Preventive seizure narrowed to first-instance scope after six-year proportionality review; challenges partially admitted.

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din de 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus în temeiul art. 2502 C. proc. pen. menţinerea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând apelanţilor - intimaţi - inculpaţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. şi N. luate prin Ordonanţa nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei şi Sentinţa penală nr. 1338 din data de 02.09.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut cu privire la inculpaţii C., B. şi A. următoarele:

Potrivit art. 2502 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător.

Conform art. 249 alin. (1), (2), (4), (5) C. proc. pen. procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în Capitolul III, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

În prezenta cauză s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, iar prin calea de atac a apelului exercitată de procuror sunt criticate soluţiile de achitare adoptate de prima instanţă, solicitându-se condamnarea inculpaţilor pentru toate infracţiunile deduse judecăţii.

În acest context, Curtea, având în vedere infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A., B.,C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. şi N., precum şi motivele pentru care s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului asupra bunurilor inculpaţilor, a apreciat, prin raportare la dispoziţiile legale sus-menţionate şi scopul măsurii, că la acest moment procesual se impune menţinerea măsurii asigurătorii, nemodificându-se temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri.

Împotriva acestei încheieri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii C. şi B. au formulat contestaţii.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Direcţia Naţională Anticorupţie a arătat că în mod greşit instanţa, în baza art. 2502 C. proc. pen. a menţinut măsurile asigurătorii dispuse în cauză în modalitatea în care acestea au fost modificate prin Sentinţa penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 şi nu în modalitatea în care acestea au fost dispuse prin Ordonanţa nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în ceea ce îi priveşte pe apelanţii inculpaţi A. şi C.

A precizat că în raport de dispoziţiile art. 2502, art. 408 alin. (1), art. 416, art. 417 C. proc. pen., în mod eronat instanţa de control judiciar a menţinut doar în parte măsurile asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale, aşa cum a procedat şi prima instanţă, validând raţionamentul acesteia şi făcând abstracţie de caracterul nedefinitiv şi neexecutoriu al dispoziţiilor sentinţei penale pronunţate în cauză referitoare la măsurile asigurătorii.

În acest context, a solicitat menţinerea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale apelanţilor inculpaţi A. şi C., în vederea confiscării speciale, precum şi a reparării pagubei produse prin infracţiune în modalitatea în care acestea au fost dispuse în cursul urmăririi penale.

Un alt motiv al contestaţiei vizează nemotivarea încheierii penale atacate cu privire la menţinerea măsurilor asigurătorii, din perspectiva necesităţii şi a proporţionalităţii acestora.

În raport de acest motiv de contestaţie, a solicitat admiterea contestaţiei, trimiterea spre rejudecare a cauzei, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte necesitatea respectării dublului grad de jurisdicţie în privinţa măsurilor asigurătorii.

Inculpaţii C. şi B. au formulat cu ocazia dezbaterilor, motivele contestaţiei.

Sub un prim aspect, au criticat încheierea penală atacată din perspectiva nemotivării referitor la menţinerea măsurilor asigurătorii.

Sub un al doilea aspect, a arătat că încheierea penală atacată este injustă, din punct de vedere al proporţionalităţii măsurilor asigurătorii, menţinerea măsurii asigurătorii, transformându-se într-o măsură abuzivă.

Având în vedere aceste considerente, a solicitat să se constate că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru a se dispune admiterea contestaţiilor formulate de către inculpaţi. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 4251 pct. 7 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., a solicitat soluţionarea contestaţiilor inculpaţilor, în sensul admiterii acestora.

Examinând contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii C. şi B., prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii formulării căii de atac a contestaţiei formulate de inculpaţii C. şi B., Înalta Curte reţine:

Potrivit art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

Termenul de contestaţie de 48 de ore se calculează conform regulii stabilite în art. 269 alin. (2) C. proc. pen. privind calculul termenelor procedurale pe ore, în conformitate cu care "la calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte."

Totodată, Înalta Curte constată că prin actualul C. proc. pen. au fost aduse modificări referitoare la momentul de la care termenul începe să curgă. Astfel, în vechea lege procesual penală termenul începea să curgă diferit pentru procuror şi pentru părţi, după cum aceştia au participat sau nu la dezbateri sau la pronunţare, respectiv acesta începea să curgă, după caz, de la pronunţare sau de la comunicarea unei copii de pe dispozitiv.

În cazul căii de atac a apelului, C. proc. pen. în vigoare a reglementat o soluţie unitară, în sensul că termenul începe să curgă de la comunicarea unei copii a minutei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 407 alin. (1) C. proc. pen., "o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac."

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că legiuitorul a renunţat la prezumţia că procurorul sau partea care a participat la dezbateri are cunoştinţă de hotărârea ce se va pronunţa, stabilind că termenul curge de la comunicarea unei copii a minutei, indiferent dacă au participat la dezbateri sau/şi la pronunţarea hotărârii.

Cu alte cuvinte, momentul iniţial (dies a quo) de la care începe să curgă termenul pentru declararea apelului este "comunicarea copiei minutei", fiind acelaşi pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, indiferent dacă au fost prezente sau nu la dezbateri sau la pronunţare. Curtea observă însă că atât legea procesual penală anterioară, cât şi cea în vigoare stabilesc obligaţia comunicării unei copii a dispozitivului, respectiv a unei copii a minutei, iar nu comunicarea hotărârii motivate a primei instanţe.

Curtea constată că atât în materie penală, cât şi în materie civilă, "comunicarea" reprezintă garanţia unui proces echitabil şi transparent, scopul acesteia fiind acela ca părţile să ia act de hotărâre/conţinutul hotărârii, "după caz" (astfel cum se reţine în Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza Raisa M. Shipping - S.R.L. împotriva României, paragraful 30) şi să poată formula calea de atac, respectiv criticile împotriva hotărârii primei instanţe.

Or, comunicarea copiei minutei, în materie penală, "serveşte la luarea la cunoştinţă a deciziei instanţei" şi reprezintă o formalitate/o condiţie pentru declanşarea curgerii termenului de declarare a apelului. (Decizia nr. 96 din data de 25 februarie 2020 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în M. Of. nr. 396/15.05.2020).

În consecinţă, sub imperiul dispoziţiilor C. proc. pen. actual, momentul de la care termenul de exercitare a unei căi de atac începe să curgă diferă în raport exclusiv cu criteriul prezenţei sau absenţei părţii la momentul pronunţării hotărârii atacate.

Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic speţei de faţă, Înalta Curte constată că termenul de 48 de ore înăuntrul căruia inculpaţii puteau formula contestaţie, curge de la data comunicării dispozitivului încheierii atacate, având în vedere că, deşi inculpatul B. a fost prezent la dezbateri, iar inculpatul C., a luat termen în cunoştinţă prin apărătorul său ales, aceştia nu au fost prezenţi la pronunţarea încheierii. Inculpaţii au primit copia minutei încheierii la data de 27 aprilie 2021 şi au formulat în termen de 48 de ore, respectiv la data de 29 aprilie 2021, contestaţie în temeiul art. 2501 alin. (1) C. proc. pen.

Preliminar analizării motivelor de contestaţie formulate în cauză, instanţa apreciază ca se impune a fi făcute scurte consideraţiuni ce derivă din instituirea unei măsuri asigurătorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

Potrivit art. 2501 alin. (1) C. proc. pen. împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Potrivit art. 2502 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Cu privire la natura juridică a măsurilor asigurătorii acestea au fost calificate în doctrină ca fiind măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Acestea au caracter provizoriu şi aplicarea acestora se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce ar trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.

Analizând, în aceste limite, contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii C. şi B. prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază ca acestea sunt fondate, doar din perspectiva neclarităţii dispoziţiilor referitoare la conţinutul măsurilor asigurătorii menţinute în cauză prin încheierea atacată.

În acest context, Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-a menţinut, în parte, măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanţa nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului B. până la concurenţa sumei de 77.361,14 RON în vederea reparării prejudiciului cauzat părţii civile, precum şi până la concurenţa sumei de 10.000 RON în vederea confiscării speciale; şi s-a menţinut în parte măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanţa nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului C. până la concurenţa sumei de 26.853,85 RON în vederea reparării prejudiciului cauzat părţii civile, precum şi până la concurenţa sumei de 2.000 RON în vederea confiscării speciale.

Prin încheierea penală atacată s-au menţinut măsurile asigurătorii astfel cum au fost dispuse prin Ordonanţa nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, şi menţinute, în parte, prin Sentinţa penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că se impune menţinerea măsurilor asigurătorii astfel cum au fost modificate prin Sentinţa penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, motivat de următoarele considerente:

Cu titlu general, Înalta Curte, constată că prin raportare la dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen., verificarea periodică efectuată de instanţa de apel poartă asupra tuturor măsurilor asigurătorii.

Această dispoziţie a făcut obiectul verificării şi de către Curtea de Apel Bucureşti în cadrul controlului de legalitate asupra măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, dar şi prin sentinţa penală anterior amintită.

În acest context faptic, Înalta Curte constată că ridicarea, în parte, a măsurilor asigurătorii prin hotărârea instanţei de fond a fost generată de soluţia de achitare a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzută şi sancţionată de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta nu există; de achitare a inculpatului B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii luare de mită prevăzută şi sancţionată de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta nu există şi de achitarea inculpatului C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută şi sancţionată de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Cerinţa proporţionalităţii măsurii asigurătorii cu scopul urmărit care constă în garantarea executării pedepsei amenzii, a măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a reparării pagubei, denotă o legătură între temeiurile care stau la baza instituirii acestora şi premisele angajării răspunderii penale sau delictual civile ale persoanei acuzate.

Or, câtă vreme printr-o hotărâre de primă instanţă s-a apreciat că faptele imputate nu există sau că acestea nu sunt prevăzute de legea penală, menţinerea măsurilor asigurătorii instituite în vedere confiscării sau reparării prejudiciului aferent acestor presupuse fapte nu mai este proporţională cu scopul avut în vedere la momentul luării acestora.

În plus, Înalta Curte observă că măsurile asigurătorii ridicate prin Sentinţa penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, au fost instituite în anul 2015 prin Ordonanţa nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, astfel încât având în vedere şi soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond, o eventuală menţinere a acestora după trecerea unui interval de 6 ani, ar determina un caracter excesiv pentru persoanele ale căror bunuri au fost indisponibilizate.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atat la luarea măsurii sechestrului, cat si în perioada în care acesta este menţinut trebuie respectată exigenta de proportionalitate a măsurii asigurătorii cu scopul urmărit pentru ca măsura procesuală restrictivă de proprietate să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate. În acest sens, relevantă este cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărarea din 2008), în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut necesitatea aplicării testului de proportionalitate si încălcarea exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Convenţia Europeană faţă de durata excesivă a măsurilor asigurătorii.

De asemenea, proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, întrucât măsurile asiguratorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, întrucât proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

Atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracţiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părţii civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.

În ceea ce priveşte celelalte critici invocate de inculpaţi prin contestaţiile formulate, din perspectiva proporţionalităţii măsurilor asiguratorii astfel cum au fost menţinute prin încheierea atacată, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate.

Măsurile asigurătorii menţinute în cauză sunt proporţionale şi necesare în raport cu valoarea mare a pretinsului prejudiciu cauzat şi de scopul urmărit - evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse.

Prin Decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii, instanta supremă a reţinut că:

"instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proportionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.

Proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia rezultă atat din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană cat şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)".

În raport de considerentele expuse, valoarea estimată a bunurilor imobile asupra cărora s-a dispus sechestrul penal, valoarea prezumată a prejudiciului reţinut în sarcina fiecărui inculpat, constituie elemente în raport de care Înalta Curte apreciază justeţea menţinerii în continuare a sechestrului astfel cum a statuat Curtea de Apel Bucureşti, coroborat şi cu durata procedurii şi comportamentul procesual al inculpaţilor şi implicit netemeinicia motivelor invocate în contestaţiile formulate.

În ceea ce priveşte critica Parchetului şi a contestatorilor referitoare la nemotivarea încheierii atacate, Înalta Curte apreciază că este nefondată, având în vedere că legalitatea măsurilor asigurătorii în cauzele de natura celei de faţă nu este condiţionată de prezentarea explicită a împrejurărilor ce ar fundamenta menţinerea unei astfel de măsuri, fiind suficient, din perspectiva exigenţelor de "motivare a măsurilor", să se indice, cu suficientă precizie şi claritate faptele de comiterea cărora este acuzat inculpatul, încadrarea juridică a acestora şi valoarea probabilă a sumelor echivalente, inter alia, a valorii bunurilor ce ar putea fi supuse măsurii asiguratorii.

Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, ori în cauză aceste ultime exigenţe au fost respectate de către Curtea de Apel Bucureşti, care după ce a făcut trimitere la dispoziţiile legale ce reglementează condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, respectiv art. 249, art. 2501 C. proc. pen., art. 20 din Legea nr. 78/2000, a expus succint argumentele care au determinat menţinerea măsurilor asigurătorii. În cuprinsul încheierii contestate, instanţa de apel a arătat la fila x paragrafele 2 şi 3 că "având în vedere infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A., B., C., precum şi motivele pentru care s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului asupra bunurilor inculpaţilor, apreciază, prin raportare la dispoziţiile legale sus-menţionate şi scopul măsurii, că la acest moment procesual se impune menţinerea măsurii asigurătorii, nemodificându-se temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri."

Pentru aceste considerente, în raport de considerentele expuse, cu majoritate:

Va admite contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii C. şi B. împotriva încheierii din data de 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Va desfiinţa, în parte, încheierea penală atacată şi rejudecând, în fond:

Va menţine măsura sechestrului asigurător astfel cum a fost menţinută prin Sentinţa penală nr. 1338 din data de 02.09.2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii penale atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiilor formulate în cauză, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru contestatorul intimat inculpat C. şi pentru contestatorul inculpat B., în sumă de câte 79 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 313 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii C. şi B. împotriva încheierii din data de 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Desfiinţează, în parte, încheierea penală atacată şi rejudecând, în fond:

Menţine măsura sechestrului asigurător astfel cum a fost menţinută prin Sentinţa penală nr. 1338 din data de 02.09.2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii penale atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiilor formulate în cauză, rămân în sarcina statului.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru contestatorul intimat inculpat C. şi pentru contestatorul inculpat B., în sumă de câte 79 RON, rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 iunie 2021.

Cu opinie separată în sensul doar a respingerii, ca tardive, a contestaţiilor formulate de inculpaţii C. şi B. împotriva încheierii din data de 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Potrivit art. 2501 alin. (1) C. proc. pen. "împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare."

În cauză, se constată că inculpaţii C. şi B. au formulat contestaţie la data de 29 aprilie 2021, deşi la termenul din data de 05 aprilie 2021, când au avut loc dezbaterile, inculpatul B. a fost prezent şi asistat de apărător ales, iar inculpatul C., care nu a fost niciodată prezent în instanţă, a luat termen în cunoştinţă prin apărătorul său ales, încă din data de 29.06.2020.

Împrejurarea că în cauză pronunţarea a fost amânată succesiv de la data de 05 aprilie 2021, la data de 14 aprilie 2021, ulterior la data de 19.04.2021, şi în final la data de 21 aprilie 2021, nu este de natură a aprecia că termenul de 48 de ore curge de la comunicarea dispozitivului încheierii atacate.

Verificând natura termenului de 48 de ore înăuntrul căruia se poate promova calea de atac, se constată că acesta este un termen substanţial care se calculează pe ore (ora la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intrând în durata acestuia), iar în această materie nu operează prorogarea, expirarea sa atrăgând sancţiunea decăderii. Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (1) C. proc. pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen, situaţie incidentă şi în cauză, faţă de considerentele anterior expuse. Mai mult, C. proc. pen. nu prevede instituţia suspendării ori a întreruperii termenelor substanţiale.

Susţinerea contestatorilor în sensul că au declarat calea de atac în termen întrucât termenul curge de la comunicare nu poate fi primită, întrucât nu se poate aprecia în acest mod atât timp cât dispoziţiile procedurale determină în mod clar că termenul începe să curgă de la pronunţare sau de la comunicare, în funcţie de prezenţa inculpatului.

Raţiunile pentru care legiuitorul nu a prevăzut obligaţia comunicării dispozitivului hotărârii în toate situaţiile sunt evidente: părţile prezente la judecată sunt în măsură să cunoască data pronunţării şi, prin urmare, să depună o minimă diligenţă pentru a lua cunoştinţă de hotărârea instanţei, şi se află în aceeaşi situaţie juridică cu părţile prezente la pronunţare care iau cunoştinţă de hotărâre chiar în momentul pronunţării sale.

Aşa fiind, lipsa comunicării dispozitivului hotărârii, precum şi faptul că, în aceste cazuri, termenul de declarare a contestaţiei curge de la data pronunţării hotărârii nu sunt de natură să aducă atingere dreptului la apărare al părţilor, acestea având posibilitatea să cunoască soluţia instanţei şi să acţioneze în consecinţă, exercitându-şi fără nicio îngrădire drepturile procesuale prevăzute de lege.

Soluţia opiniei majoritare în sensul în care pentru a putea curge termenul de exercitare a contestaţiei de la pronunţare reclama prezenţa expresă a părţilor în sala de judecată precum şi faptul că noul C. proc. pen. nu mai face această distincţie este în opinia separată a Înaltei Curţi nefondată, întrucât deşi noul cod nu mai inserează în conţinutul său distinct termenii de dezbatere şi pronunţare pentru situaţia în care partea a fost prezentă la dezbateri, nu face însă nicio precizare distinctă faţă de vechea reglementare cu privire la data de la care curge termenul de formulare a căii de atac.

Dincolo de concluziile reprezentantului parchetului care, de asemenea, nu a fost prezent în mod efectiv la pronunţare, Înalta Curte, în opinie minoritară constată că acesta a exercitat calea de atac prevăzută de lege în termen de 48 ore de la pronunţare, conformându-se rigorilor prevăzute de dispoziţiile art. 2501 alin. (1) C. proc. pen.

În sprijinul acestei opinii este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 636 din 24 noiembrie 2005 prin care se constată că "paragraful 17 pentru aceleaşi motive aplicarea dispoziţiilor art. 363 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen. în situaţia amânării de pronunţare nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, respectiv dreptului la apărare. Astfel, chiar dacă instanţa dispune amânarea pronunţării, partea prezentă la dezbateri poate afla data pronunţării hotărârii şi deci soluţia instanţei, având, prin urmare posibilitatea să exercite împotriva acesteia căile de atac în condiţiile legii", decizie care a fost preluată şi menţinută şi în ceea ce priveşte noul C. proc. pen., statuând prin Decizia nr. 294 din 09 iunie 2020 pronunţată de Curtea Constituţională exact acelaşi raţionament juridic în explicitarea diferenţei dintre noţiunea de dezbatere şi cea de pronunţare, respectiv că "egalitate nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite regimul juridic aplicabil nu poate fi decât diferit. Situaţia diferită a părţilor prezente la dezbateri sau la pronunţare şi care, în cunoştinţă de cauză, pot să promoveze căile de atac împotriva hotărârii pronunţate justifică un tratament juridic diferit, respectiv stabilirea ca moment de la care începe să curgă termenul pentru declararea acestor căi de atac a momentului pronunţării hotărârii.

De altfel, potrivit art. 129 din Constituţie, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti se face "în condiţiile legii". Eventuala lipsă de diligenţă a părţii care, deşi a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, nu promovează căile de atac împotriva acesteia în termenul prevăzut de lege nu poate constitui un temei suficient pentru a nu da eficienţă dispoziţiilor imperative ale art. 2501 alin. (1) C. proc. pen."

În raport de considerentele de fapt şi drept expuse, Înalta Curte, în opinie minoritară apreciază că termenul de contestaţie formulat în cauză curge de la data pronunţării şi nu de la comunicarea dispozitivului, astfel că se impune respingerea, ca tardivă, a contestaţiilor formulate de contestatorii inculpaţi.

GGC - NN