei în materie de prescripţie nefiind însă susţinută de un raţionament complet şi coerent în ce priveşte problemele deduse judecăţii.

Din această perspectivă, astfel cum, în mod corect, a arătat şi recurentul, există un complex întreg de reguli în materia interpretării actului juridic civil, la care instanţa de apel nu s-a raportat, rezumându-se la o abordare unilaterală a valorii juridice a clauzei în discuţie, cu consecinţa stabilirii eronate a chestiunilor pe care trebuia să le lămurească în vederea analizării criticilor legate de prescripţia dreptului la acţiune.

În primul rând, raportat la cele menţionate de reclamant în apel, Curtea trebuia să verifice susţinerile acestuia, şi anume în ce măsură, prin contractul de închiriere nr. 116/30 noiembrie, pârâtul şi-a asumat obligaţia de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul aferent perioadei 1989 - 2004, ca urmare a ocupării terenului aflat în proprietatea recurentului, în procedura reglementată de Legea nr. 33/1994. În caz afirmativ, trebuia să stabilească ce semnificaţie juridică are un astfel de angajament din perspectiva momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, în condiţiile în care partea a arătat că obligaţia astfel asumată este afectată de o condiţie suspensivă, aceea a parcurgerii procedurii exproprierii de drept.

În calea de atac au fost evocate elemente şi circumstanţe în raport de care reclamantul a afirmat că acordul părţilor, potrivit contractului, a fost în sensul reparării prejudiciului generat de exproprierea de fapt în procedura Legii nr. 33/1994, fiind necesar ca instanţa să stabilească voinţa semnatarilor actului juridic, potrivit unui complex de reguli de interpretare.

Principala regulă este cuprinsă în art. 977 Cod civil şi consacră prioritatea voinţei reale a părţilor contractante în raport cu cea declarată, evident, regula de interpretare fiind operantă în cazul în care există discrepanţă între voinţa reală şi cea declarată.

Acest procedeu trebuie să aibă loc într-o manieră sistematică, dispoziţiile art. 982 Cod civil completând art. 977, în sensul că „toate clauzele convenţiei se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”. Prin urmare, clauzele contractului reprezintă un întreg şi trebuie interpretate coordonat, neputând fi desprinse din contextul actului juridic privit în ansamblul său, numai în acest mod fiind posibilă decelarea voinţei reale a părţilor.

Curtea, în raţionamentul său, nu face aplicarea, în niciun fel, a acestor reguli, nefiind preocupată de determinarea voinţei reale a părţilor şi nici de o examinare de ansamblu a contractului în care este cuprinsă clauza de la art. 11.1.

Mai departe, în cazul clauzelor îndoielnice, există alte reguli de interpretare prioritare celei înscrise în art. 983 Cod civil, reţinute de instanţă în favoarea debitorului. Astfel, potrivit art. 978 Cod civil, „când o clauză este primitoare de două înţelesuri se va interpreta în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce nu ar putea produce niciunul”, regula fiind o consacrare a principiului din materia validităţii contractului - „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”. Este de presupus că, prin inserarea unei anumite clauze, părţile au intenţionat să-i confere efecte juridice, aşa încât interpretarea ei trebuie realizată în scopul valorificării, iar nu al înlăturării clauzei.

O altă regulă de interpretare a clauzelor confuze este cuprinsă în art. 979 Cod civil, care prevede că „termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul care se potriveşte mai mult cu natura contractului”.

Nici aceste reguli de interpretare nu au fost avute în vedere de Curte în argumentarea expusă.

Nu în ultimul rând, regula de interpretare cuprinsă în art. 983 Cod civil are un caracter secundar faţă de cele anterioare, fiind plasată, în cadrul Secţiunii III (Despre interpretarea convenţiilor) din Capitolul III (Despre efectul convenţiilor) al Titlului III (Despre contracte sau convenţii), după regulile de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante şi cele de interpretare a clauzelor îndoielnice. Aceasta înseamnă că instanţa de apel ar fi trebuit să utilizeze, prealabil, regulile principale de interpretare a clauzelor confuze, interpretarea sistematică şi cea conform consensului intern şi numai dacă acest mecanism nu a dat rezultate, în sensul că, în continuare, clauza a rămas neclară, să aplice regula prevăzută la art. 983 Cod civil. Curtea nu a procedat însă conform celor arătate, considerentele deciziei recurate nerelevând un asemenea mecanism de judecată.

Doar prin aplicarea unitară a regulilor de interpretare enunţate mai sus se poate ajunge la o concluzie corectă în ceea ce priveşte semnificaţia juridică a clauzei de la art. 11.1. din contract, în sensul dacă aceasta reprezintă sau nu acordul de voinţă al părţilor pentru repararea prejudiciului generat de exproprierea de fapt anterioară contractului în procedura exproprierii de drept, reglementată de Legea nr. 33/1994 şi, în caz afirmativ, ce consecinţe juridice ar implica o astfel de înţelegere pentru litigiul de faţă, inclusiv din perspectiva stabilirii momentului de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Se impune a se preciza că, şi în cazul în care se va aprecia, în continuare, că regimul juridic în materie de prescripţie este cel guvernat de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, urmare a cauzei care generează răspunderea pârâtului, şi anume exproprierea de fapt, stabilirea corectă a înţelegerii părţilor într-un sens sau altul este relevantă şi sub acest aspect. Astfel, dispoziţiile art. 8 alin. 1 din actul normativ indicat prevăd că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea. Or, în funcţie de ceea ce se va decide în rejudecare, în urma aplicării întregului ansamblu al regulilor de interpretare, o eventuală convenţie în sensul afirmat de recurent, al acoperirii prejudiciului în procedura exproprierii de drept, coroborat cu nerealizarea unei asemenea înţelegeri în cadrul acestei proceduri, ar putea avea implicaţii asupra stabilirii momentului de la care reclamantul a cunoscut paguba. În alţi termeni, dacă se va dovedi că un asemenea acord de voinţă a existat, ceea ce revine instanţei de apel să verifice, reclamantul ar fi avut expectaţia îndreptăţită să considere că respectivele despăgubiri se vor acorda în procedura Legii nr. 33/1994, paguba generată prin neacoperirea prejudiciului în această procedură putând fi cunoscută doar în urma epuizării ei, prin emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 03/30 martie 2012. Într-o asemenea ipoteză, urmează a se aprecia, referitor la regimul prescripţiei extinctive, şi asupra incidenţei dispoziţiilor art. 22 alin. 1 din Legea nr. 33/1994, conform cărora „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, (...)”.

De asemenea, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel s-a raportat şi la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 33/1994, fără însă a expune un raţionament în legătură cu incidenţa acestui text de lege în speţa de faţă. În rejudecare, Curtea urmează să aprecieze dacă dispoziţia legală enunţată este relevantă din perspectiva problemelor deduse judecăţii şi să expună argumentele pentru care norma juridică enunţată trebuie avută în vedere la stabilirea acordului de voinţă al părţilor (dacă acesta s-a realizat) şi, mai departe, a regimului juridic aplicabil în materie de prescripţie. Sub acest aspect, se va analiza şi dacă dispoziţia legală menţionată permite un acord de voinţă asupra despăgubirilor în absenţa unei convenţii asupra transferului dreptului de proprietate asupra terenului şi, în caz afirmativ, dacă permite un asemenea acord pentru despăgubiri anterioare încheierii convenţiei.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 – 497 cu referire la art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul, a casat, în parte, hotărârea atacată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, în ce priveşte capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei, în legătură cu stabilirea despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat, în cuantum de 154.000 de euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective.